joi, 30 noiembrie 2023
A aparut revista Jurnal Israelian 85 - Decembrie 2023 (spicuim)
mircea dorin istrate - Noapte de-nceput de iarnă
mircea dorin istrate
Noapte de-nceput de iarnă
~*~
Ducea mea visare
Somn de plumb, pe cuibul nopţii
Cade-n picuri ca de ceară
Şi-n răsfăţ, pe-ntinsul bolţii
Luna-n falduri stă s-apară.
Visul îmi cuprinde gândul
Obosit de-a zilei larmă,
Şi în vrajă, mângîindu-l
Mi-l adoarme-n a sa palmă.
Din ascunsul unei taine
În dulceţuri aţâţând,
Jocuri fine de morgane
Toarce leneş al meu gând.
Încâlcind a lumii lege
În scurtimea unei clipe,
El prin noapte-n vaduri trece
În bătaie, de aripe.
Zorii-ntorc a lui menire
Trimiţându-l în uitare,
Ştergând urma cea subţire
Din ce-a fost, dulce-a visare.
***
VECIA
ŞI CLIPITA
Bătrânul timp îşi duce, în spate ca pe-o umbră,
Vecia ce de dânsul se ţine ca un scai,
De ea nu se desparte, ca spicul de-al său pai,
În toate câte face şi ori pe unde umblă.
Un timp fără vecie bătaie-i de aripă,
Când viaţa e uşoară e trecere în zbor,
Când ea e grea şi-amară şi toate mi te dor,
De neclintit îţi pare şi-n loc stă împietrită.
Nu moartea şi nici viaţa îmi sunt de lăudat
Ci timpul care ţine în mâna-i încordată,
Clipita şi vecia, ce omul, viaţa toată
Le va dori în taină averi de cumpărat.
O viaţă veşnicită dori-va fiecare
Să se-nvechească-n vreme, să râdă-n faţa morţii,
Să vadă unde viaţa sfârşi-va vrerea sorţii
Şi ce va fi pe urmă, pe-a timpului cărare.
Iar când va fi să fie ‘nălţatul către stele
O clipă doar să ţină plecatul dintre vii,
Şi-apoi din nou vecia ne facă veacuri mii
De lungă aşteptare, în lumile acele.
***
UITAŢI
MOŞNEGI
Uitaţi moşnegi, de timp albiţi,
Tăcute umbre vlăguite,
Arhangheli trişti şi obosiţi,
Un rest, din timpuri vechi, trăite.
Tot vămuiţi de astă lume
Ajunşi acuma la apus,
Prea umiliţi, nu pot a spune
Că-i bine jos, mai bine-i sus.
Mereu îmi sunt prea mulţi şi-ncurcă
Tot stând în calea nu ştiu cui,
Bolesc, se vaită, dau de furcă,
Sunt haină grea, uitată-n cui.
Aud mai rău, nu văd departe,
Dorm iepureşte şi puţin,
Tot uită ziua ce-i desparte
De ce-a fost ieri, şi-acu-i destin.
Puţin mai au până s-or duce
Pe drumul cela fără-ntors,
Uitarea le va pune cruce
Trăirilor ce-aici, le-au fost.
***
EI , BĂTRÂNII LUMII
NOASTRE
Cărăuşi ce duc în spate, ani din clipe adunaţi
Stau plecaţi sub grea povară ce-a tot fost un rău şi-un bine,
Plumbi îmi au în paşii zilei ce îi calcă-ngreunaţi
Aşteptând despovărarea raiului, ce nu mai vine.
Umbre sunt, ce tot încurcă mersul vremii prea grăbit,
Nu sunt buni de puşi la treabă şi-s prea mulţi la numărat,
Pentru unii-s o povară şi-nc-o gură de hrănit
Ce nu-ncap în rostul lumii, bani în vânt de aruncat.
Duc cu ei, prin colbul vieţii, puse-n tainiţe de gând,
Amintiri din vechea vreme ce trăitu-le-au cândva,
Ne-nţelese de aceia ce-au venit acum la rând,
Mici istorii dintr-o vreme, când făcutu-mi-au ceva.
Ei, bătrânii lumii noastre, martori vii din vremi trecute
Trec uşor prin sita vieţii tot rărindu-se mereu,
Câţi născuţi,
atâţi s-or duce, alţii-n loc veni-vor iute
Să se prindă-n hora vieţii, ce se-nvîrte trist şi greu.
Cînd i-avem, i-am
da la alţii, că prea mult călcat-au locul
Iar a lor poveşti de-acuma tot le ştim, că nu sunt noi,
Când ni-i greu şi-am vrea povaţă, să lipim de noi norocul
Le-am da bani cât nu pot duce, să ne scoată din nevoi.
Toţi ca ei la urm-ajungem, că aşa ne e sortitul,
Să fim roata
care-mpinge carul vieţii înainte,
Din stejar bătrân
să crească lujer tânăr, înnoitul,
Ce să-ndese cea pădure, veşnicindu-se cuminte.
Câţi ne-om naşte, toţi ne-om duce, unu-afară nu rămâne
Ca în lumile acestea el vecie să se facă,
Deşi unii, ca şi mine, tainică speranţă-şi pune
Că cel bob al nemuririi, a rămas în noi să zacă.
***
VEŞNICIA
Timpul pune punţi de aur peste capete de lume
Ca vecia să-i
lungească nemuritele-i clipite,
Iar cu aşchii de milenii el înoadă să-mpreune
La un loc ce risipit-a, spre lărgimile-nfinite.
Ca armonica se strânge, iar apoi mi se lărgeşte
După legi de el ştiute, ce la noi n-au înţeles,
Din atomul de sămânţă, în clipite se-nmulţeşte
Şi-mi încheagă universuri, în rotiri ce te-ameţesc.
Când îşi umple nesfârşitul până-n margini de niciunde
Copt la focuri de genune ce le-aţâţă ne-ncetat,
Face-un semn, ce nimeni ştie, şi-ale sale large unde
Se resorb în vechea matcă, pân’ se fac un vârf de ac.
Mai demult decât demultul, mult mai vechi decât o astră
Timpu-şi toarce timp din sine din trecut spre ce-o să fie,
Noi, fiinţe trecătoare, nici gândim că viaţa noastră
E nimicul din clipita-i, ce se cheamă, veşnicie.
Şi-n scurtimea ei de-acuma ne gândim doar
până mâine,
Prea puţin la viitorul unde sta-vor strănepoţii,
Vrem s-avem, dacă se poate, bani grămezi şi-un colţ de pâine,
Iar la ce-o să fie mâine, mai gândească-se şi alţii.
***
Timpul naşte şi-mi sfârşeşte viaţa-n chipuri diferite,
Tot umplându-şi veşnicia cu ceva neplicticos,
Noi, cât ţine viaţa noastră, facem fapte nesfârşite
Dintre care, prea
puţine ‘nălţătoare-s, cu folos.
***
TRISTEŢI DE FĂGĂDĂU
Tocit-ai pragul uşii de cât mi l-ai călcat
Împleticit în mersu-ţi târşit ori legănat,
Să bei un deţ tărie, să schimbi cu cei de faţă
O vorbă cătrănită, la mincinoasa viaţă.
Să spui că darea-i
mare, preceptorul că-i rău,
Jândarul că se poartă de parc-ar fi birău,
Că popa mult blesteamă în faţă la altare
Pe ceia păcătoşii, ce-njură-n gura mare.
Că-n ţară e
scumpete şi-n iarna care vine
Nu-s lemne şi
bucate s-o treacă orişicine,
Că vara a fost scurtă şi multe nu sunt coapte,
Că toamna e pe ducă, puţine-s adunate.
Nu-i fân în podul şurii să sature o vacă,
Pometuri nu-s de unde pe cea uscată cracă,
Nu-i dulce boaba-n struguri şi vinul fi-va acru,
Sărac e anul ăsta şi toate-ţi merg, ca dracu.
****
Jinarsul te-ndulceşte de multe ce-ţi merg rău,
Tu-ţi verşi, cum varsă şi-alţii, tristeţi de făgădău,
Apoi, cu-n ‘’Sara bună’’, tu suflet lăcrimat,
Împleticit spre casă, te duci de câini lătrat.
***
NAŞTEREA LUMILOR.
Acolo până unde, a
razelor iuţeală
Ajung să
strălucească pe-o humă de ceresc,
E-o-ncremenire-adâncă, ce ochii ni-i înşeală
Când nopţi privim la ceruri,
de-aici, din pământesc.
Doar Timpul poate-a spune, că-n viaţa-i de vecie
El vede cum
aleargă în goană nebunească
Spre-un Punct, ce soarbe-ntr-una cu forţa lui cea vie
Întinse Căi
Lactee, spre-o gură pofticioasă.
De-apucă să le-nghită, le-ndeasă una-n alta,
Le-apasă să se strângă şi-n chin să se micească,
Întinse ceruri şterge de lasă goală bolta
Şi pune-n loc Nimicul, ca nimeni să-l ghicească.
În cela punct se-adună o forţă uriaşă,
Puteri pe care nimeni nu poate-a le ghici,
Ce cresc mereu în timpuri, ca pruncul cel din faşă
Ce suge lapte proaspăt, să capete tării.
Când talerul balanţei, la vreme neştiută
Se-nclină într-o parte, rupând zăgaz de chinuri,
În câteva clipite ţâşneşte Forţa brută,
Spre goluri nesfârşite, să facă iarăşi plinuri.
Mai iute ca iuţeala, ajung în colţ de lume
Lumini ce umpu hăuri şi lasă-n urma lor,
În vremuri cât vecia, amestecate hume
Ce-aşteaptă răcorirea, ori arsul şi-apoi mor.
Cândva, când nimeni ştie, sămânţa cea de viaţă
Va încolţi smerită, aşa, din loc în loc,
Născând poveşti şi vise, şi-n raiuri cu verdeaţă
Se va preface lumea, în timpuri cu noroc.
*
E-o noapte-ntunecată şi-n cer cu stele-n roiuri
Clipesc în scânteiere luceferi ce vrăjesc,
Acelea-s arse astre de la-nceputul lumii
Pe când eram nimicul norocului lumesc.
E-o hartă mincinoasă cea boltă înnoptată
Ce-n străfunzimi e altfel de cum o văd acum,
Acolo sunt prefaceri, durere ne-ndurată,
Se nasc şi pier nu stele, ci nesfârşite lumi.
Avem noroc că suntem fărâmă de clipită
Pe lângă cea bătaie a timpului ceresc,
De nasc acol’ luceferi, de mor apoi în pripă,
La noi vecii vor trece din timpul pământesc.
***
Se face dimineaţă şi soarele răsare,
Plecat-a la culcare o lume ce apune,
În mintea mea rămâne de-acum o întrebare:
La fel sunt oare şi eu, o lume într-o lume?
***
ASCUNSUL ADEVĂR
Din culori
amestecate, cu-n penel muiat în har,
În icoană
preschimbată te-am făcut să fii Giocondă,
Loc să ai, cucoană
dragă, ca sipetul de şătrar,
Într-un colţ de mare taină, răpitoare ca o blondă.
În obrajii tăi cei palizi, eu pictatu-ţi-am roşeaţă
De copilă ruşinată la păcate ne-ncepute,
Iar în ochii ceia veştezi, eu am pus scântei de viaţă
Ca să pară o chemare de cadână pricepută.
Cea privire
moleşită ţi-am făcut-o languroasă,
Îndreptată
visătoare către zările pierdute,
Ca să pară că ascunde taina lumilor cărnoase
Ferecate-n jurăminte, doar de tine-n veci ştiute.
Buzele ce-au fost odată porţi de raiuri ce îmbie
Le-am făcut o dulce fragă, coaptă bine şi zemoasă,
Privitorul le dorească şi-n ascunsuri, pe vecie
Să îmi vrea a lor
săruturi, în visare mincinoasă.
Trupul cel trecut de-acuma, amintire de fecioară,
Eu făcutu-l-am o umbră ce ascunde taina vieţii,
Dezbrăcat de minţi uşoare, el momeşte şi-nfioară
Până şi pe muribundul, cel aflat în clipa moţii.
Anii tăi, destui la număr, sub vopsele-amestecate
I-am ascuns să pară încă, mai puţini la numărare,
Iar podoabele-aurite, ce de tine-s doar visate,
Merita-vor banii
care, tu mi-i dai pe-a mea lucrare.
***
Peste vremuri vei rămâne cum te-am prins acum în ramă
Şi aşa te-or şti urmaşii contemplând a ta făptură,
Nimeni însă din aceia, n-or să ştie, dragă doamnă,
Că tu-ai fost o oarecare, mică, slabă, rea de gură.
***
Stele picură-ți pe gene
Înserările de noapte,
Îmbiindu-te în șoapte
Să te-adoarmă, Moșul Ene,
Ca-n acea copilărie
Când cu mierea de poveste
Adormit-ai fără veste,
Într-un rai de feerie
&&&
TIMPUL
E ÎN TOATE
Tot ce mişcă, ce-mpietreşte, tot ce trece, ce-i
vecie,
Tot ce scade, se măreşte, se întinde, se subţie,
Ce-i lumină, întuneric, ce e cald şi ce e rece,
Totul duce timpu-n spate, tot prin el mi se
petrece.
El, ’nainte de-nceputuri, aţipit în aşteptare
A pornit morişca lumii ca să-i facă numărare
Şi socoata să mi-o ţină la-ntâmplările trecute,
Ca istorii mari să facă, din clipitele mărunte.
El e martorul şi pana care scrie şi veghează
Ca nimicul şi vecia preaspăşiţi să-i stea în
pază,
Iar ce naşte în durere, ce trăieşte şi ce piere,
Când îmi mor într-o clipită, în cealaltă-i,
înviere.
Timp se scurge, timp rămâne în fântâna nesecată,
Vremi se scad şi cresc în voie, se micesc şi se
dilată,
Tot ce trece dintr-o parte în cealaltă se adună,
Azi ce-a fost un ieri şi-un mâine, fi-vor toate
împreună.
PE
NINSELE FEREŞTI
Pe zgribulita vale şi pe dealuri
Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,
Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri
Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.
Pe strâmte uliţi case gârbovite
Se lenevesc sub mantie de nea,
Fuioarele de fum se urc grăbite
Din coşul casei către prima stea.
În gura sobei arde-n vâlvătaie
Un foc sprinţar să facă sfânta cină,
Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie
Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.
Pe boltă nasc luceferii în roiuri
Purtând prin ceruri gândurile mele,
Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri
Pe ninsele fereşti, scânteie stele.
***
Când peste sat coboară noaptea
mută
Şi totul se topeşte în visare,
Prinzând în mreje viaţa cea
măruntă
Feştila lămpii, moare-n
tremurare.
~*~
mircea dorin istrate
Abonați-vă la:
Postări (Atom)