În România!

CAP-ul capitalist de la Curtici: profit de peste un milion de euro/an

Autor: Georgeta Petrovici, Evz.ro

O Cooperativă Agricolă de Producţie nedesfiinţată după Revoluţie învârte milioane de euro. Tractoriştii au lefuri de peste 2 000 de euro în sezon

  

Cei de la Combinatul Agroindustrial Curtici din judeţul Arad, pe scurt CAI, nu au probleme cu seceta şi fac profit an după an, lăudându-se cu o cifră de afaceri de 10 milioane de euro.

Vara aceasta, când toată România se plânge de culturi compromise, agricultorii din Curtici au obţinut cea mai mare producţie de grâu la hectar din toată ţara. Unii nu cred în minuni, aşa că au mai pus la îndoială producţia stahanovistă.

Pe lângă calităţile solului, profitul se datorează, în mare parte, managementului. Inginerul Dimitrie Muscă ştie cu ce e mai bine să populeze miile de hectare, pe baza unei prospecţiuni a pieţei şi, de mai bine de 20 de ani, nu a dat greş niciodată.

Mai ştie ceva: mizează pe soiurile autohtone. Acum, CAI Curtici are terenuri, ferme de animale, livezi şi magazine de desfacere. CAP-ul capitalist a devenit un exemplu de afacere.

Are o cifră de afaceri de 10 milioane de euro pe an, plăteşte asociaţilor anual câte 1.500 de kilograme de grâu la hectar - un record naţional - iar tractoriştii au ajuns să câştige şi 2.300 de euro pe lună în sezon.

"Noi suntem români"

În curtea sediului administrativ al holdingului, la oră fixă, sună în difuzoare "Noi suntem Români". Se întâmplă de fix 24 de ori într-o zi, de 10 ani. Aceeaşi temă muzicală răsună şi în ferme sau printre grajduri.

Vacile sunt hrănite "eco" ca să aibă carnea bună

Pentru distracţia copiilor din Curtici, dacă afacerea tot merge strălucit, directorul a deschis o mini-grădină zoologică, iar la una din locaţii cresc în libertate păuni, printre găini, pe un gazon care ar face orice englez să moară de invidie, flancat de trandafiri altoiţi, meri şi pruni care au dat în pârg. Şi e numai curtea fabricii de lactate a fostului CAP.

Lactatele sunt comercializate doar în magazinele CAP-ului

Lumea nouă

Dimitrie Muscă urmăreşte, în biroul său, patru plasme imense, pe care se transmit live imagini din ferme şi din cele 29 magazine în care se vând produsele din carne şi lactate produse la Curtici.

Cum vede o neregulă, pune mâna pe telefon şi sună: "Am vorbit de două zile să aveţi mai multă marfă în vitrine", apoi cere explicaţii şi dă alarmă de sancţiuni.

CAI Curtici s-a născut imediat după Revoluţie, pe bazele fostului CAP din oraşul arădean. Practic, cooperativa agricolă de producţie comunistă nu a fost închisă, ci s-a adaptat la capitalism.

Povestea începe în 1987. Inginerul agronom Dimitrie Muscă a fost numit preşedinte şi inginer şef la CAP "Lumea Nouă" din Curtici. În 1989, reuşea deja o performanţă: cooperativa a trecut de la cinci milioane de lei pierdere la nouă milioane de lei profit.

Bonus, Muscă a dechis o brutărie în sat. După Revoluţie, inginerul s-a trezit în curtea CAP-ului cu majoritatea proaspeţilor proprietari de terenuri, foşti agricultori cooperatişti.

Muncă pe 7.500 de hectare

"E păcat să se desfiinţeze CAP-ul nostru. Cu ce o să ne alegem fiecare? Cu o cărămidă din grajd pe care s-o ducem acasă? Vrem să rămânem în continuare în asociaţie, iar tu să ne conduci pe mai departe, că ai făcut treabă bună până acum", i-au spus oamenii.

Cooperativa Agroindustrială funcţionează acum în sistem de holding, asociind două societăţi cu producţie vegetală, CAI Curtici şi CAI Olari, care lucrează 7.500 de hectare de teren.

Pământul nu e al cuiva anume, ci aparţine celor 2.300 de curticeni sau urmaşi ai acestora, care l-au pus la comun aşa cum era pe timpul CAP-ului comunist. Doar că acum primesc parte din câştig. În medie, fiecare are cam 3 hectare, niciunul 100.

În plus există fermele de animale, fabrica de lactate şi abatorul, şi cele 29 de magazine de desfacere a produselor animaliere, din care 9 în Timişoara şi 20 în Arad.

CAP-ul din Curtici n-a fost niciodată desfiinţat. După 1989, cooperativa agricolă a funcţionat ca o firmă capitalistă.

Leafă de tractorist: 70 de euro pe zi

În timp ce agricultorii din toată România se plâng că cel puţin o treime din culturi le-a fost compromisă, la CAI Curtici s-a recoltat cea mai mare producţie de grâu din ţară.

"În fiecare an luăm decizia de a planta cea mai mare suprafaţă cu acea cultură care se dovedeşte a fi cea mai rentabilă. Sezonul acesta, cel mai rentabil a fost grâul. Am plantat 4.000 de hectare cu grâu şi am obţinut 7.013 kg la hectar. Pentru însămânţări folosim exclusiv grâu românesc, produs de Staţiunea de cercetare Fundulea. Este un grâu cu o calitate de panificaţie excelentă, cu gluten 32 - 34%, proteină 14 - 15%", explică Dimitrie Muscă.

Profitul se reinvesteşte

Chiar dacă la Curtici se face cel mai bun grâu pentru făina de panificaţie, 3.000 de tone din producţia acestui an a fost oprită pentru hrana animalelor, ca să aibă carnea bună, să nu fie hrănite cu îngrăşăminte şi chimicale.

Pentru porci, dar şi pentru vacile de aici a mai plantat 125 de hectare de lucernă, 3.500 de hectare de porumb, floarea soarelui. În fiecare an, după recoltare, cei 2.300 de proprietari de teren primesc, pentru fiecare hectar, câte 750 kg de grâu şi tot atâta de porumb.

Cei care nu vor roadele pământului iau 260 de euro pe hectar sau, în loc de grâu, îşi asigură pâinea pentru tot restul anului. Cantitatea de o tonă şi jumătate la hectar nu se dă nici în ţară, nici în Europa şi nu se dă nicăieri în lume.

"Anual, profitul se redistribuie pentru dezvoltare", spune Muscă. Pentru lucrul pământului, Muscă mizează pe calitatea germană. 17 tractoare Fendt, 14 combine Class, 5 semănătoare Horsch, 5 prăşitoare - aşa arată o parte din parcul motorizat.

Maşinăriile

Toate sunt nişte maşinării computerizate, au sute de cai putere şi sunt capabile să lucreze 300 de hectare zilnic. În plin sezon, cei care lucrează pe combine sunt remuneraţi cu câte 100 de euro pe zi.

Tractoriştii primesc şi ei câte 70 de euro pe ziua de muncă în plină campanie agricolă. "Maşinile au valoare mare. Oamenii care lucrează cu ele trebuie să fie responsabili. Trebuie să fii plătit corect ca să exploatezi corect utilajele", spune Muscă.

"Eu nu sunt pe piaţă azi, iar mâine văd ce va fi. Tot ce produc aici este calitativ, pentru că doar aşa rămânem pe piaţă. Noi avem aici pământul, ne producem furajele pentru animale,avem animalele, le exploatăm corect şi facem profit."

DIMITRIE MUSCĂ, 61 de ani, directorul CAI Curtici

Model de afacere "rotundă"

La CAI Curtici funcţionează întregul circuit al unui business bine pus la punct: pe pământul oamenilor intraţi în cooperaţie se produc cerealele, din acestea se fac furajele pentru animale, abatorul şi fabrica de lactate sunt tot ale holdingului, iar produsele se vând doar în magazinele proprii.

"Eu ştiu ce am aici şi nu mă compar cu alţii. La fel de adevărat este că în niciun an nu am avut profit sub un milion de euro. România ar putea arăta aşa, dacă cei din domeniul acesta ar înţelege să lucreze serios. Să muncească, să fie corecţi cu toţi cei care intră în circuit", spune Muscă.

Directorul îşi permite luxul de a-şi "creşte" ingineri din rândul tinerilor care se angajează la CAI la terminarea şcolii, ca să îşi facă bani de vacanţă. Iar oamenii dau de bine şi nu mai pleacă.

Memorie şi devenire în documentarul „Drumul nostru” al cineastului Ben Todică

de Lenuţa Giukin

Charity Scribner remarca în Recviem pentru comunism (2005) că “o perdea conceptuală de fier încă divizează continentul [european] [..] după căderea zidului din Berlinul de vest.” (15). Această diviziune se reflectă nu numai în memoriile colective, majoritatea analiştilor est-europeni fiind de acord că în fostele ţări socialiste diverse forme de nostalgie se manifestă cu diferite consecinţe. În ultimele două decenii, opoziţia est-vest, subiect sau obiect de reprezentare în numeroase creaţii artistice şi critice pe continentul european, pune în evidenţă o ferventă şi intensă căutare de noi forme identitare, precum şi consecinţele noilor opoziţii generaţionale produse de evoluţia neaşteptat de rapidă a unor fenomene sociale.

Jensen consideră că memoriile colective sau sociale evoluează în timp incluzând nu numai experienţele individuale, ci şi puternice discursuri (331), prin care fiecare generaţie se interpretează din perspectiva generală a societăţii. În consecinţă, anumite evenimente comune devin extraordinare şi cu timpul sunt convertite în istorie. (Korkiakangas 298). Pe de altă parte, prin intermediul memoriei şi a nostalgiei o persoană poate adăuga o nuanţă idilică trecutului când viaţa zilnică nu reflectă nivelul de aşteptări economice ale prezentului.  Aceste manifestări nostalgice de pierdere a unei realităţi trecute sunt comune în fostele ţări socialiste est-europene unde valorile ideologiei europene de vest nu au putut înlocui vidul creat în urma pierderii ideologiilor locale. Deşi prin intermediul “memoriilor de rezistenţă” noile guverne capitaliste au trecut la implementarea proceselor de uitare şi la condensarea trecutului într-o imagine totalitară (Sadowski), efortul de substituire nu a reuşit întotdeauna: nostalgia pentru trecut continuă să se manifeste public printr-o varietate de creaţii artistice şi modalităţi locale de exprimare socială. Consecinţele acestei profunde drame emoţionale au produs schimbari la diferite nivele sociale şi istorice influenţând nu numai generaţiile direct afectate de evenimente, ci şi tinerele generaţii prin producerea unei distanţe semnificative între ele într-o foarte scurtă perioadă de timp.

Aceste diviziuni naţionale şi diasporice în cadrul generaţiilor cu aceleaşi experienţe comune precum şi între ele şi tinerele generaţii sunt reprezentate în numeroase filme româneşti de success internaţional [1]. Majoritatea acestor filme se concentrează asupra stării societăţii contemporane, în special a problemelor identităţii naţionale într-o societate în continuă mondializare, precum şi a analizei controversatei perioade socialiste. Spre deosebire de alte ţări care au beneficiat de un puternic trecut naţional, precum Polonia, scurta istorie contestată a României socialiste provoacă puternice sentimente într-o populaţie multă vreme divizată teritorial şi agitată în prezent de noi dispute socio-economice şi etnice.

Cinemaul românesc socialist, asemenea altor industrii naţionale (socialiste sau capitaliste), a fost un mijloc de propagandă în promovarea scopurilor şi ideilor guvernului socialist şi a noilor sale aspiraţii politice şi istorice. Fosta politică socialistă controla modurile de exprimare ale populaţiilor etnice sau ale grupurilor de opoziţie, obligându-i să participe în sfera publică unde afirmarea ideologiilor locale era manipulată în scopul asimilării lor. În consecinţă, industria cinematografică era orientată spre crearea unui mit naţional destinat promovării unei imagini idealiste a societăţii şi individului socialist.

Scriitori şi artişti au fost atraşi în rescrierea istoriei contribuind la dezvoltarea unei viziuni romantice a socialismului. Industria filmului a dat viaţă figurilor de haiduci, oameni nesupuşi legilor implicaţi în lupta contra bogaţilor şi în apărarea săracilor [2], luptătorilor de rezistenţă contra ocupaţiei naziste [3], sau personalităţilor istorice dedicate continuităţii naţionale prin lupta împotriva diferitelor forme de invazie teritorială [4]. Acest cinema naţionalist a răspuns unei necesităţi de (re)creare a unor forme de apreciere naţională şi globală prin personaje şi evenimente istorice destinate indentificării şi (auto)evaluării.

În comparaţie cu fostul cinema naţional socialist, filmul românesc contemporan este mai puţin preocupat de unitatea naţională în condiţiile în care integrarea în Uniunea Europeană şi valorile vestice impun o reevaluare a trectului recent. O mare parte din filmele contemporane reflectă direct sau indirect lumea şi/sau consecinţele fostei dictaturi socialiste din România. Foarte încărcate emoţional şi ideologic, aceste creaţii ale tinerilor regizori (Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, şi alţii) pun sub semnul întrebării statutul unei societăţi în transformare, rolul vechilor şi noilor idealuri, şi indirect transformarea istorică a naţiunii, precum şi reprezentarea ei în momentele istorice esenţiale. Filmele concentrate pe acest proces de analiză generează acasă discursuri diferite de cele din străinătate, unde sunt interpretate din perspectiva centralizatoare a valorilor de recepţie şi reprezentare vestice. Anikó Imre consideră că prin distribuirea de premii şi prestigii, această autoritate vest europeană continuă să impună drept esenţiale propriile valori prin intermediul aşa numitei “societăţi europene” (Introducere XII).

Creaţiile cinematografice româneşti premiate sau apreciate critic la Cannes sau alte festivaluri europene ori nord-americane (precum Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau, A fost sau nu a fost şi recent Biografia lui Nicolae Ceauşescu) contribuie la reafirmarea superiorităţii ideologiei vestice asupra valorilor socialiste considerate utopice sau false. Preferinţa pentru un anumit tip de creaţii artistice reflectă şi încurajează în mod public reducerea la o formă de artă cinematografică sau de memorie socială nereprezentative pentru întreaga societate românească sau perioadele socialistă / post-socialistă a societăţii româneşti.

Prin urmare, insistenţa cinematografiei contemporane asupra perioadelor critice ale socialismului (în special anii de început şi sfârşit), precum şi a decadei post-socialiste puternic marcată de confuzie politică ar putea contribui la crearea unei imagini negative generalizate. In consecinţă, numeroase generaţii ar putea fi in situaţia de-a li se refuza recunoaşterea contribuţiilor istorice sau a altor forme de apreciere publică. Paradigma est-vest este întreţinută prin reprezentarea artistică atâta timp cât socialismul va fi înfăţişat în mod absolut ca o ideologie negativă. Aceasta justifică de asemenea eforturile de lungă durată ale Vestului de a controla şi anihila socialismul şi, simultan, de-a se debarasa de sentimentul de vinovaţie legat de enorma sărăcire economică care a rezultat în urma căderii guvernelor Europei de Est. În opoziţie cu această atitudine naturalizată, filmele despre nostalgie ar putea readuce în atenţia publică vechi dispute despre necesitatea reformei capitalismului, despre “divergenţele dintre capitalism şi democraţie, şi nevoia de-a modifica standardele aparent naturalizate ale Vestului.” (Sadowski-Smith 123).

Stef Jansen afirma că memoria socială poate deveni un discurs de opoziţie cu un important rol în modul de a concepe realitatea şi ideologia oficială la nivel individual (329). El specifică de asemenea că memoriile sunt construcţii care evoluează în timp şi în interiorul sistemelor de relaţii de putere, că ele pot fi folosite sub formă de discursuri cu puternic rol afectiv, şi că pot ajuta în stabilirea unui echilibru în perioade de confuzie. (330-1). Ele pot fi folosite în scopuri similare sau total opuse de către autorităţi sau grupuri de opoziţie. Considerând exploatarea extensivă a unor memorii de opoziţie în înlăturarea elementelor reprezentative a fostelor regimuri (precum nume de străzi, steaguri, imnuri naţionale, monumente etc.) şi noile procese de „uitare” instituţionalizate, Claudia Sadowski-Smith insista că “După ce toate memoriile trecutului socialist vor fi absorbite, socialismul va putea fi asociat exclusiv cu totalitarismul […]” (121). Privilegiul construcţiilor sociale revine întotdeauna entităţii care supravieţuieşte; acesta este şi cazul României, o ţară unde ultimii ani ai dictaturii guvernului Ceauşescu au alienat întreaga societate. Această unitate colectivă împotriva respingerii trecutului socialist s-a dezmembrat când sistemul economic capitalist nu a răspuns aşteptărilor populaţiei.

În confuzia schimbării centrelor de putere generată de rapide transformări interne şi a procesului de integrare în Uniunea Europeană, memoria şi nostalgia devin surse de multiple discursuri şi controverse. Peisajul politic românesc, deja marcat de discursurile nostalgice ale generaţiei şi diasporei politice de după al doilea război mondial, împreună cu diaspora anilor optzeci a fost expus în anii nouăzeci unei rupturi ideologice dramatice. Versiuni multiple ale trecutului generatoare de intense dezbateri au polarizat intelectualii români şi comunităţile româneşti acasă şi în diaspora. Puternic reprimaţi, în special în ultimii opt ani ai dictaturii, o serie de artişti şi intelectuali şi-au găsit inspiraţia în critica sistemului dictatorial, pozitie larg acceptată în străinătate unde reprezentări ale membrilor guvernului Ceauşescu şi ale abuzurilor sale personale au oferit, pe lângă un sentiment de validare a ideologiei Vestului, o formă exotică de divertisment. Pe de altă parte, afirmarea formelor locale de nostalgie (echivalentul cuvântului german “Ostalgie” sau “nostalgia pentru est”), în general controlate de politicile naţionale de aderare europeană, au fost adesea ridiculizate de media, intelectuali şi politicieni. Acesti artişti au fost sub presiunea de a evita afirmarea publică a simpatiilor lor asociate cu un model politic considerat inadecvat sau populist, dar şi datorită faptului că piaţa artistică de acasă sau din străinătate era prea mică, deci insuficientă pentru a supravieţui dintr-un astfel de produs artistic.

Documentarul lui Ben Todică, Drumul nostru (2008-9), o excepţie în acest context, analizează trecutul socialist al României dintr-o perspectivă care ignoră politica naţională sau europeană. Cineast român-australian, scriitor şi comentator de radio-televiziune, Todică a fost nominalizat pentru titlul de Om al Anului/ Man of the Year în 2007 pentru contribuţiile la viaţa publică şi comunitară australiană. El s-a afirmat în România prin publicarea recentă a cărţiilor Între două lumi / Between Two Worlds (2009), şi În două lumi / In Two Worlds (2011), cărţi care au generat cometarii pozitive în rândul criticilor şi au fost bine primite în rândurile publicului român şi român-australian. Documentarul Drumul nostru / Our Journey a atras o audienţă vastă în special după promovarea unei dezbateri naţionale asupra destinului fostei mine de uraniu din colonia minieră Ciudanoviţa. Elev la şcoala din colonie şi mai târziu angajat al colosului minier local, Todică a imortalizat (prin film) operaţiunile minei, ale muncitorilor şi ale vieţii zilnice din colonie. În 1980 a părăsit ilegal ţara luând cu sine memoriile unei societăţi relativ prospere.

În 2000 Todică s-a reîntors să filmeze Ciudanoviţa şi oamenii săi în noul mediu. Într-o zi de iarnă, împreună cu un prieten de tinereţe (mort în accident la scurt timp după aceste filmări şi căruia îi este dedicat documentarul) Todică a revizitat, în spaţiu şi timp, o colonie spectrală. Această călătorie circulară îi permite să reflecteze asupra unui loc important în perioada Războiului Rece. Pelicula documentară filmată în anii şaptezeci permite reconstituirea în imagini a unui prosper trecut industrial şi ilustrează viaţa foştilor colonişti în locuri reclamate din nou de natură.

Pentru Todică această călătorie nostalgică în trecut reprezintă de asemenea o reîntoarcere la perioada tinereţii şi viselor, şi prin retrăirea memoriilor o sursă de îmbogăţire şi transformare spirituală. Neavând experienţa ultimilor opt ani ai dictaturii, relaţia lui cu trecutul socialist al României este mai puţin critică.  Todică nu a cunoscut realităţile din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) şi nu a trăit în lumea domnului Lăzărescu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005). Detaşat politic de fosta ideologie totalitară, poziţia lui vis-à-vis de socialism oscilează între respingere şi nostalgie. Comparând trecutul pe care l-a cunoscut şi prezentul dezamăgitor el ajunge la concluzia că “prezentul nu este pe măsura trecutului.”

În opinia lui Charity Scribner prezenţa nostalgiei pentru trecut demonstrează o lipsă în prezent (3). În Drumul nostru comparaţia între imagini trecute de muncitori activi şi fericite sărbători comunitare şi peisajele abandonate ale prezentului subliniază o astfel de lipsă, un semn al eşuării prezentului. Viaţa zilnică contemporană este reprezentată de străzi pustii, clădiri abandonate în ruină şi neputinţa comunităţii de-a se reuni în celebrări. Editarea în paralel a celebrării fostelor sărbători naţionale în natură şi a deşerticelor peisaje de iarnă contemporane se transformă în metafora unui vid comunitar.  Noua sărbătoare naţională de la 1 Decembrie care marchează glorioasa unificare a Transilaviei şi Banatului cu România nu se ridică la sentimentul fostei zile naţionale de la 23 August, cu tradiţionalele picnicuri, muzică publică şi dans comunitar. “Acum toţi sunt trişti,” remarca un localnic, în timp ce în trecut „bucuria era pe feţele tuturor.”

Norman Denzin insista că dorul de trecut şi nostalgia sunt semne ale anxietăţii postmoderne, în timp ce Scribner observa că în perioada postindustrială muncitorii îşi desfăşoară activtitatea în izolare şi sunt angajaţi pe intervale neregulate de timp (157). În consecinţă, peisajul muncii colective este înlocuit cu peisaje culturale (Scribner 158). Documentarul lui Todică devine un astfel de peisaj cultural care serveşte la reconstituirea memoriei şi solidarităţii colective a unei clase sociale într-un moment istoric specific. El oferă un teren comun pentru a împărtăşi experienţa comună a unei ere devenită singulară datorită imposibilităţii de-a fi repetată ca fenomen existenţial. Viaţa în colectivitate reprezintă deasemenea speranţa şi recunoaşterea în general a egalităţii în bunăstare şi statut social.

Padraic Kenney afirma că nu există celebrare a căderii comunismului printre europenii de est (81) şi disidenţii anti-comunişti au dispărut. În timp ce în România contemporană partidul comunist nu a câştigat poziţii avansate în guvern precum în Polonia, nostalgia profundă a multora pentru trecut poate duce la concluzia lui Kenney (cel puţin într-o măsură limitată) ca “nostalgia a triumfat asupra răzbunării […]” (87). Subiecţii din Drumul nostru menţionează în mod repetat fosta prosperitate economică, disponibilitatea serviciilor sociale şi grandoarea naţională, în timp ce critică calitatea produselor contemporane şi declară superioritatea trecutului asupra prezentului din multiple perspective.

După Radstone, pe de altă parte, nostalgia este o modalitate de-a se proteja de incertitudini (123) şi un simptom al pierderii speranţei în capacitatea de schimbar din sfera publică (113). Deşi Drumul nostru ar putea fi interpretat astfel, orientarea dată de Todică transformă documentarul într-o sursă de cunoaştere şi reflecţie critică informativă. Date istorice, mărturii, montaje de fotografii, film din arhivele vechi şi contemporane reprezintă o bogată sursă de informare pentru tinerele generaţii. Scopul este de a deschide orizonturile cunoaşterii istorice prin documentarea vieţii unei comunităţi foarte speciale din perioada Războiului rece şi de-a atrage atenţia asupra unui loc devenit stereotipul referinţelor geografice negative. Spectral prin imaginile sale prezente, mina de uraniu şi-a lăsat marca asupra unui spaţiu devastat de nivele ridicate de radiaţii care continuă să ameninţe o comunitate depopulată.  Drumul nostru propune un spaţiu de dezbatere publică în care trecut şi prezent, prosperitate şi eşec, speranţă şi anxietate pun sub semnul întrebării istoria şi posibilităţile ei. Acest dialog reprezintă veriga necesară în înţelegera unui trecut ce rămâne din nenumărate puncte de vedere stânjenitor, confuz şi supărător.

Spre deosebire de imensul succes internaţional obţinut de cineaştii români în urma reprezentării critice a dictaturii ceauşiste şi a societăţii româneşti post-socialiste, documentarul lui Todică se poate defini ca memorie artistică opoziţională. Mărturia în favoarea unui trecut colectiv prosper şi a suceselor socialismului intenţionează să recupereze şi să propună pentru re-evaluare contribuţiile sociale şi economice a patruzeci de generaţii de muncitori.  Dacă pe de o parte, reprezentările noului val de regizori şi modul lor de percepţie a trecutului nu trebuiesc minimizate, pe de alta, perioada socialistă nu trebuie redusă exclusiv la diferite forme de abuz, şi rolul istoric a milioane de persoane nu trebuie anihilat în confuzia creată de atâtea transformări radicale. Ideologiile se schimbă, dar idealurile unei societăţi supravieţuiesc în timp, aşa cum dovedeşte documentarul lui Todică: continuitatea între generaţii începe cu idealurile individuale şi colective pe care fiecare generaţie le transmite următoarei generaţii.

În opinia lui Scribner “rămăşiţele materiale ale Europei de est posedă energii subversive” care se opun comodificării capitaliste (13). Drumul nostru conţine şi dezvoltă aceste “energii subversive” pe măsură ce devine un memorial adresat indivizilor capabili să-şi construiască fericirea prin voinţă şi muncă proprie. În timp ce o majoritate acceptă că socialismul a fost o utopie şi modernitatea şi-a pierdut potenţialul odată cu căderea socialismului statal (Scribner 3), mulţi alţii insistă pe sentimentul insecurităţii creat de noua Europă şi de procesul de globalizare. Todică numeşte această alternativă “norul globalizării,” exprimându-şi indirect neîncrederea în posibilele beneficii ale pieţei europene pentru România. Kenney consideră că Europa de est a aderat la uniune cu o înţelegere şi aşteptări diferite despre Europa, şi Tester crede că nostalgia este generată cultural când o “societate este percepută ca o entitate în deplasare dintr-un spaţiu care defineşte într-un alt spaţiu care trebuie definit.” (in Radstone 124).  Se teme oare Todică că “alteritatea” sau specificitatea culturii române va fi sacrificată în vasta entitate care este Uniunea Europeană? Că aşteptările românilor vor fi, aşa cum s-a mai întâmplat în istorie, ignorate, deturnate sau înşelate? Că această nouă alianţă va genera noi probleme, nu soluţii?

După 1989, românii au dorit nu numai o schimbare în ideologia şi structura socială, ci au urmărit cu asiduitate integrarea în Europa mare. Deşi schimbările au fost primite cu entuziasm, românii nu au recuperat niciodată starea de încredere, energie şi împlinire pe care le-au avut în timpul socialismului industrial, şi pentru anumite generaţii aceasta nu va avea loc niciodată. În raport cu numeroase alte creaţii critice şi artistice contemporane, Drumul nostru propune o reflecţie unică asupra realităţilor trecute precum şi a condiţiilor care generează prosperitatea şi fericirea socială.

Paul Ricoeur a remarcat că memoria nu poate fi separată de sentimentul de pierdere şi regret („work of mourning;” citat în Scribner 20).  În calitatea sa de artifact cultural, Drumul nostru permite spectatorului nu numai să înveţe despre trecut, să-l compare cu prezentul şi să-şi dezvolte propria opinie critică, dar prin retragerea lui din memorie şi numirea obiectului pierdut starea de regret şi pierdere este usurată. În plus, generaţiile tinere şi cele viitoare vor fi în măsură să stabilească alte tipuri de legături cu părinţii şi bunicii lor decât imagini şi interpretări ale socialismului exclusiv negative. Ei s-ar putea inspira din el, recunoaşte sursele propriilor idealuri, învaţă să-şi respecte predecesorii şi să accepte rolul istoric şi eroic pe care l-au avut în timpul vieţii lor. Poate societatea română se va vindeca când va face pace cu trecutul. Documentarul lui Benoni Todică este tipul de creaţie artistică care în momente de mare confuzie şi anxietate propune reîntoarcerea la credinţa în propriile aptitudini.

Bibliografie

Anne, Jackel. “Too Late? Recent Developments in Romanian Cinema.” The Seeing Century: Film, Vision and Identity. Amsterdam: Rodopi, 2000. 98-110.

Bhabha, Homi K. The Location of Culture. London and New York: Routledge Taylor & Francis Group. 2000.

Căliman, Călin. “The New Waves of Romanian Cinema.” 2007. http://www.kinokultura.com/specials/6/caliman.shtml. Accessed June 20, 2009.

Chirilov, Mihai. “You Can Run, But You Cannot Hide: New Romanian Cinema.” 2007.http://www.kinokultura.com/specials/6/chirilov.shtml. Accessed June 20, 2009.

Connerton, Paul. How societies remember. Cambridge: Cambridge University Press, 1989.

Cook, Pamela. Screening the Past: Memory and Nostalgia in cinema. London and New York: Routledge Taylor & Francis Group. 2005.

Freud, Sigmund. “Morning and Melancholia.” The Standard Edition of Complete Psychological Works of Sigmund Freud, Vol. 14. London: The Hogarth Press, 1962. 237-259.

Imre, Anikó. “Introduction. East European Cinemas in New Perspectives.” East European Cinemas. New York; London: Taylor and Francis, 2005. xi-xxv.

Iordanova, Dina. “The Cinema of Eastern Europe. Strained Loyalties, Elusive Clusters.” East European Cinemas. 229-249.

Jansen, Stef. “Identities, memories and ideologies. Review article.” Social Anthropology 7:3 (1999): 327-334.

Kaceanov, Marina. “On the New Romanian Cinema.” P.O.V. Nr. 25-The Tube with a Hat. Accessed June 20, 2009.

Kenney, Padraic. The Burdens of Freedom: eastern Europe since 1989. London; New York: Zed Books, 2006.

Korkiakangas, Pirjo. “Memory and Nostalgia; Reminiscence of Places.” Times, places, passages: ethnological approaches in new millennium. (2004): 293-302.

Nasta, Dominique. “The Tough Road to Minimalism: Contemporary Romanian Film Aesthetics.” 2008.http://www.kinokultura.com/specials/6/nasta.shtml. Accessed July 20, 2009.

Petho, Agnes. “Chaos, Intermediality, Allegory. The Cinema of Mircea Danieliuc.” East European Cinemas. 165-175.

Radstone, Susannah. The Sexual Politics of Time. Confession, Nostalgia, Memory. London and New York: Routledge Francis & Taylor Group, 2007.

Sadowski-Smith, Claudia.”Post-cold war narratives of nostalgia.” The Comparatist, vol. 23 (1999): 117-127

Schudson, Michael. “Dynamics of Distorsion.” Collective Memory.” Memory Distortion. How Minds, Brains, and Societies Reconstruct the Past. Schacter, Daniel L., editor. Cambridge, MA, 1995. 346-365.; London, UK: Harvard University Press.

Scott, A. O. “New Wave on the black Sea.” 2008. http/www.nytimes.com/2008/01/20/magazine/20Romanian-t.html_r=1. Accessed June 20, 2009.

Scribner, Charity. Requiem for Communism. Cambridge, MA; London, England: The MIT Press., 2005.

Şerban, Alex. Leo. “Cinematograful românesc de la modernitate la neorealism.” http://agenda.liternet.ro/articol/8097/Alex-Leo-Serban/Cele-doua-ba..., 2009.

Stojanova, Christina. “Fragmental Discourses. Young Cinema from Central and Eastern Europe.” East European Cinemas. 213-227.

Stojanova, Christina. “My Romanian Cinema.” 2007. http://www.kinokultura.com/specials/6/stojanova.shtml. Accessed Jun..., 2009.

Filmografie

The Autobiography of Nicolae Ceauşescu (Andrei Ujica 2010)

Medal of Honor (Calin Peter Netzer 2009)

First of all, Felicia (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf 2009)

4 luni, 3 săptămâni, 2 zile/ Four Months, Three Weeks and Two Days (Cristian Mungiu 2007)

Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii/ How I Spent the End of the World (Cătălin Mitulescu 2006)

Hârtia va fi albastră/The Paper Will be Blue (Radu Muntean 2006)

A fost sau n-a fost/ 12:08 East of Bucharest (Corneliu Porumboiu 2006)

Moartea domnului Lăzărescu/ The Death of Mr. Lăzărescu (Cristi Puiu 2005)

Filantropica (Nae Caranfil 2002)

Asfalt Tango (Nae Caranfil 1996)

[1] Câteva filme recente româneşti care dezvoltă această temă sunt Medalia de onoare (Peter Netzer 2009) şi Felicia, înainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf 2009)

[2] Haiducii, Răzbunarea Haiducilor, Haiducii lui Şapte Cai (Dinu Cocea 1966, 1968, 1970); Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii (Dan Piţa 1978 1981)

[3] Un serial faimos de televiziune a fost Stejar, extremă urgenţă! (Dinu Cocea 1973)

[4] Dacii (Sergiu Nicolaescu 1967); Mihai Viteazul (Sergiu Nicolaescu 1970); Ştefan cel Mare (Mircea Drăgan 1974), etc.

Țara dispare

În emisiunea trecută am prezentat reacţia de nemulţumire a românului faţă de schimbare - Jean Moscopol împotriva stăpânirii comuniste cu melodiile: Petru Groza Sluga, Gheorghiu-Dej şi Hrusciov iar Horaţiu Mălăiele împotriva democraţiei de azi cu trei poezii de dragoste: Ceauşiva şi reformoiu, Haideţi să bem totu-i degeaba şi Colonie de ocară.

Şi pe nea Stelică în încercarea sa de a pune de-o echipă de fluieraşi.

Amândouă orânduirile au în comun acelaşi lucru: distrugerea valorilor individuale şi de familie, distrugerea respectului pentru justiţie şi credinţă, izolarea individului şi dezbinarea familiei, nepăsarea şi ruperea de aproapele.

Cum ajung la putere îşi asigură spatele şi apoi încep să devoreze, încep să dizolve ţara prin privatizarea sau izolarea instituţiilor de stat faţă de naţiune. Odată ce instituţiile de stat, şcoli, spitale, infrastructura sanitară, de transport şi servicii existenţiale - biserica, electricitate, apa, comunicaţii dispar, dispare şi ţara şi apare izolarea, dezinformarea şi tiranul cu ciomag mare, ajungem oi, turmă. Ori instituţiile de stat în democraţie ar trebui să funcţioneze în paralel cu cele private, în concurenţă.

Valorile patrimoniului naţional, valorile tradiţionale, strămoşeşti. Sufăr că media nu poate vorbi deschis despre aceste valori, valori dobândite de-a lungul istoriei. Sufăr că media nici nu mai aparţine ţării şi că nu mai este neutră şi apărătoare a bunului naţional, nu mai e a noastră, nu mai e protejată şi garantată de Constituţia ţării. Azi s-a ajuns ca mereu să fie dependentă şi la cheremul celor cu bani. Instituţiile unui stat trebuie să rămână ale statului, altfel el dispare. Taxele noastre asigură existenţa statului iar destinul ţării nu trebuie lăsat pe mâna câtorva indivizi aleşi să administreze şi să supravegheze funcţionarea guvernului. Nimic major nu se întâmplă fără votul cetăţenilor. Oricât de strălucit ar fi un conducător el nu va fi niciodată capabil să hotărască de unul singur soarta unui popor, iar cel care o face va trebui amendat în aceeaşi măsură în care este gratificat.

Nu sunt de profesie judecător, avocat, procuror sau poliţist şi nici nu doresc să ajung politician sau conducător comunitar, sunt doar un simplu creştin cumpătat cu “cei 7 ani de acasă”, crescut rezonabil într-o familie de oameni modeşti, harnici, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, şi care, ca scripcarul care a învăţat să cânte după ureche omenia şi relaţia cu oamenii, care atunci când aude un falsetto, un scârţâit, tresare şi se miră când vede că marea majoritate din jurul său stă pasivă şi se lasă călcată în picioare, se lasă insultată de nişte oameni bolnavi cărora li s-a urcat la cap puterea - nu ia poziţie. Nu protestează de frică sau au renunţat la a mai crede în puterea valorilor sale şi tace. Şi aşteaptă ca să apară salvatorul.

Salvatorul este în fiecare dintre noi şi avem datoria să contribuim cu idei şi sugestii să găsim o soluţie, iar dacă Soluţia dată de mine sau oricare dintre noi nu e potrivită nu trebuie să ne dezamăgim pentru că sunt sigur că din întreaga mulţime va apărea Soluţia Salvatoare. Că va veni unul cu Soluţia potrivită care ne va salva pe toţi. Este foarte important să nu încetăm de a veni cu idei. Să participăm cu claritate, sinceri şi direcţi ca să ne apărăm credinţa şi valorile în care am crezut şi crescut din moşi strămoşi, în care am crescut cu părinţii şi copiii noştri.

Ce îmi doresc cel mai mult e să înţeleg lumea în care trăiesc. Să nu umblu prin ea orbecăind, lovit mereu de neadevăruri şi nesiguranţă, fără să ştiu de unde vin şi încotro mă îndrept.

Ce-i cu atâta secretivitate?

Neînţelegând-o mă face să cred că am trăit degeaba. Că nu sunt decât un vierme de mătase. Că părinţii şi învăţătorii mei şi-au irosit timpul degeaba cu mine. Învăţătura lor, sunt convins mai mult ca niciodată a fost darul cel mai de preţ de pe pământ, a fost cel mai mare cadou venit de la Dumnezeu.

Vă întrebaţi poate de ce vă zic toate acestea? Poate de vină sunt cei 7 ani de acasă pe care societatea din ziua de azi încearcă să-i fure complet, să-i extermine din existenţa noastră. Să ne facă sterili în atitudinea faţă de semen, de umanitate, să ne facă să trecem pe lângă omul accidentat nepăsători. Adică să vezi o casă în flăcări, copii în ţipete şi tu să treci pasiv ca prin faţa unui ecran de film, să nu-i ajuţi. Oare aş mai putea dormi noaptea? Oare cum dorm ei, acei ce instigă naţiunile unele împotriva altora cu scopul de a le vinde arme, îi pune să se omoare soră cu frate, tata cu fiu, strigând în gura mare că ei aduc pacea pe pământ.

Nu mă miră faptul că se întorc ţicniţi în mare număr soldaţii de pe front. Oare-i normal să tragi în mame şi copii aşa aiurea???..., să calculezi la maximum, cu precizie chirurgicală profitul de pe urma jefuirii unei naţiuni dar să nu ai în plan nici un gând despre soarta victimelor lăcomiei tale?! Oare mă mai pot numi creştin? Mă pot numi creştin atunci când mă laud în biserică cu fiul meu care pilotează un bombardier deasupra unei ţări care nu mi-a făcut nimic? E ca şi mafiotul care face prăpăd toată săptamâna iar duminica la biserică este iertat contra unei donaţii şi luni o ia proaspăt de la capăt fără simţul vinovăţiei. Ne mai putem numi creştini??? Sunt aceste învăţăminte rezultatul Bibliei?..., că mă trec fiori de gheaţă, mă cutremur. Oare de ce tolerăm???

Este adevărat că, raţional poţi învăţa să treci dintr-o tabără în alta justificându-ţi cu uşurinţă decizia şi ţinta îndeplinirii visului, însă problema e că toţi avem vise şi dreptul de a le împlini, că toţi avem dreptul de a ne bucura de experienţa pe care ne-o oferă creaţia lui Dumnezeu. Şi sigur, îi înţeleg şi pe acei care nu mai au răbdare, şi vor să ajungă cât mai repede pe Lună sau pe Marte, însă vă spun că aceste dorinţe acceleratoare nu sunt altceva decât nişte obsesii lacome şi pline de acţiuni iraţionale, paranoice. Căci prin natura de om obsedat “alcoolicul” nu se poate opri niciodată. Conducătorii care prezintă astfel de simptome ar trebui schimbaţi din funcţii şi internaţi imediat.

Sigur, fără sacrificiul a zeci şi sute de milioane de vieţi, azi nu am fi avut avioanele Boing şi transportul intercontinental, nu am fi avut calculatoare, rachete, nu am fi avut morfină şi alte zeci şi zeci de împliniri tehnologice care au fost inventate din necesităţi majore, însă, oare a meritat sau merită sacrificiul miliardelor de suflete pierdute în războaiele istoriei? Mao ar spune că “da”, a meritat sacrificarea a 70 de milioane de chinezi folosiţi ca îngrăşământ pentru fermele de stat care au hrănit Rusia în schimbul bombei atomice conservând astfel China intactă. Stalin ar zice “da “ şi el. Bush spune că “da”, Blair spune că “da”, Obama spune că ”da”, etc, etc. Dumneata cititorule ce spui?

Nu există orânduiri bune sau rele. Toate sunt la fel. Ne naştem în ele, ne făurim visele, ne formăm ca oameni, ne adaptăm, muncim şi iubim. Priviţi pe întreg pământul şi veţi vedea cum toate orânduirile ştiute în viaţă, de la canibalismul din Papua Noua Guinee şi până la democraţia americană toate funcţionează. E doar diavolul care ne ispiteşte şi ne învrăjbeşte ca să ne învârtim în cercuri. Să dansăm cum cântă el. El nu e fericit să vadă omul independent şi realizat în drumul său spre înălţimi. De vină nu e orânduirea, ci caracterul omului.

Este de datoria fiecăruia dintre noi să participe şi să contribuie CU VOTUL SĂU la societatea în care trăieşte. Asta ne asigură pace şi bunăstare continuă în balanţă cu sufletul şi planurile noastre. Tata avea o vorbă: BĂIETE CUM ÎŢI AŞTERNI, AŞA DORMI!

Cât despre nea Stelică şi echipa sa de fluieraşi din Balta, ei înşişi meşteri împătimiţi ai fluierului şi ai cântecului popular, am sa-l propun pentru premiul Nobel pentru cea mai veche meserie, pastoritul. Ciobanul ne hrănește și îmbracă de milioane de ani.

S-ascultăm o doină!

Ben Todică, Melbourne

***

Cititor 1: Salvarea suntem noi, fiecare individ cu simțul lui civic curajos manifestat și lepădarea de fatalitate: „Noi suntem mici, ei mari!”, „Așa a fost să fie”, „Asta e!”...

Autor:  Ei nu sunt mari! Nu-i vezi cum ies din sala la ONU cand incepe sa vorbeasca un presedinte care le-o spune in fata. Ies ca niste copii deranjati mintal. Cica ei protesteaza. Un om sanatos si intreg la cap il asculta pe nemultumit pana la capat si arata ca nu este deranjat de cele spuse. Atitudine de gradinita, insa, asa cum spui, au parul mare si prostul iti da in cap. Imperiul Roman a fost mare si a cazut, Uniunea Sovietica a fost mare si a cazut, Alexandru a fost mare si a cazut. La urma urmei toti au fost in felul lor vandali. Pe unde au trecut nu s-au multumit ca au invins insa au distrus tot, au distrus oameni buni si talentati, au distrus lucrari de valoare si institutii culturale, au furat si au carat acasa. Toate imperiile isi au longevitatea si fragilitatea lor. Nu stiu sa se maturizeze. “Nu mi-e frica de ei? Or sa ne omoare oricum. Nu-I vezi cum se comporta: scolile produc idioti, media ne spala pe creier 24 din 24 de ore, ne programeaza si controleaza mintea prin Hollywood, ne modifica alimentele, razboaie, decapitari, executii prin drone etc.”

E trist..., pentru ca i-am admirat toata tineretea.

***

Cititor 2: Tara nu dispare! Traiasca "lepadarea de fatalitate".

***

Cititor 3: "De vină nu e orânduirea, ci caracterul omului."... tara dispare foarte adevarat...

***

Cititor 4: D-le Todica, sint un ticalos din Puiesti, Romania, si v-am citit cartzile. atitudinea celor "mari" si sinucigasi poate fi totusi schimbata. am scris de curind pe blogul meu jurnaldelalesti.blogspot.ro un articol in care ofer o solutzie care sa indeparteze pericolul nuclear de pe planeta. Am prezentat o alta versiune de a raspunde la un atac cu arme nucleare (sau de distrugere in masa oarecare) si cred ca este credibila, ba si posibila, desi poate inca imperfecta. As dori insa sa facetzi public faptul ca aceasta varianta a fost lansata, eventual sa o propunetzi spre dezbatere in vreuna din emisiunile dvs, caci in Romania numele meu este tabu (pe bune) in presa de orice culoare, si pina ce se va trezi careva ca mai sint si alte variante la raspunsul nuclear, planeta poate disparea bine-mersi de citeva ori. Deja un lider coreean se pare ca are idei cam sinucigase, iar Obama si Putin sint la fel de intregi la cap ca si el...

Articolul se numeste: DESPRE PROSTIE, SAU DE CE TEZA RASPUNSULUI ATOMIC OBLIGATORIU LA UN ATAC ATOMIC ESTE O NEROZIE, si a aparut in luna martie a.c.

***

Preluări în alte publicații:

Observatorul, Toronto, Canada

Timpul adevărului

Melidonium