vineri, 1 noiembrie 2024

Mircea Dorin Istrate - Adâncă recunoștință de ziua celor morţi.

 



Adâncă recunoștință de ziua celor morţi.

(un gând din partea autorului, pentru cititorii lui)

 

Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morţilor este cel care ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica noastră existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul, jertfenicul şi mereu pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îninte mergători, părinţi, frați, cumnați, prieteni dragi, îşi torc somnul de veci dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, umplând mereu cerescul rai acela neştiut, pe care noi ni-l dorim a fi mai bun şi mai frumoas decât lumea pământescul în care vieţuim acum.

Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Domnul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi dus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme, de suntemcumva îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte le-a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care n-i le-a lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoții noștri a simţi și ei că pe umerii răposaților stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, când le-o venii timpul, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman.

Dacă toate astea fi-vor învăţate și încă împlinite de urmaşiinoștri, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână, de bunii şi străbunii cei mereu trăitori aici în veşnicia cuibarul care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.

Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria celor care până mai ieri mai erau prin preajma noastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţinea prin acestă lume, pentru că nu se ştie niciodată când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în fierbinţela lacrimi voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă de ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească, care va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o trecătoare clipă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 



 

 

Filosofând

 

Doamnă, ai făcut socoată câte vieți luat-ai vamă

Fără ca să ai regrete, fără ca să ai vre-o teamă

Că la rându-ți, poate-odată, o să dai și tu socoată

Pentru cât tu pustiit-ai lumea cea nevinovată?

 

Tu, la toți ne ești sfârșitul, vrerea ta pe nimeni uită,

Toți de tine le e teamă, prea puțini mi te înfruntă,

Nu le dai tu nici o șansă, nu ai milă de nimic,

Nici de cel bătrân cât veacul, nici de pruncul cela mic.

 

La un semn sfârșești viața celui plin cu sănătate,

La un semn îi iei viața celui fără de păcate,

Vrerea ta nu are noimă, nu respectă nici o lege

Și-apoi cum un om cu minte, mai voiești a te-nțelege.

 

Nu răzbește Creatorul să de-a viață într-o lună

Cât tu seceri cu-a ta coasă, de gândești că ești nebună,

Ai în tine bucuria de-a sfârși pe orișicare,

Chiar de-n rugi îngenunchiate tot îți cer a ta iertare.

*

Dacă judec pe-ndelete, cred că-n gândul Tău, Tu, Doamne,

Zici că de-am trăi cu toții am fi zilnic milioane

Ce se-adaugă într-una la cohortele-omenești

Și golit rămâne-o Raiul  din nălțimile-Ți cerești.

 

De-asta lași să-și facă voia Doamna cu-ascuțita-i coasă,

Să mai scadă omenetul că prea mult mi se îndeasă,

Să mai ai și Tu prin ceru-Ți, bun prilej de judecată

Ca să-mparți la Rai și Iaduri, suflete din lumea toată.

 

Să le-nvii mai înc-odată, să le-ntorci în astă lume

Mii și mii de vieți de-apururi, pân-or face lucruri bune,

Ca nicicând păcatul dulce, căt de mult o să-i îmbie,

N-o să poată să-i atragă, pân-o fi în cer vecie.

 

Ăsta-i rostul Morții dară? să îți de-a, cum Tu îi cere

Sufletele noastre toate să le-ntorci spre re-nviere?

Dar mă-ntreb atuncea Doamne, cum le faci a fi curate

De nu gustă-ntâi plăcere îndulcitelor păcate?

 

Și-apoi cum să lase dânșii cea plăcere ca de miere?

Avuția toată strânsă, banii care-i dau putere?

Fala care-i urcă-n slavă mărețindu-i pân’ la cer?

Pentru-n trai în simplitate, într-un loc uitat, stingher.

 

Ei nu știu, că locul cela este raiul pe pământ,

De e liniște și pace, bunătate în cuvânt,

Sănătate, ani cu carul fără griji și-n fericire,

Dacă-n tot ce faci și-n toate, pui o boabă, de iubire.

**

Îmi vedeți cât e de simplu să trăiești în rai lumesc

Și să-ți faci din simplitate bucurii de-mpărătesc?

Doar cu vorba și cu fapta-ți poți schimba întreaga lume,

Să te bucure cea viața și să-ți dea doar lucruri bune.

 

***

*

 

 

 


Gândul cititorului

 

,,Voievodul poeziei ardelene,, talentatul și atât de sensibilul poet Mircea Dorin Istrate, a găsit de cuvință să înalțe câteva zeci de poezii celor care, se duc în fiecare zi a vieții noastre spre a se veșnicii  în nesfârșitele raiuri dumnezeiești. Eroi îngloriați, împărați vestiți făcători de istorie, regi și domni înlăurați cu fapte mărețe, oameni simpli, necunoscuți, trăitori pe huma acestui pământesc, mari criminali, hoți, trădătoti de tot felul, toți sunt dați humei acesteia, pentru a se face până la urmă oale și ulcele, numele lor topindu-se mai apoi în sfânta uitare.

Până atunci, măreția faptele lor bune și frumoase îi va ține cât mai mult cu putință vie în înima și sufletul urmașilor lor din veac în veac, pentru că ei și numai ei, sunt purtători de istorie trăită și adevărată, de limbă, de credință, de datini, obiceiuri și tradiții, legând și înodând mereu și mereu trecutul cu prezentul. Marii noștri poeți, printre care se numără și Mircea Dorin Istrate, îl vor nemuri în versurile lor, mărețindu-le faptele, făcându-i, așa cum foarte frumos zice poetul ,,troițe veghetoare de conștiință,, iar prin aducerea aminte a faptelor lor de drag de neam și țară, de mare jertfelnicie, ei, cei duși de-acum din lume, în clipe de grea cumpănă ne vor da tărie și putere să învingem greutățile ivite.

Poeziile închinate surprinzător chiar ,,Doamnei cu coasa,, sunt deosebite prin filosofia și adevărul exprimat în ele, dovedindu-ne încă odată cât de mare este talentul acestui mare poet, care are oricând un ,,pumn de poezii,, pentru fiecare zi-eveniment din an. Așa se face că el și numai el, putea să ne mângâie sufletul cu aceste minunate poezii, închinate unui moment de mare importanță din viața fiecăruia dintre noi, cei care avem cu siguranță de jelit pe cineva  anume, drag nouă, într-o zi anume, ,,ZIUA MORȚILOR,,

 

Poete drag sufletelor noastre, te țină Domnul cât mai mult pe fața pământului, pentru a ne îmbucura sufletele cu ,,mierea cuvintelor tale,, acum, în această lume plină de atâtea griji și mari înevoiri, atuncea când, sufletul nostru

tânjeste și numai pentru o scurtă clipă după un cuvânt alintător

și mângâietor și lecuitor, pentru a putea trece

cu bine lumea aceasta.

 

Prof.Anica Laicu

 

 

 

 

 

De ziua celor morți

Motto:

Din vale-n deal e viaţa curgătoare

Trecută prin durere şi pelin,

E drumul ce și-l face fiecare,

De neîntors, că-i lege şi-i destin

*

E ziua celor morţi şi-n cimitire,

În dealul unde toţi se veşnicesc,

S-au adunat cei vii spre pomenire

Cu gând curat şi suflet îngeresc.

 

Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte

S-aprindă câte-un muc de lumânare,

Din ceia care neamul înainte

I-a înmulţit pe lunga lui cărare.

 

Prea mulţi s-au risipit prin astă lume

Şi au uitat cuibarul strămoşesc,

Măcar de mi-ar avea la zile bune

Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.

*

Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină

Pe-a neamului cărare lunecoasă,

V-aţi străinat, făcându-vă vecină

Cea lume neştiută, mincinoasă.

 

De-aveţi în voi credinţă şi trăire

Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,

De ziua celor morţi, la pomenire

Veniţi acasă-n fiecare an.

 

Primi-ve-ţi împăcarea creştinească

De la acei ce somnu-şi dorm în humă,

Că n-aţi lăsat de tot să se răcească

Al vostru dor, de vatra cea străbună.

 

Iertaţi veţi fi de neamurile toate

Şi lăudaţi de cei ce nu vă ştiu,

De lacrimile voastre-adevărate

Vă vor uda cel suflet prea pustiu.

***

Aşa că mai veniţi pe la morminte

Măcar în an la trista sărbătoare,

Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte

Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.

 

Iar dorul de cei duşi vă întristează

Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,

Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează,

Să se adune toată-n lăcrimare.

 

Şi de vă-ncearcă gândul cel pios

Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,

E omenesc şi nu e ruşinos

O lacrimă le picuraţi, târzie.

 

***

*

 

 

 

La sfintele morminte

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

*

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, acol’ voi fi, vecie.

 

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Acum, am pus o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte,

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.

 

În gând le fac o rugă să fie de iertare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul, le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au încă parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim,

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânării la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

 

Aici urca-vor dealul toți ceia ce acum,

Sunt mergători mai încă pe-al lungul vieții drum,

Că toți ce-au fost oadată, aici s-or adunară,

Nici unul n-o rămâne uitat, pe di-nafară.

 

***

*

 

 

 

Miruiții mei părinți

Fără ei n-am fi.

 

Mamă, vin de-ţi pun o floare la mormântu-ţi lăcrimat

Iar la tata o lumină şi-un cuvânt de lăudat,

Ca să stăm, răgaz de-o vorbă şi-ndelung să povestim

Să vă spun ce am pe suflet, ca pe vremuri, să ne ştim.

 

Iară voi, cum fac părinţii, să-mi mai daţi cerutul sfat

Că în vremi, când mult greşit-am şi de voi n-am ascultat

Rău mi-a mers şi blestemat-am îndărătnicul din mine,

Că iertări în faţa voastră n-am cerut, cum se cuvine.

 

Pentru voi azi la Măritul m-oi ruga de îndurare

Ca la toate ce făcut-aţi să vă dea a Lui iertare,

Că destul prea chinuit-aţi viaţa voastră pe pământ

Şi mi-aţi stat în voia sorţii, tremurate frunze-n vânt.

 

Cine-o să-mi mai dea de-acuma sfatul sincer, aşteptat,

Fiindcă dreapta lumea voastră s-a-nrăit şi s-a schimbat,

Pentru-avere toţi adună pe-apucate, orişicum,

Nu-i mai frica să te-oprească, nu-i învăţul cela bun.

 

Mamă dragă, simt cum vremea mergătoare-i către vale

Şi cu dânsa di-mpreună mă silesc să stau pe cale,

Zi de zi care se trece mă apropie de voi

Că destul umbrit-am locul şi cu bune şi-n nevoi.

 

Când voi fi la judecată, Doamne fii cu îndurare

Şi de milă ai cu mine dă-mi de vrei a Ta iertare,

Dar pe mama şi pe tata din umbritul cimitir

Du-i în raiurile Tale şi-nsfinţeşte-mi-i cu mir.

 

Fă-o Doamne pentru mine, să le fiu în gând plăcut,

Să-mi mai ierte din păcate, că destule le-am făcut,

Iar atunci când împreună veşniciţi ne-om întâlni,

Lăcrimatele-mi cuvinte, Doamne mult ţi-or mulţumi!

 

***
*

 

 

 

MUTAŢI ÎN DEAL

Dragilor mei bunici

 

În deal mi-s bunu şi cu buna

Şi-ai mei părinţi, de-acum plecaţi,

Lămpaş le ţine seara luna

Când stau de vorbă, împăcaţi.

 

Şi câte nu-s să-şi povestească

În noaptea lungă de-o vecie,

Când aşteptaţi sunt să-mi sosească

Acei  plecaţi , din lumea vie:

 

Un neam, un prieten, o vecină,

Un tânăr om, ori căzături,

Curaţi în toate, ori cu vină,

Setoşi de viaţă, vechituri.

 

Şi toţi îmi vin cu-a lor poveste

Din scurta viaţă , ori prea lungă,

Aşa c-ai mei primit-au veste

Ce neamul nost’ a fost s-ajungă,

 

Şi ce-i prin sat, prin bătătură,

De-i buruiană în hotare,

Cine mai pus-a de-o prescură,

Ori vreun pomelnic de iertare.,

 

Cine se-nsoară, cin’ boleşte,

Şi cine-i nou ca lăturean,

În strană cine mai citeşte,

Ce dări s-au pus în ăsta an.

 

Şi căte încă-s povestite

Din lumea asta trecătoare,

S-or face timpuri învechite

Acolo-n ceea fără soare.

***

Aşa că bunul şi cu buna,

Cu-ai mei ce încă mi-s plecaţi,

Or veşnici vorbind sub luna

Ce-i ţine tainic adunaţi.

***

*

 

 

Aducere aminte

 

Voi care sunteți astăzi urmași din cela neam

Venit din străvechime cu moșii însfințiți,

Puneți, așa-ntr-o vreme, măcar odată-n an,

Prescură și-un pomelnic la morții care-i stiți.

 

Să vă-nnodați de dânșii pe-a timpului cărare

Ca prinși să fiți în huma aceluiași pământ,

Pe cei de ieri, în urmă să-i știți pe fiecare

Să-mi fiți o rădăcină cu neamu-n legămînt.

 

Așa, măcar o clipă în față la altare

Aminte să v-aduceți de bunii voști părinți,

De moșii cei smerelnici, pe rând, de fiecare,

Ce după a lor fapte acuma poate-s sfinți.

 

Să mi-i vorbiți de bine, de câte ei făcură

Vă fie azi mai bine de cât le fost-a lor,

Și învățați ce popa citi-va din Scriptură

Că voi, urmașii încă, la ei sunteți datori.

 

Ca mama nu-i niciuna ființă pe pământ

Și când n-o fi în viață, de ea vă fie dor,

O rugă mai fierbinte să-i facă-al vostru gând,

Că pe cărarea vieții, ei nu ia fost ușor.

 

Iar cât va arde încă un fir de lumânare

Iertare să le cereți la toți, de le-ați greșit

Și pentru toate astea-ntr-un bob de lăcrimare

La Domnul rugă faceți, să-i țină-n veșnicit.

*

Că de-i uitați și-adesea de dânși nu vi-i dor,

Îmi pierdeți cea cărare cu ei înșiruiți,

Veți fi ca biete umbre, copii rătăcitori,

Uitând spre casă drumul, prin lume risipiți.

 

Așa că puneți dară, în an câte-o prescură

Și un pomelnic încă la neamul care-l știți,

Iar gândul rânduiască-i pe cei care trecură

Și-acum în sfinte cereuri, v-așteaptă să veniți.

 

***

*

 

 

 

Ai noștri jertfitori

 

Prin versul poeziei mele, îndurerată, jertfitoare,

Vă încinstesc pe voi de-apururi, eroii cu nume purtătoare

De glorie,  de mare cinste, de capete înlăurate,

Ce în a noastre inimi sunteți, vecii de nume, neuitate.

*

Voi, semănați pe-ntinsul humei, în cimitire răzlețite,

Sunteți troițe veghetoare, mereu de-aducere aminte,

Că sfânta jertfă însfințește iubirea, dragul cel de țară,

Ce-a libertate greu plătită, cu lăcrimarea cea amară,

 

Ca pilda voatră să îmi fie la toți nepoții următori,

Măreț exemplu de cum omul, îmi fiva-n veci înălțător,

În inima viitorimii ca purtătorul de putere,

De faptă mare, însemnată, atunci când țara lui i-o cere,

 

De drag de glia strămoșească, de moșii și strămoșii lui,

De neamul înșirat pe vatră, de toți copiii dumnealui,

De soarta ce-o să-mi aibă țara de el n-o fi învingător,

De cum atunci când fi-va bine, ea o să-mi aibă viitor.

*

Așa că viața ce și-a dat-o, cu-a altora împreunată,

Va fi cel zid de apărare, cum îmi mai fost-a și-altădată,

Să țină țara lui și neamul în strămoșeștile-i hotare,

Mai până când cu toți s-or face, frumoase blide și ulcioare.

 

***

*

 

 

 

Însfințească-mi-i țărâna

 

Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor,

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi‑i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

‘Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie,

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab, să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare.

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare,

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.

 

***

*

 

 

 

Crucea

 

Unde crucea-i ne-ngrijită

Sunt creştini descreştinaţi,

Duşi pe drumuri de ispită

Şi-n păcate întinaţi.

 

Pune dar o cruce nouă

Veghetoare de mormânt,

Şi cu lacrimi, bobi de rouă,

Însfinţeşte-mi-o pe rând.

 

Ţi-o ierta Măritul multe

Din păcatele-ţi lumeşti

Şi-ncă sta-va să-ţi asculte

Ce prin rugă îţi doreşti.

 

Tu, la suflet alinare

Fă cu fapta-ţi creştinească

Şi cu gându-n împăcare

Fii în lumea Lui, cerească.

 

***

*

 

 

 

Cernită zi

 

 

Când fir de lumânare, în liniște și pace

Îmi puneți la morminte, părinții să-i chemați,

Un colț de rai din ceruri, deodată se desface

Lăsând al vostru suflet din nou să-i căutați

 

Și să vorbiți cu dânșii de toate câte cele

Vă știți că-s ale voastre necazuri și nevoi,

Ei să vă deie sfaturi, ca să scăpați de rele

Și-n cuget să vă pună mereu speranțe noi.

 

Așa că rugăciunea, e puntea ceea care

Vă leagă de toți dușii să-mi fiți împreunați,

De-aceea-n veci la dânșii, găsi-veți alinare

Că ei rămân de-a pururi, părinți îndurerați.

 

Nicicând nu ne vom rupe de ei, care-s trecutul,

Și-așa va fi cât lumea acum și-n viitor,

În țintirim, pe coastă, zălog rămâne trupul,

Iar sufletul în ceruri se duce călător.

 

Prin rugă căpăta-veți speranță și iertarea

La toate ce făcut-ați ca trăitori în lume

Și tot prin ea Măritul, vă pune pe cărarea

Ce duce-n sfinte raiuri, de faceți fapte bune.

*

Când la morminte pus-am cu dragoste o floare

Și-un fir de lumânare aprinsă pentru-ai mei,

Din boaba unei lacrimi și-n ruga de iertare

Mereu vom face puntea, ce v-o lega de ei.

 

***

*

 

 

 

Celor plecați

Motto

Ne tot rărești, Tu, Doamne și ne scazi,

Din câți am fost odată, puțini mai suntem azi

Să-ți mai umbrim cărarea, să-Ți mulțumim c-am fost

Ceva în astă lume și viața-avut-a rost…..

 

E-nlăcrimată ziua şi gându-i întristat

Că Tu, Mărite Doamne, la ceruri ai luat

Pe robii Tăi să vină pe căile cereşti,

Din risipiţii-n lume, ce-acuma mi-i răreşti.

 

Născuţi în legea firii ne-ai pus pe-a Ta cărare

Să fim preumblătorii vieţii în urcare,

Ca să gustăm din mierea şi-amarul cel pelin,

Să ştim ce-i bucuria şi-nneguratul chin.

 

Să facem din trăire o veşnică speranţă

Că mincinoasa viaţă mai are-o altă faţă,

Că ce-am lăsat în urmă rămâne neuitare

Că n-am trăit degeaba pe lunga Ta cărare.

 

Când vrei, îi iei la Tine să-i ierți de au păcate

Pe cei mai buni  să-ţi calce grădinile-ţi curate,

Da-n urma lor rămâne durerea veşnicită

S-o poarte următorii cu inima rănită.

*

Ne tot răreşti Mărite de-acuma şi ne scazi,

Din câţi am fost odată, puţini mai suntem azi

Aicea lângă dânși să-i plângem în durere

Că au plecat la ceruri să facă a Ta vrere.

 

Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,

Şi-n candela uitării le-om pune nemurire

Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre,

Ca Domnul să-i aşeze acolo, între astre.

 

Noi, încă mai rămânem aici, cu a Ta vrere,

Ca în smerită rugă să-i plângem în tăcere,

Și din adânc de suflet să-ți cerem de iertare,

Să-i ții pe toți Mărite, în cerurile Tale.

 

Acolo merge-om și noi, așa, mai pe sărite,

Să ne-ntâlnim cu neamul, cu Tine Preamărite,

Mai ține-i dar în pace mai până ce venim

Și când om fi la Tine, adânc ți-om mulțumi.

**

Acum, în dealul ăsta, sub umbră de melin

Sunt toți colegii nostri feriți de-al vieții chin,

Pe cruce e un nume, în humă e un om,

Vecia e de-asupra, noi frunza unui pom.

 

E-o ziuă mult prea tristă, de-acum îndoliată,

Plecarea lor din lume ne-o faci înlăcrimată,

Ne ții clipita zilei în lungă-ndurerare

Și-ai tăi copii cu inimi, în plânset și-ntristare.

 

Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,

Şi-n candela uitării le-om pune nemurire

Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre

Ca Domnul să-i aşeze, acolo, între astre.

 

***

*

 

 

 

Iertări târzii

 

Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate

La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare,

Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate

Pentru multe cât greşit-am , cu a mea neascultare.

 

Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele

Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare,

Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele

Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare.

 

Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere

Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare,

Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere

Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare.

 

Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut

Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea,

Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut

Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate.

 

Până cănd v-aţi dus din lume, eu copil v-am fost mereu

Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate,

Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu

Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate.

 

Astăzi duşi în ‘nalte raiuri cer la rândul meu iertare

Şi odihnă veşnicită să vă deie PreaMăritul,

Că şi eu, ca voi odată , griji îmi fac ca fiecare

Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul.

 

***

Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă

Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită,

Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă

Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.

 

***

*

 

 

 

Dușilor la ceruri

 

Mărite, picuri vieţii Tu ne-nmulţeşti mereu

Şi-un strop de bucurie ne-mparţi când ne e greu,

Ne tot amâni clipita şi ziua ce n-o ştim

Când ni-i chema la Tine, destin să împlinim.

 

Cât facem încă umbră la viaţa trecătoare

Smeriţi îţi cerem Doamne, din gândul ce ne doare,

Iertare dă de-acuma acelor ce s-au dus

Din viaţa mincinoasă, spre lumea Ta, de sus.

 

Păcate toţi ne facem, că suntem muritori,

Dar te rugăm pe Tine, Atoateiertător

Ca-n raiurile Tale să-i pui la învechit

Pe ei, preapăcătoşii, ce încă Te-au iubit.

 

O lacrimă fierbinte Ţi-om pune-n a Ta palmă

C-o rugă preaslăvită, ca ruga cea de mamă,

Mai lasă de la Tine, mai scade-a noastră vină

Şi sănătate dă-ne, chiar dac-o fi puţină.

 

Acuma ne mai ţine măcar până la anul,

Să ne-nvechim în lume, cum se-nvecheşte banul,

Că binele şi răul, ce-n noi a încăput,

A fost ne fie plată, la fapte ce-am făcut.

*

Când isprăvi-vom viaţa şi-om fi la judecată

Ţi-om mulţumi Mărite, şi-ţi cerem încodată

În raiurile Tale, cu dânşii-n loc ne pune

Să ne-amintim de câte, făcutu-le-am pe lume,

**

Acuma, viaţa asta, atâta cât ni-e dată

Vom duce-o-n fapte bune, să merităm răsplată

Şi când la Tine-n slavă pleca-vom la sfârşit

Din lacrima din urmă, Tu, fă-ne veşnicit.

 

***

*

 

 

 

Doamnă….

 

Doamnă, n-am la mine ortul de plătit la cel luntraş,

Mai amână-mă o vreme, mai găseşte-ţi alt sălaş

Că pe-aicea obosit-ai tot cosind în brazde groase

De-ai rărit plăpânda viaţă şi lăsat-ai locuri rase.

 

De la noi luat-ai încă şi cu vârf şi îndesat

Şi pe cel ce meritat-a şi pe cel fără păcat,

Lăcomitu-te-ai de-acuma mult prea mult, peste măsură,

Mai opreşte-te că-i timpul să-ţi închizi hapsâna-ţi gură.

 

Noi am dat destul în vreme pentru cele judecate,

Am plătit din greu ţărâna pentru sfânta libertate,

Pentru lanuri, pentru turme, pentru ape şi izvoare,

Pentru aerul deasupra, pentru locul nost’ sub soare.

 

Prea e lung acel pomelnic încărcat cu neştiuţi

Că de-ar fi la numărare ne-om trezi cu toţi avuţi,

Şi ca mâine ni se gată ceara pentru lumănare

Ce-o aprindem pomenire pentru dânşii, la altare.

 

Mai te du şi pe la alţii, mai odihnă-ţi fă o vreme,

Ne mai lasă cu-ale noastre că avem de ce ne teme,

Stăm de-o vreme sub blesteme şi nu-s semne de-mpăcare

Iar Măritul dinspre ceruri nu ne dă a Lui iertare.

 

Suntem răi, suntem netrebnici, ni-i credinţa îndoită,

Doar averi visăm într-una , banu-i ochi de rea  ispită,

Noi să fim deasupra lumii, restul facă ce-o putea,

Nu mai suntem fraţi de sânge, n-ajutăm pe nimenea.

 

Vezi c-avem păcate multe ce de-acuma le-am făcut,

Nu mai suntem ca odată cum am fost la început,

Numai tu ne eşti de lipsă, că încol’ avem de toate,

Dacă vii ne ia cu totul, fă pe-aici, pustietate.

 

***

Când mă duc la ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele scrise,

Urma carului cu boi.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate