Gheorghe Constantin Nistoroiu
„Conducătorii de astăzi ai ţării
vor fi condamnaţi la ŞTERGEREA din ISTORIE...
Nu se poate să se scoată legi noaptea
împotriva propriului popor.
Nu se poate să se condamne
intelectualitatea românească, [cei] care au pătimit atât de mult... Nu putem să
repetăm istoria pentru nişte epigoni...”
(P. S. Ambrozie-Episcopul Giurgiului)
<<Este, cumva, Legea 217/2015
o lege marţială?>>
(Marius Oprea)
Există pe
pământ, în fiecare naţie, prezenţa unor
oameni care nu ia sfârşit.
Dincolo de
epocile şi generaţiile în care au vieţuit, ei continuă să trăiască.
Prezenţa lor se
simte la fel de vie, graţie strălucirii demnităţii care i-a caracterizat. Când
păşeşc în lumea transcendentă a luminii, împlinind finalitatea vieţii
pământeşti, chipul lor luminos se reflectă în sufletele noastre călăuzindu-ne
cu aura harului şi iubirii lor.
Mamele (părinţii), Eroii, Geniile, Mărturisitorii, Martirii şi Sfinţii sunt
astfel de prezenţe minunate lăsate
de Dumnezeu să ne traseze calea
creştină, de onoare spre mântuire.
Vocaţia acestor
prezenţe este jertfa ca împlinire
mistică, mesianică.
Dâra lor de lumină lăsată pe pământ,
pătrunde în inimile celor drepţi ca un nou impuls de viaţă în duh, nemuritoare,
susurând de o parte şi de alta a conştiinţei noastre, ca efervescenţa unei
simpatii entuziaste, depline, ca o simfonie divină, dar şi ca o profundă
cutremurare serafică sufletească.
Prezenţa lor presară în noi sentimentul divinului, al omului curat.
Ei fac parte dintr-o Românie
Tainică ca Danie, loc şi bunăvoire, cum spunea
filosoful culturii creştine Artur Gabriel
Silvestri.
Ei declanşează în noi, creştinii
trăitori de azi, o emoţie mistică ieşită din comun, cu o profundă rezonanţă
spirituală, care tot urcă spre amplitudinea unui fenomen ceresc continuu.
Inimile noastre
trăiesc în lumina sufletelor lor prin
care respiră celest întreg Neamul nostru nemuritor.
Potrivit
exigenţelor mântuirii, Ei, aceste prezenţe au schimbat realitatea românească printr-o înnoire a
spiritului, devenind astfel tipare de conduită moral-religioasă puse în slujba
Neamului dacoromân în Calea lui spre desăvârşire, spre dumnezeire.
Devenirea lor întru fiinţa cerească a Neamului
prin triada mesianică: Individ-Neam-Dumnezeu,
conferă tuturor generaţiilor creştine demnitatea mărturisirii, a martirajului, a sfinţeniei.
Ei ne-au aprins flacăra sufletească într-o angajare mistică, nu cu
pretinse argumente sau silogisme rare, ci cu emoţiile profunde ale trăirilor
lor tainice întru dimensiunea etosului creştin naţionalist.
Aceste prezenţe divine păşesc în veşnicie,
fiindcă: „Veşnicia este continuarea îndreptăţită a vieţii.”(Aleka
Ritsou-Maxim, Mărturisitor şi Sfânt. Trad.din lb. geacă de Cristian Spătărelu.
Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2015, pp. 15)
Aceste minunate prezenţe sunt chipul divin sau interfaţa dintre Icoana realităţii dacoromâne şi Aura lumii
dumnezeieşti.
Aceste prezenţe harice au parcurs Calea lui
Hristos netezită de înaintaşi prin Tradiţia patristică, sub lumina Rugului Aprins al sfinţeniei, sub autoritatea
demnităţii Voievodale, a Vlădicilor de cuget
şi simţire românească, sub vrednica cinstire a Dascălilor, a Poeţilor, a
Preoţilor, care n-au neglijat nici o clipă obştea Cetăţii lor, sacre.
Cu puţin
înainte de zorii Creştinismului, marele orator roman Cicero, apropiat de Octavian August, îl sfătuieşte să facă din viaţa sa -lege pentru concetăţenii săi,
subliniind astfel calităţile alese ale Conducătorului politic, care: „
...trebuie să nu înceteze niciodată să înveţe şi să se studieze pe sine ( a
seipso instituendo contemplandoque), să
le inspire celorlalţi dorinţa de a-l imita (ad imitationem sui vocet alios) şi, prin strălucirea (splendore) sufletului şi vieţii sale, să se ofere pe
sine ca oglindă (sicut speculum)
concetăţenilor săi.” (De republica,
II, 42, 69, pp. 46)
Acest îndem l-a
propus şi marele nostru dac Seneca, dementului
Nero, care a ales însă varianta artistului
prin închipuire: În nimeni să nu-ţi cauţi vreun model în
afară de tine însuţi. Dând foc Romei la îndemnul cămătarilor iudei, care
l-au sfătuit apoi să de-a vina pe creştini, Nero a arestat cca. 60 000 de
creştini, i-a dezbrăcat, i-a legat de cruci, noaptea şi le-a dat foc,
organizând la lumina focului de pe trupurile lor arzânde întrecerile bezmetice
ale curselor cu cai.
Mânia fiind aşadar
urâţenia sufletului păcătos schimonoseşte chipul, mai ales al celui pus într-o
demnitate pe care n-o merită, dându-i astfel o faţă monstruoasă de bestie
ordinară.
Trei secole mai
târziu, pe la anul 362, Sfântul Grigore
de Nazianz, sublinia rolul eminent de pedagog pe care trebuie să şi-l
însuşească o Elită spirituală, definindu-l într-un mod magistral: „
[...] Într-adevăr, mi se pare că a călăuzi omul (anthropon agein), cea mai
diversă şi complexă dintre fiinţe, este arta artelor (techne technon) şi ştiinţa ştiinţelor.” (Discours, pp. 110-1119).
Colegul şi
prietenul său, tracul capadochian, Sfântul Grigorie
de Nyssa arată demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu omului, astfel că
minunea Creaţiei a avut drept scop făurirea tronului pe care să domnească omul
ca un Rege al ei: „[...] [ Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât omul să
fie capabil de putere regală. Acest caracter regal, care, într-adevăr, îl
ridică mult deasupra condiţiilor particulare, sufletul îl manifestă în mod
spontan prin autonomia şi independenţa sa (adespoton kai autexousion) şi prin faptul că în conduita sa e stăpân pe
propria-i voinţă. Cui îi aparţin acestea, dacă nu unui rege?” (La Creation
de l’homme, IV, 136 b-c, pp. 90-91, 94-95)
Adevăratul
izvor al pedagogiei şi al al didacticii regale a Omului este Biblia şi în mod expres şi divin Evanghelia lui Hristos.
Prima abdicare
monarhică de pe tronul regalităţii instituite de Atotcreatorul o face chiar
primul om, Adam, atunci când rupe
ascultarea de Dumnezeu, devenind autonom, adică risipit sieşi.
Aproape toate
manualele-îndrumătoare de instruire a Principilor din perioada Evului Mediu
(excepţie făcând Principele lui
Machiavelli) au ca sursă Sfânta Scriptură, iar ca modele tracii aleşi:
regele David (smerenia căpătată
ulterior, devenind primul şi cel mai mare poet al lumii din toate timpurile
prin Psaltira sa dumnezeiescă,
împăratul Solomon, prin înţelepciuna
proverbială, nemuritoare, patriarhul suferinţei, dreptul Iov, care a devenit: măsură
a jertfei, a iubirii, a creştinătăţii şi regulă a guvernării, întrecut doar de Mântuitorul Hristos-ca Arhetip suprem şi absolut al Iubirii,
profetul Zamolxis, prin monoteismul
precreştin şi perfecţiunea Legilor
belangine, ş.a.
„Cuvintele
lui Iov ne arată cum şi-a îndrumat supuşii cu aceeaşi grijă (arte) cu care şi-a condus propria viaţă. Ars
regendi subjectos, arta dirijării supuşilor, îşi găseşte în Iov: <<ochii celui orb şi piciorul celui
şchiop.>> (Carmen de Timone comite, v. 23-24; citat de Hans
Hubert Anton, Furstenspiegel und
Herrscherethos in der Karolinger-zeit, Bonn, L. Rohrscheid, 1968, p. 433)
Pasajul din I Regi (8, 11-20) descrie legea privind
alegerea regelui, dată de Dumnezeu, la ieşirea din robia egipteană, poporului
lui Israel. Este de fapt drumul spre primul Cod regal şi divin din istoria omenirii.
Era o vreme
după captivitate când poporul palestinian, seminţie traco-pelasgă era condus de
Judecători, dar în mare parte viaţa poporului a uitat de recunoştiinţă pentru
Salvator şi s-a intensificat cu violenţe, cu încălcări repetate a legii divine,
cu apostazieri de la credinţă, cu împrăştieri de triburi, astfel că sub
bătrânul judecător Samuel, poporul a ajuns să ceară rege. Înţeleptul i-a cerut
sfat lui Dumnezeu şi a înştiinţat poporul de avertizarea Domnului:
„Şi a zis Domnul către Samuel: Ascultă glasul poporului în toate câte îţi
grăieşte; căci nu pe tine te-a lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai
domnesc (regnem) Eu peste ei. Cum
s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt până azi,
părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine.”
(I Regi 8, 7-8)
Vis-a-vis de
acest text se cuvine să facem următoarele precizări:
-
cel care cere rege este poporul;
-
nu Dumnezeu este Cel care li-l alege şi li-l pune;
-
cererea marchează într-un fel uzurparea Teocraţiei,
uzurparea identităţii naţionale şi aşezarea în rând cu celelalte popoare
politeiste;
-
dorinţa expresă a poporului se traduce ca o mare
nerecunoştiinţă şi totodată ca o revoltă de neimaginat împotriva lui Dumnezeu: „ca
să nu mai domnesc Eu peste ei.”
-
după ce a avertizat poporul prin gura înţeleptului,
asupra drepturilor regelui care va
domni peste el, Dumnezeu acceptă:
„Iată care vor fi drepturile regelui care
va domni peste voi: pe fiii voştri îi va
lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţii săi şi vor fugi pe
lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute,
căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale, să-i secere pâinea sa, să-i facă arme de război şi unelte
la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă mirese, să gătească mâncare
şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre
le va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile
voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii
voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii
voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale. Din oile voastre va lua a
zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele
vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu vă va răspunde Domnul.”
Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe
Samuel, ei au zis: << Nu, lasă să
fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele
nostru.>>
Regalitatea are deci ca temei nu voinţa
divină, ci o concesie făcută de Dumnezeu poporului nerecunoscător şi
neascultător de Pronia dumnezeiască.
Drepturile regelui se regăsesc în orice
formă de despotism politic de-a lungul istoriei.
În esenţă nu
s-a obţinut un rege, ci un stăpân. Dorinţa
devenind mai puternică decât legea a deschis calea constrângerii şi drumul
sclaviei.
După dispensa
acordată poporului de către Dumnezeu, le-a enunţat şi primul Cod istoric îndrumător pentru rege:
„Căci,
când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi scrie pentru sine cartea
legii acesteia din cartea care se află la preoţii leviţilor. Şi să fie aceasta
la el şi el să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme
de Domnul Dumnezeul său şi să se silească a împlini toate cuvintele legii
acesteia şi toate hotărârile acestea.” (Deuteronomul 17, 18)
Codul divin având caracter universal
trebuie respectat întocmai.
Textul biblic este o repetare adesea în
istoria omenirii şi chiar o prefigurare, o profeţie la istoria dacoromână după
uciderea Voievozilor aleşi, (Radu de la Afumaţi, Vlad
Ţepeş, Mihai Viteazul, Grigore III-Ghica, Tudor Vladimirescu şi cei mai de pe
urmă...) şi mai ales după momentul 1989,
când trebuia să se revină la dinastia Voievodală a Neamului ales dacoromân.
După
detronarea lui Cuza (ales de masoni şi doborât tot de masoni), scenariul se
repetă, dar cu altă distribuţie: nu
poporul cere rege străin, ci boierii masoni.
După
evenimentele fierbinţi şi lovitura de stat din Decembrie 1989, nu poporul cere preşedinte-democrat, ci securitatea trădătoare şi agenturile
străine-oculte: „Democrat înseamnă cineva
care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el
pe umerii poporului.”, spunea Nicolae Iorga.
Zorii
Creştinismului, înlocuiesc vechea concepţie hierocratică
(î.d.Hr) cu dogma evanghelică, restaurând monarhul după Chipul şi asemănarea Împăratului
Dumnezeu-Iisus Hristos, prin
formularea unei teologii politice creştine evidente.
Primul
Împărat creştin, Constantin cel Mare (306-337)
este considerat divin. Iată cum ni-l prezintă episcopul Eusebiu de Cezareea:
„Împăratul, mult iubit de Dumnezeu, primeşte [de la Logosul divin] şi prin El
chipul supremei regalităţi şi se înveşmântează în acesta şi astfel guvernează
şi ţine în mână, asemenea Stăpânului său, cârma tuturor treburilor lumii
acesteia [...] Dumnezeu este modelul puterii regale.” (Triakontaerikos, discurs rostit în
cinstea lui Constantin cel Mare, în 336, la a 30-a aniversare a urcării sale pe
tron, 1-6, III-4-5; trad. şi citat de CL. LEPELLEY, L’Empire romain et le
Christianisme, pp. 104-105)
Chipul Pantokratorului pe pământ a mai strălucit şi în alţi
Aleşi: Zamolxes, Burebista, Decebal, împăraţii creştini: Theodosie cel Mare
(379-395), Iustinian cel Mare (527-565), Heraclius cel Mare (610-641), Ioniţă
Caloian Asan (1197-1207), Ludovic cel Sfânt şi mai târziu în Voievozii noştri;
Basarab I (1310-1352), Mircea cel Bătrân (1386-1418), Alexandru cel Bun
(1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai
Viteazul (1593-1601), poate şi alţii.
Teza Sf.
Grigorie de Nazianz despre însuşirile Călăuzitorului este reluată de Fericitul
Augustin şi dezvoltată două secole mai târziu (cca 590) de papa Grigorie cel Mare, într-un Îndrumător
al Păstorului, respectiv al Conducătorului, în celebra sa lucrare Regula pastorală.
În Songe du vieil pelerin, Philippe de Mezieres (1327-1405),
încropeşte la rândul său o veritabilă coregrafie solară privind curtea Conducătorului,
a Monarhului, cu: Regina Adevăr şi
Doamnele sale de onoare (Pacea, Mila şi Dreptatea). (Cf. D.M. BELL, Etude sur <<Le songe du vieil pelerin, pp. 121)
Modelul
Regelui, Ierarhului, Conducătorului a fost trasat de Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, tuturor suveranilor pământului în toate
timpurile: rex imago Dei.
Puţini suverani în istorie au urmat
prototipul Hristic.
Unii inşi,
precum ateii din România, politicienii pu-terii sau mercenarii
Apocalipsei Româneşti, ne amintesc de faptul că s-au născut undeva... şi au
crescut cumva în lumea sinelui lor, adică a tenebrelor. Ei nu vor dobândi
niciodată cunoaşterea luminii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, fiindcă
sunt îndrumaţi de propria umbră, de umbra altora şi împiedicaţi de vacarmul malefic.
Chipurile lor
pâlpîie apatic pe trupurile gargantuelnice
sau pantangruelnice, cu ochi
holbaţi, înceţoşaţi, nesinceri, înroşiţi de turbare, în strădania de a ascunde
adevărul.
Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii, ateii din România trăiesc permanent o continuă nelinişte: îmbrăţişând
temerile din Lojele fraţilor din lăuntru cu constrângerile confraţilor din Lojele de afară.
Pâcla urii şi
învârtoşarea cugetului lor nu vor permite niciodată pătrunderea zorilor
strălucitoare ale vieţii harice.
În pustiul
sufletelor lor bate doar crivăţul
pierzaniei în nuanţe sterpe cu răbufniri cernite de gri, negru ori sinistru.
Ei şi-au agonisit nişte scrupule bizare
pe care le chivernisesc exclusiv prin ignoranţă, prin rea voinţă, prin mânie,
refuzând exorcizarea nebuniei lor tiranice care le întunecă identitatea umană.
Tiranul este
politicianul care prin privilegiile funcţiei sale îşi substitue îndatoririle
faţă de Adevăr, de credinţă, de lege cu efectele violenţei, corupţiei şi
demagogiei sale.
Aceşti mercenari îndrumă politica lor, nu
doctrinei de partid ori binelui obştesc, care s-ar putea constitui într-o
pragmatică artă a guvernării, ci
calculelor meschine şi maşinaţiilor baroniene scrupuloase, fardate ca raţiuni de Stat: „Astfel, spune Michel
Senellart, arta guvernării apare asociată cu calculul şi maşinaţia, cu practicile
complicate şi oculte: arcana imperii, mistere sau secrete de Stat...
Se înţelege de la sine că arta de a guverna este identificată cu machiavelismul
practicat de către State în secolul al XVII-lea sub denumirea de raţiune de Stat.” ( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept
de gouvernement. Editions du Seuil, mars
1995, pp. 8)
Este adevărat
că Statul apare ca o reacţie şi ca
uzurpare a modelului imperial absolutist, răsturnând fundamentele lui
doctrinare, dar în loc să-şi asume dimensiunea şi coordonatele creştin-naţionaliste,
Statul păstrează metodele absolutiste, devenind monarhie sau republică
totalitară cu aceleaşi râvniri hegemonice, expansioniste sau profanarea
tezaurului spiritual creştin ortodox.
Este foarte
îndreptăţit, aşadar Saint-Just să
afirme că: „Toate artele au produs lucruri minunate, numai arta guvernării a
produs doar monştri.” (ibid. p. 9)
Mercenarii politici contemporani
utilizează exclusiv toate resursele de care dispun prin stratagemele puterii
lor lipsite de scrupule.
Sub pretextul
<<raţiunii de Stat>>, ei
încalcă flagrant legea naturală, bunul simţ şi legea morală divină. La această trudă, desigur pune umărul şi recomandările,
precum şi încâlceala studiilor, care
transpiră şi ele pas cu pas..., prin ei şi prin tehnocraţii înşişi.
Aşadar,
preocuparea de căpetenie a lor este
subliniată prin tupeul şi mojicia de a păstra cu orice preţ pute-rea, chiar dacă miroase de la mare
distanţă... Despre exercitarea puteri, a guvernării nemai fiind vorba, politica lor îi situează doar la nivelul concurenţei, corupţiei şi patimilor
de proprietate (vezi: Năstase-4 case;
Johanes-6 case, pardon mai puţin cu 2 deocamdată, ş.a.), patimilor de dominaţie, patimilor de orgoliu stupid.
Statul în
ordinea lui firească, morală, ar trebui să slujească Naţiunii creştine,
ocrotind poporul îndrumat de Biserică pe Calea Neamului, pe Calea lui Hristos.
Pentru aceasta însă aleşii ar trebui să fie creştini drept măritori,
călăuzitori, mărturisitori ai Adevărului şi jertfitori întru Dumnezeu şi Neam,
apropiindu-se sau identificându-se cu lunga noastră perioadă de aur, voievodală.
Politicienii
democraţi nu sunt interesaţi de modele, de responsabilităţi, de îndatoriri, de
popor, de arta şi regula Conducătorului, ci de o anume psihologie care-i face
subtili în munca abilităţilor lor strânse în jocul ambiţiilor, antrenându-i
într-un conflict interindividual cu cei care i-au ales, dar neîncetând să
instituie domnia celui ce-şi este suficient sieşi.
Mistificarea
conceptului moral-creştin de guvernare, paralizează Statul în urcuşul său spre
devenire naţionalist-creştină, care
ar eradica din temelii: fără-de-legea, prostia, mişelia, grotescul, gogomănia,
mitocănia, laşitatea, trădarea, perversitatea, fariseismul, imoralitatea, disimularea,
manipularea, şarlatania, ciocoismul, mercenarismul, ocultismul, sectarismul,
etc.
Conducerea
Statului revenit la forma tradiţioanală, voievodală, naţionalistă, precum şi
politica guvernamentală trebuie asumată pe dimensiunea spiritualităţii
monoteiste, pe măsura jertfei şi vocaţiei mistice a Neamului dacoromân, creştin-ortodox.
Tocmai de
aceea, conducerii se impune însuşiri, calităţi şi virtuţi speciale,
care să-i confere o demnitate distinctă, aleasă, deosebită. aristocrată.
Altfel, vorba lui Aristotel, uzurpăm: formele
sănătoase de regim politic (monarhie,
aristocraţie, plutocraţie), întronizând formele degenerate (tiranie, oligarhie, democraţie).
În viziunea
şi concepţia sa, Politeia lui
Aristotel aşează Statul şi guvernarea alături, fără a mai desemna forma de
guvernare a Statului, fiindcă oricum ele se înrudesc mai devreme sau mai
târziu, nemai ţinând cont de maxima romană, reiterată de Hobbes, în De corpore politico:
Salus populi suprema lex, salvarea poporului este legea supremă.
Teoreticianul
Bodin, identifică guvernarea ca pe
un fel de reglementare poliţienească,
care în concordanţă cu uzanţele istorice ce urmează, urcă spre mult râvnita
poziţie de poliţie-regulament, nefiind
alceva decât oficialul act de
guvernământ, care la noi s-a intensificat mai ales sub forma ei superioară... de represiune de cca. 7 decenii încoace.
Schimbările
politice prin gust acru şi rafinament opac conduc bezmetic spre acutele
schimbări constituţionale, după modelul Medeei,
care sfătuieşte fiicele lui Pelias, să-şi taie tatăl în bucăţi şi să-l pună la
foc pentru a-şi recăpăta tinereţea. (Ovidius, Metamorfozele, VII, 3-4) Cu alte cuvinte, ca la noi: să mutilezi spiritual
poporul pentru a-i observa regenerarea biologică, fiind capabil de muncă şi
asuprire fizic-spirituală fără limite, la infinit.
Există o
simetrie comună tuturor Statelor, conform căreia politica îşi are aproape
aceleaşi principii, dar raţiunea de Stat
este specifică fiecărui Stat, existând tendinţa ca Statul şi guvernarea să
devină dacă nu identice, cel puţin sinonime, din punctul de vedere al utilizării intensive a ansamblului forţelor
de asalt disponibile, trecându-se astfel de la forţa Dreptului la dreptul Forţei, ce se desfăşoară cu
o stupoare înspăimântătoare, instalând violenţa în urzeala ţesăturilor lor microdespotice.
Raţionalismul
statal într-o Naţiune creştină nu trebuie să fie contrar misticii ortodoxe a
acesteia, ci să se asume ca întrupare a demnităţii spirituale, publice,
naţionale.
După mistica
sfântului Dionisie Areopagitul, Guibert de Tournai, ilustrează celebrul
tratat Eruditio regnum et principium,
la 1259, în care orice organizare pământească trebuie să urmeze modelul
cerului, de comuniune al Sfintei Treimi:
principiul
ordinii la toate nivelurile creaţiunii. (Cf. E. Gilson, La Philosophie
de saint Bonaventure, Paris, Vrin, 1924, nota 1, p. 199. Noţiunea imago
Dei aplicată regelui ţinea clar de similitudinea prin imitaţie; cf. W.
Berges, Die Furstenspiegel des hohen und
spăten Mittelalters, Leipzig, 1938, MGH, 2; ed. a II-a, Stuttgart, 1952, pp.
303-306)
Ludovic al IX-lea, cel Sfânt (1226-1270) în persoana căruia s-a configurat o uimitoare
conjuncţie de majestate regală şi smerenie creştină şi-a manifestat dorinţa de
a întemeia o Academie cu misiunea de
a constitui o vastă enciclopedie politică, aptă să stea la baza exercitării
guvernării, conducerii. În demersul său este ajutat de Abatele Vincent de Beauvais şi lector regal. În
monumentala sa lucrare Speculum majus
(1256-1259), Abatele cristalizează imaginea principelui printr-o sinteză
remarcabilă în De morali principis
institutione (1260-1263). (Ipoteza formulată de Berges, op. cit, p.80,
sprijinindu-se pe prologul la De morali
principis institutione de Vicent de Beauvais, analiza pe care o face la p.
307, Cf. J. L. Goff, <<Portrait du
roi ideal>>, pp.72-73. Academia
Sfântului Ludovic funcţiona în celebra mănăstire Saint-Jacques, la cererea expresă a marelui maestru al Ordinului
dominican Humbert de Romans
(1254-1263).
La noi, Academia
ne-română din România..., prin aproape toţi baronii ştiinţificişti,
supraaglomeraţi de onoruri, salarii şi idemnizaţii au ca manifestare un
virulent şi permanent atac la adresa românismului şi creştinismului ortodox
dacoromân.
-Ce sunt
tehnocraţii? întreabă un cetăţean turmentat de legi.
-Nişte
stârpituri academice! răspunde Agamiţă.
-Dar
Academia, atunci ce este?
-O
paternitate de tehnocraţi! răspunde Dandanache.
Rectitudinea Academiei Române trebuie
fundamentată triadic: pe o bază a moralei creştine, pe o dimensiune spirituală
a culturii ortodoxe şi pe o profundă demnitate românească, astfel încât la
rândul ei, alături de Sinodul Bisericii Ortodoxe Naţionale, asumate aceloraşi
caracteristici şi sensuri fundamental-hristice, să poată impune ca principiu
însuşi al Elitei politice, al artei guvernării: rectitudinea creştină ca formă de corectitudine morală, mistică, socială, pedagogică şi politică.
Crescând
numărul şi incapacitatea celor ce guvernează, crescând conflictul de interese
din sânul unei oligarhii, îndulcindu-se setea de privilegii graţie funcţiilor,
plus virusul corupţiei tot mai extins, se ajunge la un exces de tiranie,
crescând astfel şi pericolul discordiei în sânul comunităţii.
Pe guvernanţii
de azi, de orice natură, fie democraţi,
republicani, tehnocraţi, baroni, într-un cuvânt: impostori omnipotenţi şi omniprezenţi, nu-i interesează cunoaşterea
finalităţii unui sistem politic, de folos naţiei pentru a guverna moral, ci
cariera lor şi asigurarea ultraprosperă şi seculară a familiei scoasă şi
salvată, din vâltoarea nenorocirilor publice cotidiene.
Salvgardarea
unui Stat nu constă într-o multitudine de legi, ci în guvernarea sub aura
Adevărului unic ce se reflectă şi sub forma unei dreptăţi sociale şi a binelui
obştesc.
Corectarea
legilor se face numai în lumina Adevărului dumnezeiesc, de către persoane
autentic creştine, (conducător, lider, legislator, executor, consilier, etc.),
astfel încât arta guvernării să
fascineze deplin ca un exemplu de dreptate morală, înlesnindu-se armonia,
spiritul şi netezindu-se Calea spre mântuire a poporului creştin.
Elita
spiritual-politică identificându-se cu Icoana neamului, crează premizele
identificării şi ale comunităţii cu Elita.
În comuniune
cu Dumnezeu, cu crezul Bisericii lui Hristos, nu este de loc cu neputinţă a se
ajunge la o astfel de guvernare care să imite Cerul, aşa cum a fost domnia Marelui Constantin şi a altora.
Arta politică jucată ca un teatru seminar creştin, cum îşi dorea
marele gânditor creştin Petre Ţuţea,
poate avea o înrâurire pedagogic-ortodoxă esenţială în formarea ethos-ului naţional.
Politicianul
de azi, care se crede uneori şi român şi creştin nu poate substitui la
nesfârşit chipul divin, hristic, cu masca lui Machiavelli, care subordonează
morala, bunul simţ, cu necesitatea, fariseismul, justificând guvernarea ca
normă a acţiunii politice prin minciună, prefăcătorie, viclenie, ură, corupţie:
„să
fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele care ţi se întind şi să fii leu ca
să-i sperii pe lupi.” (Machiavelli, Il
Principe e Discorsi. Milano, Feltrinelli, 1984, cap. 15, p. 90)
La fel se
situa şi optica lui Jean Calvin,
care confunda represiunea statală de tip poliţienesc (cel creat de el...) cu: „prima
treaptă a unui sistem politic creştin.” (M. Walzer, Le Revolution des saints. Paris, Belin,
col.„ Literature et politique, 1987, p. 63, Cf. Theodore de
Beze:<<Adevăratul scop al poliţiilor bine instruite nu e liniştea în
viaţa aceasta [...], ci slava lui Dumnezeu, spre care trebuie să tindă chiar
întreaga viaţă prezentă.”) (ibid. p. 108)
În toate
naţiile pământului sunt mercenari ai
Apocalipsei, ateii-slujitori ai
Statului-ateu, dar cu preponderenţă
cei mai îndârjiţi în rău, în ură, în distrugerea armoniei creştine, în
profanarea crezul naţionalist, în declanşarea conflictului duşmănos şi deschis dintre
Naţiunea-creştină şi Statul-ateu sunt ateii-creştini,
slujbaşii ateilor-necreştini din Naţiunile creştin-ortodoxe.
În aproape
toate naţiile pământului au existat câte un Nero sângeros, câte un Iorod
ucigaş, câte un Iuda trădător şi
vânzător de Hristos.
Paradoxal,
oamenii politici ai statelor respective (în afară de statul român modern şi
contemporan) au minimalizat însuşirile nefaste ale personalităţilor lor
negative, au căutat să nu pună în evidenţă faptele lor cele rele, crude,
reprobabile, ucigaşe, antinaţionale, anticreştine, antiumane, pe când la noi
s-a întâmplat exact invers: interlopi cu nume de politicieni, politicieni
cu nume de interlopi, (după Dr.
Mircea Mihordea), aşadar politicieni în majoritate covârşitoare obedienţi ai
Ocultei Ecumeniste interne şi internaţionale, cu girul şi binecuvântarea
Ierarhilor Bisericii Ortodoxe, cu acordul tacit al marilor ofiţeri ai Armatei
Române, cu indiferenţa altor Lideri religioşi-confesionali sau a oamenilor de
cultură, cu pasivitatea Dascălilor şi cu muţenia quasigenerală a poporului, au
pornit prigoana tocmai împotriva celor mai Aleşi şi mai Bravi Fii ai Neamului
Dacoromân: Eroi, Dascăli, Clerici, Genii, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi
şi Sfinţi.
Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii uită că toate
persecuţiile pornite împotriva celor drepţi sfarmă temelia urii pe care se
sprijină ei, călăii, declanşând efectul invers, de bumerang, cel al
solidarizării poporului cu cei ce sunt prigoniţi. Încrederea poporului creşte aşadar
proporţional cu truda autorităţilor politice de a-i reprima pe cei Chemaţi şi Aleşi spre a fi Elita Spirituală Naţionalist-Creştină, Călăuzitoare
spre mântuire a Neamului nemuritor Dacoromân.
Preocuparea
lor machiavelică este aceea de a se
menţine cât mai puternici în funcţie de forţa ca amploare a manipulării
poporului şi de valeităţile lor de cucerire, de concurenţă, de corupţie, de
patimi.
Scopul
permanent urmărit de ei nu este unul
doctrinar al unei teleologii guvernamentale, ci cel practic, tautologic al
puterii.
Discipoli ai lui Machiavelli, care a substiruit prin doctrina sa în ilustrul şi
funestul: Il Principe, problema clasică a scopurilor comunităţii cu mijloacele
exercitării puterii, ciocoii aleşi, politicienii pu-terii alias mercenarii Apocalipsei, au ciopârţit
turma, au sfâşiat familia, au pus tirul pe şcoală, au dinamitat biserica, au
împroşcat armata, au dezonorat justiţia, au mocirlit sănătatea poporului şi în
loc de călăuză au instaurat o permanentă ameninţare în comunitate stabilind un
raport de ostilitate continuu, căci spunea acelaşi părinte al lor Machiavelli: << Uno guverno non e altro che tenere
in modo i sudditi che non ti possono o debbano offendere>> („A guverna, înseamnă a-i pune pe supuşii tăi
în incapacitatea de aţi face vreun rău.”)( Michel Senellart, Les arts de
gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions du Seuil, mars 1995, p.16)
Graţie
raporturilor de forţă, graţie transformării politicii într-o tehnică dominantă
a guvernării oculte, din lăuntru şi din afară, se atentează permanent la
spiritualitatea creştină a Neamului, prin urmaşii odioşilor doctrinari
comunişti: pentru că ştim sigur că tancurile au fost însoţite, în România, de: Istvan
Foris, Jakob Roitman, Pantelei Bodnarenko, Sandor Magyarosi, Boris Grumberg,
Dimitar Colev, Mihail Roller, Dome Adler, Sorin Moscovici, Iordan Dragan Rusev,
Lev Oigenstein, Saul Bruckner, Ernest Neulander, Andrei Ianurievici Visinski,
Serghei Nikonov, Moise Dulberger, Serghei Kavtaradze... Oare nu spuma politică
românească a fost distrusă intenţionat datorită purităţii codului genetic?...
Vreau să spun, şi nu parafrazez pe nimeni dar le amintesc nepoţilor citaţi
anterior, că străbunii lor AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS.” (Dr. Mircea
Mihordea-Aerisirea, în Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p.
16)
Politicienii pu-terii, ateii-statului ateu,
mercenarii Apocalipsei Româneşti, domnesc peste un popor lipsit de sensuri,
lipsit de scopuri, degenerându-l, turmentându-l, amputându-i demnitatea
creştină voievodală, paralizându-i autoritatea tradiţiei ortodox-patristice
naţionale şi universale, mistificându-i martirajul, sfinţenia, prin legi-fără-de-legi, precum 217/2015: Din ce noapte a minţii unora
se întreabă scriitorul Lazăr Lădariu s-au născut unele prevederi de legi? Cine,
de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce ascunde această lege, făcută
pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian, preşedintele Institutului
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pentru
neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări corecte, generale? Se ştie
că legea aceasta mustind de stupidităţi şi interpretări, a fost năşită şi
propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel mai somnoros parlamentar din
istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee, însoţit de George Scutaru şi
Andrei Gerea, naşul gugumăniei.” (Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr.
25-Septembrie 2015, p. 7)
Legea 217 /2015, solemn proscrisă din Constituţie şi din Carta Drepturilor
Omului este un atentat la adresa Libertăţii conştiinţei, apărată şi garantată
de art. 29, al. 1-2.
De fapt, LEGEA-FĂRĂ-DE-LEGE 217/2015, LEGIFEREAZĂ
GENOCIDUL CONTRA UMANITĂŢII şi în mod expres CONTRA CREŞTINISMULUI şi
ROMÂNISMULUI ORTODOX.
Legea-antilege: Antonescu-Johannis
legitimează fără-de-legea sentinţelor judecătoreşti programate de dictatura
stalinistă.
Faptul că nimeni nu a tras la răspundere
nici măcar moral pe părinţii lor biologici sau ideologico-doctrinar privind HOLOCAUSTUL ROŞU care l-au declanşat
asupra Naţiunii române, respectiv asupra Bisericii Ortodoxe, fiindcă toţi care
au fost ucişi şi-au iertat călăii şi pe cei care au programat GENOCIDUL
NAŢIONAL, iar cei care au supravieţuit demni şi dârji, dar în cârje, în
spitale, în suferinţe neîntrerupte, în continuă supraveghere, într-o totală
izolare şi desconsiderare, ba unii chiar caterisiţi de blândul Sinod, le-au
plâns de milă ucigaşilor şi s-au rugat pentru ei la Bunul Dumnezeu pentru că: n-au ştiut ce fac..., când i-au acuzat,
i-au condamnat, i-au profanat, i-au torturat, i-au denigrat, i-au omorât, i-au
frânt, i-au ciopârţit, i-au mutilat, i-au ars de vii, i-au violat, i-au aruncat
în gropi comune, i-au smuls din cărţi, din cultură, i-au dat jos din icoane,
din ctitorii, i-au alungat din ţară, de pe pământ şi se căznesc astăzi
progeniturile lor prin ordonanţă ori prin lege să-i zvârle chiar şi din Cer...
Astfel că, progeniturile lor de orice
natură: bio-psiho-politico-ocultă s-au năpustit cu o ură viscerală, înveninată,
diabolică asupra demnităţii spiritului lor mistic-ortodox, asupra sacrificiului
jertfelnic fără egal în istoria prigonirilor şi persecuţiilor Bisericii lui
Hristos, asupra noastră ca fii creştini, pedagogici, spirituali şi
duhovniceşti, asupra generaţiilor viitoare care vor avea tendinţa să se scuture
de mişelia, mojicia, laşitatea şi trădarea acestor mercenari ai vânzării, care
au transformat arta guvernării într-o conspiraţie a puterii lor.
Am avut o
istorie naţională multimilenară a Demnităţii în care Cânejii, Boierii, Voievozii, Domnitorii, nu
s-au plecat niciunei seminţii.
Voievozi care au murit pe câmpul de luptă
apărând cu viaţa lor ţara.
Vlădici binecuvântaţi de Dumnezeu, care au
ctitorit lăcaşuri, şcoli, limba şi cultura
spirituală a Neamului.
Poeţi geniali care au cântat Patria în
poemele lor de aur şi de suferinţă, fie pe meleaguri de basm, fie la Canal,
Aiud, în toate temniţele comuniste.
Scriitori şi Mărturisitori care au brodat
cu gândul, cu dorul şi cu jertfa frumuseţea Naţiei şi sacrificiul ei.
Pedagogi şi Dascăli care au format alţi
dascăli şi pedagogi iluştri, eroi, genii, artişti, preoţi, conducători, ierarhi
de seamă.
Oameni politici de stat care nu s-au
înconvoiat, n-au îngenuncheat, n-au trădat, n-au vândut şi n-au cerşit pe la porţi
străine, duşmane şi râvnitoare la Moşia noastră.
Mame care şi-a crescut odoarele dragi în
dragostea de Dumnezeu şi de Neam, şi care la rându-le multe s-au jertfit pentru
Adevăr.
Elevi, Studenţi şi Fecioare care au luptat
pe front, în munţi, în câmpii, în codrii,
pe zăpezi sau în mlaştini, lăsând
fie o mână, fie un picior, fie un ochi, fie un trup, fie o logodnă, fie o
conştiinţă arestată în temniţele ateo-totalitare, ca Danie pentru Glia
strămoşească.
Monahi şi Monahii care au sfinţit pădurile,
peşterile, pustiurile ori lăcaşurile cu conştiinţa, cu credinţa, cu fapta sau
cu pana, slova, cazania şi liturghia trăirii lor.
Ostaşi şi Ofiţeri care au făcut din curaj
şi onoare stindar libertăţii şi biruinţei dreptăţii naţiei, iar cei mai mulţi sunt
Sfinte Moaşte întregului nostru pământ sacru şi binecuvântat de Dumnezeu.
Ţărani care au bătătorit cu dor Vatra
Strămoşească prin cugetul lor curat de
înţelepciune, cu dreapta credinţă nezdruncinată, cu omenia proverbială, cu
braţul înarmat şi tâmpla de veghe la hotare.
Oameni de cultură, de Ştiinţă şi
Academicieni Români care au adus un omagiu ales şi repetat lui Dumnezeu şi
Neamului dacoromân prin operele lor nemuritoare...
Dar, azi... azi
aproape că ni s-a luat DARUL şi HARUL!
Dacă, România
Tainică, nu este a voastră, mercenarilor,
ci a lui Dumenezeu, a Neamului şi a NOASTRĂ, a câtorva care am mai rămas ai Ei, atunci de ce vă
ridicaţi împotriva a cea ce nu vă aparţine, legiuitori nelegiuiţi?
