de George Anca
23. 03. 82. Delhi.
Clasă cu Scântia (un sardar
jignit). Examentele programate. România literară îşi deschide coloana de
“Prezenţe româneşti” cu India, “Inedited”, unde greşeala majoră e omisiunea
numelui URT. Clubul automobilelor vechi. Taura. De mutat, fictiv, Găeştiul
(pre)adolescenţei mele în America. Atelierul d-lui Dulea, ucenicii, nevastă-sa,
noi, copiii. Chiar şi tribunalul era aproape. Classical Car Club. N-am mai
deschis România pitorească. Peste o oră, în 56, ungurii. Să-mi lucrez corectura
la Arnota.
Lăudaţii (de sine) unguri, la
rampă, în 56 (nu 22), numai cu provisiul şi însărcinatul lor peşte. Satya că,
unicamente, în maghiară “Mandakranta” şi “Upajati” trec din sanscrită
neschimbate. Plus Gyulo, între Pesta şi Coloshwar, cu Acta Orientalia
Hungarica. Cu Gitagovinda (Veres) tradusă cel mai bine în lume (fac, totuşi,
şcoală eu, cu trans-soundation). Upadhyay, din Hyderabad, ţinându-şi discursul
în sanscrită pe subiectul“Hungary”, “sete de adevăr”: bieţii huni, ca şi
românii cu frumuseţea “ramanya” din sanscrită. Au avut Ramayana pe scenă în
1972. Kalidasa, cu mai multe piese (tipărit).
În trecere, din Moscova, Levin:
ungurii au venit din Uniunea Sovietică, plus alte volubilităţi şi cerere să fie
programat şi cineva din ţara lui (e invitat el). M-am retras imediat, după două
vorbe cu Satya (decanul, care deschisese, deunăzi, programul cu mine, în
prezenţa visiului etc.). De la tipografie înapoi, m-am întâlnit şi cu S. K.
Das, care a tradus în bengali vreo zece maxime din Brâncuşi.
24. 03. 82. Delhi
Întrerupt scenariul
americanizării Găeştiului, texasizării, astfel, a Californiei, via Slobozia,
pentru dactilografia introducerii, încă nescrisă, “Eminescu în sanscrită”, la
Divyagraha. Studenţii s-au trezit să intre în grevă pentru amânarea examenelor
(publicitate?)
Levin să fi apărut ca din
întâmplare şi să fi aflat de seria deschisă de mine şi, astfel, de România, ori
să fi venit pentru că s-a aflat acolo despre ea, pe căi ades bătute? Mă întreb,
ca prostu, dar sefarmoscovitul a acţionat în consecinţă. Siniştri băieţi.
25. 03. 82. Delhi.
Consultaţie aproape veselă.
Studii şi cercetări lingvistice. Încheiată dactilografierea introducerii “Mihai
Eminescu in Sanskrit”. Consultaţie în italiană cu Lamba, kalistan-ezul, apoi cu
doi studenţi de-ai mei. Vedere de la Jean Leblan (Jerusalim). Scrisoare de la
Dorina Al-George (India ne oferă în special suflet românesc).
Aventură vehiculară. IIC.
Titulescu – Nehru. Titulescu, omul păcii pe ultimul secol. Cu toţi diplomaţii.
Cu editorul lui National Herald – interes pentru “Sonhind” (am terminat repede
zece, n-am mai avut pentru alţii -“îmi place cum se cheamă”). Poza lui Rădoi că
suntem din acelaşi sat şi probabila lansare a anecdotei respective. Heraldul mă
invită la el acasă să-mi arate poemele urdu selectate de Nehru spre a le folosi
în speech-uri.
Rădoi mă introduce la o blondă
bogată, pe nume Jeni, o leşinătură în lege, pierdută din 22 noiembrie 1976 de
turmă, vobitoare ca de la mă-sa. O luăm spre Mudrika, împreună cu Vinod. Nana
ne arată, în atlasul de poche, Scorpionul şi steagul României, pe o hartă a
cerului. Acasă, găsesc
“Made in USA” de Godard şi “La
Grande Ilusion” de Renoir, scenariile în engleză. Cad de frânt şi jenit – vine
duminică la lunch.
26. 03. 82. Delhi.
Lamba, din noapte, să-i traduc o
scrisoare (specialitate, la examen, a sardarului Alhuwalia) din italiană. Nana,
cu degetul mic al dreptei iar pe Scorpion. Nansi, că eu mergând singur pe
undeva fac prostii. Titulescu, omul secolului, împreună cu Nehru. (Comitetul
Baldev, TOI).
Examenele, valuri de cupluri –
patru rânduri, o semisută şi ceva la franceză, în dreapta cu ungurul, în stânga
cu rusul, mai încolo bulgarul, nicăieri sârboaica (substituţie indiană). Mă duc
acasă după dicţionare pentru diplomă. Găsesc paper-ul de traducere, la
franceză, dificil, în comparaţie chiar cu italiana; de română nu ştiu ce să zic
– potrivit standardului alor mei, e greu, comparat cu franceza, nu chiar aşa..
Talwar i-a scris doamnei Dorina în engleză despre una din cele mai frumoase ore
din viaţa lui – vizita lui Sergiu. Am oferit Charminar funcţionarilor din dept.
Stimată Doamnă Dorina Al-George,
Scrisoarea Dv. a venit ieri ca o
vizită, împreună cu o vedere, scrisă în franceză, de la Sfântul Munte, trimisă
de o cunoştinţă către toţi trei din familia noastră. A doua zi, azi, începeau
examenele, aşa că ofeream o consultaţie la italiană, după care au apărut şi
studenţii în română, cărora – după ce soţia mea, Rodica, o citise prima – le-am
scandat scrisoarea ca exemplu de limbă românească.
Unul dintre ei, care-l
ghirlandase pe soţul Dv., în sala noastră de curs cu nr. 36, mi-a încredinţat
azi câteva rânduri de evocare, nestilizată (are 20 de ani, e campion la judo al
oraşului Delhi, iar română învaţă fără vreun scop, să-şi păstreze forma
intelectuală, pe lângă cea sportivă. Alţi vro 20 de tineri au aceleaşi
sentimente pentru cel întâlnit în aceeaşi ocazie, Salg.
Au trecut luni. Scrisoarea Dv.
trebuia să vină, să ne dea curaj să vă scriem şi noi. E o şansă, un consult
aproape medical, o spovedanie. Soțul Dv., împreună cu noi, s-a bucurat a nu se
fi simțit în străinătate, ci ca în familie: “am trăit o săptămână, viața unui
lector român în India”.
Părerea noastră este că, dacă
drepturile de autor pentru cărțile și traducerile sale v-ar putea facilita
suportarea cheltuielilor de călătorie, o vizită a Dv. în India ar fi un omagiu
pentru Salg. Am fi fericiți să vă găzduim, Salg ar fi cu noi nemuritor. Atunci
ați ști, dintr-odată, cunoscându-l, ce însemna India pentru dânsul.
Mărturia noastră vă aparține, dar
sufletul refuză drumul atât de lung până la cuvinte – de aceea a scris șase
luni la șase pagini, căci timpul sufletului său este nemărginit. Voi transcrie
din jurnalul meu din cele ce le-am scris atunci.
A citit studenților din Arhaic și
universal. Am comentat-o pe larg într-o conferință ținută în 27 noiembrie în
Departamentul de Buddhism al universității. Părerea că studiul despre Brâncuși
este unchallengeable o am și eu și Florence Hetzler, care a venit în India și
l-a citat.
Despre metaforă se află și în
Arhaic și universal și în cele șase pagini, i-am zis. Autorul a negat, spunând
că în carte e puțin. Ceea ce a fost conferința de la universitate, aceeași de
la Congresul sanscrit de la Benares, era căutarea încă a unei validări a originalității,
autenticității și profunzimii ideilor sale. Voia să-l extindă și să-l publice,
nu în India, ci într-o revistă serioasă din Vest.
Astfel, cele șase pagini despre
metaforă îl inhibau, cu ele, încerca să inhibe pe ceilalți. I-am spus că sunt sclipiri
de geniu în “Arhaic și universal” - nu a zis mai nimic, concentrat parcă tot
asupra celor șase pagini. De fapt, nici nu voia să le împărtășească, dar, la
insistențe, erau singurele pe care voia să le împătășească, așa că zadarnic
l-am stârnit să mai țină alte conferințe, să întâlnească personalități. Nu.
Îi era, am simțit-o, foarte dor
de Dv. Gloria care-l înconjura, potențial sau realmente, îl încurca. Asta a
fost conferința – o minuțioasă regie de lectură a paper-ului varanasian.
Fernando Tola a vorbit în aceeași ocazie, prin Dr. S., dar i-am mai aranjat
două conferințe, apoi. Vă închipuiți că, punându-mi obrazul pentru un
argentinian recomandat de dr. S., grație recomandatorului găseam căi să cucerim
Delhi. Cucerea mult mai mult în adânca sa trăire.
Când am mers în sud, în
decembrie, l-am evocat în paper-ul meu. S-a mai întâmplat ceva, indienii m-au
ales președinte al uneia dintre comisii, restul fiind conduse de indieni, iar
prezenți erau peste o duzină de ruși. Învățasem lecția, nu mă interesa, dar
aveam sentimentul că i se datora onoarea.
Înapoi în Delhi, s-a amânat cu o
lună deschiderea unei serii despre studiile sanscrite în afara Indiei. Am
condiționat să fie evocat în tot programul. Urma să aibă loc în Seminar Room –
56 -, aceeași în care vorbise el. Mă înfioram. Conferința am ținut-o în altă
sală, mai mare, decanul întorcând-o în pompă și puțină politică – rector,
ambasador. Erau vreo două sute de oameni. Am fost declarat (ce fericit)
discipol al lui Sergiu Al-George.
Zilele trecute, a doua conferință
a seriei a ținut-o lectorul ungur, în Seminar Room. Toată lumea știe că am fost
cap de serie – România, S. Al. G., care fusese de părere că aș ține (mă
îmbărbăta) piept ungurilor și rușilor.
Revista are o poveste similară.
Tatăl unui student a dat banii pentru o ediție. Fără sprijin, am întrerupt-o.
Când, soția mea a fost solicitată să ilustreze cărți pentru Oxford University
Press, una din cele mai marie edituri din lume. Imediat, a zis că va plăti
tipărirea uneia din cărțile mele – acum sunt două sub tipar. Vi le voi trimite,
în prima incluzând un poem pentru Sergiu, pe care-l aveți deocamdată în
Sonhind.
Ce vreau să spun este că toată
viața noastră s-a schimbat de la vizita sa aici. El ne poartă pe căi înalte,
neîncrezute, de efort și bucurie.
28. 03. 82.
“Ultima Indie a lui Sergiu
Al-George.” Opt pagini bătute ieri la mașină – până în ziua de 4 noiembrie,
plecarea lui Salg. Vinod și-a transcris poemul, a epistolat și cu Suraj. Se
pare că e băiat mare și pe Jeni o vede spiță. Pun în românește notele Memnei la
Arhaic și universal. Am văzut paper-ele studenților, nebunie, de-o nuvelușcă.
Ultima Indie, de prefăcut în scenariu.
Era blondă și-n noaptea de 25
martie la India International Centre, și duminică, 28, când ne-a vizitat pentru
câteva ore. În Kiev, până la 20, în București, până după 30, ultimii ani
petrecându-i în Delhi. Fără a mai număra capitolele unde-și urmase soțul în
diplomație, ori acest kgb-ism sui-generis. După ce se întoarce din Germania,
vrea să punem țara la cale.
A doua zi se vorbea de femeia
frumoasă. Un zâmbet din cinci, ca de la un regizor plombat. Alte femei fuseseră
în curtea vecină și-și luaseră tălpășița dinaintea unui trib catolic. Orice
autobuz va fi fost, pe neve, al blondei, până înapoi de ora trei. 20 de pluguri
de zăpadă Mercedes în Kashmir și o fabrică de pantofi – la toată apa minerală
pe napoleoni și diferența cumpărare-vânzare a unui yard de mătase peste mările
de sare.
Plus înscenările ocupaționale, ca
și antilatine, fie și via Deutsch, încă ecateriniene. Ba i-am spus bărbosului
gunda să se mute știind că are dreptul să refuze. Nasturii de smarald,
necrezuți de familie – a cui? - peste ceva altceva stătuseră închiși? Marieta
din Atena, dar ce mult e de la Acropole.
Și cu ce companie aranjezi marele
business al romantismului? Pe ce pământ să-ți rărești zborurile, dacă
vibrațiile cântecelor religioase se aventurează altfel? Și, exportate, la scara
planetei, mai și dispar lăsând un gol cât dumnezeu? Copilul își schimbase nota,
tatăl îl bătuse și merseseră împreună la profesor. Care spusese că e reală,
drept care părintele se ruga la dumnezeu să nu cadă și copilul de acord că e
reală, că a schimbat-o. Iar din cauza copiilor, a început să ne scapete
exportul de vibrații.
29. 03. 82.
Examene. Dublat de Saini, în
căutare de escroci (știuți): pe unul îl surprind vârându-și în sân fițuicoaia,
iar când se retrage spre toaletă, i-o ating, ca de cunoștință, - sorry, zice,
la sfârșit, ca între escroci: thank you, Sir. Rajendra a obținut să-și dea
oralul cu mine mâine, având de apărut în altă parte de 1 aprilie. Însă va face
azi un drum de o sută de mile și înapoi după documente probându-i apariția
acolo, la Rotak.
Talwar, că a fost una din cele
mai frumoase ore din viața lui. Tajinder, că se roagă lui Dumnezeu pentru
Sergiu. Neeru, să adauge ceva de consolare. Poemul lui Vinod. Notele Urmilei.
Scrisoarea lui Nansi, un desen de Nana, scrisoarea mea și Sonhind. Puse la
poștă. Mahasamadhi nu e pedanterie, e moarte.
31. 03. 82.
Vibrațiile sinuciderii în
Himalaia. Gundas la examente de limbi străine. Germana, arenă. Toaleta
încuiată. K. refuză orice declarație. Uitate paper-ele de data trecută.
Examenul meu de ieri, peste rând, cu ecou. Diploma 82, paper II. În zece ore,
7+7+5+5+4 deci 28 de răspunsuri corecte. Am avut un an Eminescu. Conferințele
de vineri va fi bine să le reiau și permanentizez. Viitoarea diplomă aproape că
mă atrage (caut pretexte?).
Am insuflat studenților mei
anumită participativitate, un drag de sine pe terenul unei limbi străine. E o
isterie latină, un realism al firescului, cvasipasionalului. Nici nu mai bat
recordul aberațiile și improprietățile. Un fel de familiarizare cu depărtarea
interiorizată, o recunoaștere a valorii jocului, a multului liber până la
zgomot și misticitate.
Award-ul maxim pentru un om
bătrân și timid, ca un avatar de țăran din Deva, generează un optimism
indiferent la vârstă. Și munca din omul ăsta parcă n-ar scăpăta în van. Emfaza
oboselii de anotimp și loc n-are de ce diminua temeiurile unui consum sincer
printre studenți, al cărui vârf a fost vizita lui Salg.
Sudesh și-a publicat
proceedings-urile UFO și ne convoacă la patru dimineață să privim planetele
aliniate. Nansi inaugurează termosul cu cafea. Mâine, paginile de titlu și,
probabil blocurile, iar poimâine materia sanscrită și hindi, finală: cartea
până la 12 aprilie? Cadou de la Nansi. B., în spital. O fi două din noapte. I.,
la Praga.
1. 04. 82. Delhi.
După noaptea corecțiilor, replica
oralului românesc – neapărat, totuși – altceva, aici, decât unguresc,
bulgăresc: ceata alor mei, apărută brusc, anihilase orice ifos. A venit și
Satya, decanul, să mă vadă. Deva Singh: 100, iar. Toți, premii în cărți.
Titulescu fără Nehru, în
Scânteia. Cum aici, oarecum, Nehru fără Titulescu. Nimic mai provincializant,
până la asasinare, ca propaganda târlei. Ce mincinoase apologii și neateniene.
J. a aflat cum să mă găsească, sunându-l pe V., din cauza căruia am întârziat
în Jawahar, să mai văd spalturi. Am obținut să meargă Nansi mâine la Shiv
Niketan, școala Nanei.
Examenele s-au dus. Râșii
scheaună. Limba ciorti-lor. Lampa lui Nansi încălzește. Căldura universului își
începe indianizarea anuală. Unul a vorbit, unul vorbește. În Jawahar, vițeii
albi nou-născuți, cu gâturi pe brațele patricilor mei. Paturile în stradă.
Excitația pre-verii. Tropicalitatea. Harabaua umplându-se de copii. Ashti
aureolează, cu opt zile de puja, sufletele. Sărăcia e mai strălucitoare decât
bogăția, mai adâncă în restorile gratuite și vitalitate.
Cât pe-aci să sar la poezii. Vaca
e mama Indiei. Miorița, mama României. Nea Romică are 70 de ani. Îmbătrânim
toți. First award, de acordat cui n-a primit niciun premiu, și nu a primit
toate celelalte premii, minus acesta. Versul solemnizează, și poate cel mai
mult, când e în dodii. Proza trece odată cu timpul repetându-se rutinier.
3 aprilie 1982 D.
Aseară, prietenii noștri, M. și
L., veniseră mai devreme, întreținându-se cu Nana, pentru a reapărea să ne
sfătuim. Ne-au aruncat ce le-a zis amica lor însărcinată – acum, vai, a mai și
născut celui de-al treilea soț din CIA o odraslă semenă – cum că știe din sursă
sigură că N. are amanți, nu nu, indieni; poate el? nu, ea, sigur. Fumul focului
bengal.
Deci păcătosul 1 își vede
păcatele furate și denunță hoțul social anti – 2 n-ar avea decât să le producă
– 3 se alienează. O femeie vârstnică, aproape distinsă, ne oprește pe Malka
Ganj: o recunoaștem? Da, de când am vrut să cumpăr semințe la papagal (tot ea?
refuzase să insiste în hindi pentru ce doream) – este nevasta marathi a
arhitectului casei din Pitampura, a familiei Shivaramaya.
Duminică 4 aprilie 1982 Delhi
Mă resemnam într-o misitică a
propriului păcat, din care ea era doar evanghelia. Lipsit de fantezia
coarnelor, nu regretam totuși eventualitatea de a nu le fi avut. Puțin
misoginism în plus abia mă îndemna să alcătuiesc jurnalul unui amant înșelat.
S-au strâns apoi experiențele celorlalți, pe care mai mult le plânsesem, acum
corăbiind pe regretele, se vede, și subconștiente.
Evitam știința, și să știu ce și
cum. Ea era ezoterică și nervoasă totdeauna. Descopeream împreună psihologia
înșelării. Excluzând înșelarea însăși. Apărându-ne unul pe altul de la a fi
plecat urechea la bârfe, de a se asteniza în supoziții.
Dar lumea se vedea oricum altfel.
Ciudat de liberă ori tăvălugită în unisonul patimii de nu-i ținusem jurnal,
ani. Nespunându-i prietenului, sincerul, ce ne confiase bârfa despre noi, că
despre fiul lui s-a spus că e al meu.
Deci urmărindu-ne cu voce
dușmanii, le punem în frunte propriile noastre soții, după cum ei înșiși
bârfesc a se petrece din sursă sigură. Și conchidem că avem relații bune cu
străinii. Iar eu știu un prieten care noaptea asta numără lunile și
împrejurările sarcinii nevesti-sii, acum trei-patru ani.
Amețesc asemeni primelor anemii
ale tinereții. Buzele îmi amorțesc încet-încet. Scriu din bănuială, cu bastonul
orbilor, cu paiele din cuiburile păsărilor înghesuite în toate găvanele goale,
fără vedere, totuși tresăltând. Urcând treptele de la Jantar Mantar pentru a mă
arunca de sus, de peste palmieri. Era o zi la fel de luminoasă ca asta.
Vedeam însă bine că mi s-a părut
amețitor de sus: dacă mă voi izbi de piatră, cam jos. Dacă plonjez în apa până
la genunchi, ori în iarbă... încât am coborât repede-repede treptele spre a-mi
ruga, mereu, iubita să nu se sinucidă niciodată. Că e păcat de dumnezeu, nu de
noi.
Ea, torturată ca de sex, ca de o
frică de viață, cam pe atunci acuplându-se, trăind, are gânduriele astea. Și
când i se întâmplă cu mine, i le surprind și-i povestesc propriile-mi
sinucideri, reproșându-i că ea apelează la metodele altora. De exemplu, ale celor
care socotesc a se sinucide de fiecare dată când, fericiți, fac dragoste cu
altă femeie. Oare și cu ea, ori astfel, printr-o sinucidere simbolică, o femeie
fie se oferă tuturor bărbaților, fie se refuză unuia singur și sieși?
Nu-mi revin vederile și nu știu
ce pas, ce grad de năruire naturală, a timpului în timp, mă calcă. M-aș odihni
în shunya argentiniană. În insule sanscritizate pe revelația că nu avem de a
face decât cu moartea noastră. Iar a indianului, în fantezie acum zece ani, era
a mea, nu a muribundului meu frate, nesinucis până la florile Negruștii.
Lăsasem caietul în casa din
celălalt continent, să aflu scrisă în el o iertăciune de la ea. Boala
ireversibilă mi se lungește. Nu mai am mult. Dar nici nu voi pieri fulgerător.
Încât aș părăsi casa de sănătate, s-o văd de iertăciune. Buzele unei femei,
rujul lor, tipărite pe o scrisoare – ca noi, de când eram copii, zice ea. Nu
știai. Ne dă apă la moară, adică te-ar vrea. Dar tu ai vrea-o?
Ce să zic atunci de doctorița
care aduce flori pacienților ei morți, cu dragoste. Acum s-a dus mai spre ocean
și vorbește noaptea despre alb – a încărunțit. Știu, tăiată la păr. Sunt
bărbați pe care unele femei îi țin de frați, cât că ar putea avea și gânduri
incestuoase. Eu le dădusem moarte pe cumnatele mele.
Ca indiancă, sunt sigur de Sita.
Simbolul fidelității ei, cel puțin, al suferinței și mai simbolice. Pe cât de
regăsibile în realitatea postpremitologică. Binele și răul – feminine.
Administrarea lor – masculină.
Să fi avut Rama păcatele de care
o învinuia pe Sita, să se fi simțit întrucâtva Ravana? Kambam știe ce știe. Și
Dayananda. De-aia merg, plic, din casa de sănătate până în celălalt continent.
Până primesc o scrisoare în limba insulei noastre de dincoace.
Nu mă înfuria, aud. Știu că
atunci faptele mele traductibile și, în bârfa intermitologică, zisă
internațională, atribuite ei, se vor potopi cum-necum auspră-mi, prin gura ei
învinuită pe nedrept. Și totuși, viețile noastre sunt multe. O știu mai ales de
când sunt pe moarte.
Și de ce n-aș crede, în ipocrizia
mea, măcar, că, dacă umblu în ascuns cu o femeie, ea e nevastă-mea și mă ia
drept altul. Ori că eu mă supun unui blestem. În timp ce ea, fie și
abstinându-se, în dragostea cu mine, se simbolizează a fi a tuturor celorlalți
peninsulari.
Cum scriu aici, ea răzbate pură,
nefemeie, călugăriță. Dar câte călugărițe ați avut, domnilor, plăcerea să
cunoașteți? De când ziceți America, nu considerați cum se cuvine și sudul? Nu
scriu politică, însă. Diplomația sexului încă nu mă interesează. Ziceam să
scriu literatură, când m-am văzut tentat de psihologie, prima oară în viață?
Dar aventura? Ei, da, de asta-mi
arde. Când nu mai am timp să las nimic după mine. Nici aventuri. Decât o
nevastă lipsită. Pe care, astfel, o arunc în brațele unor presupuse, bârfite
aventuri. Că nu mor de bună voie? Ce scuze aș avea pentru păcatele mele, fie și
dacă iertăciunea se voia de la ea. Pentru vinile mele, atribuite ei, într-o
atmosferă-sectă răsturnată.
Glumele astea proaste ne apropie
straniu și violent. Încât, condamnat cum sunt, prin propriu-mi destin, dacă
scap, ea va fi salvatoarea. Și atunci voi fi sigur că mi-a dat viața. Și nu
putea să mi-o dea cu mine însumi. Conchid că, din instinct de conservare,
femeile sunt mai degrabă dispuse să distrugă. Nu știu ce cavalerism feminin să
imaginez, altul decât consolarea plurală, nașterea spre suprapopulație și
transpunerea senzualităților într-o exclusivitate de poze singuratice.
Am sentimentul că ieșind de aici,
străzile îmi vor fi necunoscute, lumea înghesuindu-se în autobuze și bazar,
plină de o viață pătimașă, experimentată, de un mereu acum ori niciodată. A mă
vedea – numai eu – muribund, și a și umple de reproșuri niște amintiri, altfel
întâmplătoare. De ce și asta îmi dă un fel de bucurie?
Iertăciunea? Nepăcătuirea, până
la o adică? Dracu? E, la câte nu se gândește el în capul meu, peste scheme
aproape adevărate, care, uite, tot se încăpățânează a nu se lăsa scrise. De ce
jurnalul unui soț înșelat. De ce jurnalul meu? De ce jurnal? Ea spune că lumea
va crede, va zice, vai, săracul. Ori, fumul a ieșit fără foc. Iată că se poate,
afirmase.
Bârfele le iscase tocmai o femeie
care mă voi pe mine și-mi cerea doar să n-o prostituez. Cum să nu fie, deci,
înșelat un bărbat care-și prostituează nevasta? Spuneți-mi, cine nu urăște
politica? I-o fi curgând ei Dunărea, dar asta e. Oare și frumoasa, preacurata
cuplului meu n-o fi făcând politică? Nu prin sine, prin existențele ei
celelalte. Doar și le tot pune în ordine în ocazii oculte, nopțile cu stele,
când, din slavă, pe raze, coboară spirite perfecte, supercolore.
Perioada de dinainte de internare
a fost destul de lungă. Am calculat-o pentru a face să parvină taților copiilor
născuți în ultimii douăzeci de ani. Că nu ei sunt cei reali. Nici părintele
națiunii. Nici tatăl ceresc. Dar pur și simplu, alt soț înșelat. Alt tată de
copii născuți în aceeași vreme.
Unora le-am intimat și
semnalmentele. Repectând, eventual, culorile. Dacă nu chiar inițialele numelui,
pseudonime regăsibile în nume existente. Chiar numele meu – știam că de aici mi
se va trage (și celorlalți?) - ca denunțat de vreo femeie a pământurilor,
curată ca Sita
uită-te în ochii
fiului tău
de ce te-or fi
privind ca pe un străin?
Imaginați-vă indispoziția
primitorului. Am primit și eu. Înainte de a trimite pretutindeni, în genul cărților
poștale. În numele sfântului Anton.
am întâlnit o doamnă
la mare
cu nouă luni înainte
de a fi tată
Cine? Da, cine a scris porcăria
asta, fă, și cine e pater incertus? Nu mai transcriu mesajele de numai două
rânduri. Deși, cel puțin japonezii le puteau lua drept haiku-uri. Iar toate
popoarele de tați și soți înșelați puteau să aprecieze turnura poetică – parcă
din partea berzei – a confidențelor.
Am avut zile grele cu ei. Mai
toți înnebuniseră. Ca și mine, care numai de distrat n-aveam acum chef. Ba mă
transformasem în pacificator al indivizilor și cuplurilor împotriva
bestialității bârfelnice a tuturor societăților.
Iar călătorind anume, să-mi duc
misiunea și crucea, m-am trezit că voiajez în sterilitate, sporovăială și
nașteri spontane. Confuzia s-a agravat prin câteva aventuri proprii. De nevoie,
de milă. Abia îmi confirmau, cel puțin în Orient, un misoginism necesar și
voluptuos ca însăși acuplarea refuzată dincolo.
Îmi trecuse timpul și numai la
vreme de bătrânețe înțelegeam testamentul de tinerețe al bătrânilor, al
strămoșilor înșelați de femeile tinere, ce nu mai știm cu cine ne-am pornit
șirul de genealogii uitate în persoanele noastre. Și cu facerea lumii, ce
adulter. Și dumnezeu, ce soț înșelat dintru început. Ce registru social măsluit
galactic: tu ești soarele, filius ovi, ave ovo Iov, Dao Vak.
Ea jucase cărți o noapte, lîngă
nevasta partenerului, care dormea. Mai târziu, după ce renunțasem la
sinucidere, eu fusesem invitat la dans pentru o damă bidimensională. Cunoacusem
de copil, nu atât pizdarița, cât a țigăncii. Mi-o luasem emblemă misogină, de
două ori patru annas.
