Pavel Rătundeanu-Ferghete - EŞTI DOR DE DOR + DE DESCĂTUŞARE A NATURII FIRII, ...

EŞTI DOR DE DOR

~*~

Ion Cristofor, eşti dor de dor călător,

dragoste şi dor

sub scut şi pe scut,

între oameni scriitori cu spor,

la curți de dragoste şi dor,

cu Maria Pal, cu-n alt şi cu alții şi vestitul Ioan Mureşan,

că nu trăiți în van,

invitați în Maramureş, la Sighet,

fericire pentru ceilalți,

în timp ce eu, un pricaz fac acasă haz de necaz

bucurându-mă după noi potopul,

pentru voi, mă bucur, iertați-mă! ca pe un de-al vostru,

c-aveți succes, ispravă bravă

într-a Domnului- Dumnezeu slavă eccetera, eccetera, că nu ştiu

cum se face:

vă admir după ureche generos fără pereche ,

că neavând la mine eccetera eccetera:

cetera,

cânt cum cânt fără note, după ureche,

în patria limba română cu îndemnă, demnă

şi străbună inimă română

fără egal național Eminescu şi fără pereche,

Doamne, Doamne, închinat la icoane

mai timpuriu

ca să fiu responsabilizat

şi ca ortodox complex, perplex, nădejde phonex,

în Dacia felix, Zamolxis,

să fiu ca voi,

în artă pe cont propiu cu mândrie, artă şi orgoliu,

botezat om-poet, poet-om,

ca voi la Sighet

şi aiesta Adrian a lu' Gheorghe magna cum laude altundeva

am fost ca voi cinstit, onorat şi premiat

ca fală maldavă,

ridicat pentru slovă, bucovă,

Nichita Stănescu, în slavă iubire înălțat !

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

DE DESCĂTUŞARE A NATURII FIRII, GHEORGHE APETROAE

~*~

Te admir, în timp ce mă plimb cu aură şi nimb,

prin suprem social-uman Olimp,

că în larg de bine ai venit să respir: să inspir şi expir balsam Eminescu şi iz Bacovia, parfum de România şi pur şi

simplu emanat simbolic: aur cenuşiu strecurat de creer

şi de super preanalt cer înstelat de cuvinte Iisus, de Iisus mai presus, mai presus de morminte,

de zambile, crin şi trandafir,

că-n detalii eşti cu principii de Biblii,

în farmec, cu țir azur:

-"Deşteaptă-te române, în zori-de patrie a limbii române,

ca o flacără aprinsă cu sens pe comori de univers,

Gheorghe Apetroe, în dor de dor, a nu vrea să mori

sub lumina de aştrii, în valurile pe valuri pe val care se sparg, cu valul îm malul

de la marginea mării: Eminescu, Mesie a durerii şi iubirii,

de descătuşare a naturii firii

şi a naturii nefirii!"

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

Adrian Munteanu - O IDEE REVOLUȚIONARĂ PENTRU POEȚII ROMÂNI

Voi care vă canoniți să scoateți câte o carte, adunând cu sudoare banii solicitați de edituri,

Voi care scrieți cu sânge, neștiind dacă el va mai curge prin vene, după atâta solicitare a creierului și după atâta încrâncenare a tâmplelor,

Voi care vă străduiți să lăsați un semn al trecerii voastre prin această lume, o lume care vă ignoră dacă nu faceți parte din gașca mai-marilor zilei,

Voi care, culmea, plătiți încă odată, ca să vă cumpărați cărțile, după ce, de la editură, primiți doar cinci exemplare,

Voi cei care vă finanțați lansările de carte, achitând transportul și cazarea, ca să organizați un eveniment într-un oraș unde s-ar putea să asiste o mână de oameni și astfel să dobândiți falsa iluzie că vă știe lumea,

Voi, miile de poeți din România, cu mai multă sau mai puțină înzestrare primită de Sus, dar preocupându-vă onorabil de cuvântul ziditor în loc să înfundați cârciumile,

Voi cei care renunțați la covrigul de dimineață, ca să mai adunați un leu pentru viitoarea “capodoperă” pe care sunteți siguri că o aveți în manuscris,

Voi, așadar, de ce n-ați lua exemplul poetului american din imaginea de mai jos, întâlnit de mine într-un târg de weekend-end în Seattle! Scoteți-vă dintr-un ungher ascuns ruginita mașină de scris, luați-vă câteva foi, un scăunel pliant și scrieți pe un mic panou sau pe cutia mașinii de scris, în fața voastră, așa cum a scris el, ceva de genul:

Poems

Your Topic

Your Price

(Free is a Price)

adică:

Poeme

Subiectul tău

Prețul tău

(Gratuitatea este un preț)

Adică să vă oferiți să scrieți poezie la solicitarea clientului. Nu cred că poetul român ar trebui să facă precum americanul, adică să scrie de amorul artei, ajungând la gratuități. El își permite, probabil, pentru că nu duce grija zilei de mâine, iar banii pentru o poezie comandată și livrată sunt doar așa, un mizilic. Fiecare, după cum crede că-i sunt puterile poeticești, poate stabili un preț, după calitatea inspirației. Nu un preț prea mare, ca să nu îndepărteze solicitanții, dar nici prea mic, având în vedere că vine și Fiscul ca să-și tragă partea lui din talentul vostru artistic și din timpul vostru consumat prin vânturi și ploi. Bașca neuronii răvășiți de atâta concentrare.

Acum, după ce v-am arătat, cu exemplu concret, cum ați putea face ca munca voastră să fie productivă, eu zic să vă grăbiți, că apare concurența. Personal mi-am găsit mașina de scris prin pod( se mai găsesc și pe la consignații) și s-ar putea să vă treziți cu mine la un colț de stradă, cu toată recuzita. Chiar îmi imaginez cum va fi și cum voi ajunge să realizez livrări personalizate ale eventualelor comenzi. De pildă, dacă vine un bărbat și cere un sonet de dragoste, ca să-l ofere, de ziua ei, soției, prietenei sau amantei lui(cred că cele din urmă au șanse mai mari la un asemenea cadou unic), iar pe respectiva persoană de sex feminin o cheamă...de pildă, Frosa, pot să-i fabric repede această strofă:

“Spune-mi tu, Froso, unde-ți e popasul,

În cuib zănatec, în amurg de ceară,

Unde-ți așezi piciorul, să nu piară

Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?”

Ehei, altă viață, nu?

Sau vine altul și cere o poezie pentru iubita lui pe care o cheamă Gherghina. Cu maximă operativitate, i-aș putea oferi următoarea strofă:

“Umple, Gherghino, cu vin vechi potirul,

Fructul luminii, limpezit de muze.

Alintă apa dulce din havuze

Ce-a adormit cu trudă trandafirul!”

Reflectați cu seriozitate și haideți la treabă!

Să demonstrăm că avem și noi, poeții, un rost pe lumea asta și nu ne ocupăm numai de împletit coronițe din flori uscate!

Mult succes noilor întreprinzători!

Cu drag de la

Adrian Munteanu

ADRIAN MUNTEANU in Canada

PE ALTĂ PLANETĂ, CU ARTĂ, NUNTAŞ LA NUNTĂ

PE ALTĂ PLANETĂ, CU ARTĂ, NUNTAŞ LA NUNTĂ

~*~

Cu puterea de a trăii,

vii, coboi, din vii pe sub nuc,

pentru a nu fi singur cuc şi ca marele singuratic, îl caut pe cel mai iubit dintre pământeni,

îl caut între străini şi pretutindeni între români,

ca din dor, în dor, să fiu, în mare trecere şi eficient, cu elocvență, prestanță şi performanță, în rachetă pe altă planetă,

cu artă, să fiu nuntaş la nuntă.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

ÎNSĂ CETĂȚENE AL PATRIEI, IARBA -LIMBII ROMÂNE, DEŞTEAPTĂ-TE ANDREI MUREŞANU- !

~*~

Gârlița lui Sadavovianu e de viță nobilă domnească, rurală:

bărbătească/femeiască,

o fire sărbătorească

ca de fața bisericească

a bălții

şi codrului fără modru: mândru cu lac abastru având pentru ceată barcă, în mare trecere

ca

un anume cu nume şi renume, cel iubit e numit şi supra numit: Nicoară Potcovă, şi să tragem linie colorat intens

cu sens eceea ce-i iubire: om haiduc, de mare PESPRECTIVĂ, candidat

pentru adoua venire: OM fain-fainel, rebel, scoțând-o cu Mihai Viteazu la capăt, cu doză de adrenalină,

cu perspectivă de a sparge de ispravă ideală rutină de oboseală,

într-a lui Dumnezeu calitate şi slavă

ca bucovă, de ceaslov, ispravă,

din care mulți ca din Biblie,

duh de adevăr şi duh de viață simetrie,

cu bună dispoziție dezlegară citire rezolvând marea dilemă,

memorabilă ecuație din şcoala cetățenească

şi omenească, firească, din şcoala cu voință şi scop se se nască-n feciorie şi hărnicie oiricie,

acea parte aparte de carte,

de libertate şi dreptate,

un fel fain făinel, în drept de a fi zi de zi "laudă"/ ladă, de zestre,

zări şi flrori albastre în cât binele fără şăinăleală, cruțare,

cu sens viața hopşa-şa, pate a unui imens, cât cuprinde undă verde, magna cum "laude" dându-ne şanşa să

îmbrăcăm cheneşa fericirii, şansa durerii

şi mesie a iubirii a învierii cristrice: pâine şi pace,

liturghie-n spice trasă-bine confirmat, pentru omenire-n mâine

Ispravă,

ca fără îndoială cu fir întins către şcoală,

de dincolo de şcoală,

trasă şuhan cu iubire fără a fi într-o ureche fără pereche,

pe verticală, îmbunătățită cu citire,

cu dreptul de cantida la feticire,

cu atitudine, pasiune şi înțelepcine,

cu drept la înviere la adoua venire,

în socio-uman cu sens netrăind nemernic, în van,

dcă grâul deşteptă-te patrie limba română ni de triat, ales, de pleavă şi neghină,

că grâul, ni cuvântul, Dumnezeul-pâine, a celui din mâine,

urmaş al urmaşilor, cântare a cântărilor, în pâine: pace,liturgie-nspice, curat şi luminat,

în grâul curățat de neghină şi ales în lumină lumină lină Ioan Alexandru,

din lumină înviere, pentru lumina cu procesare , chimie, de fotosinteză în frunză,

în frunza din edenica, inspirată cu ideal, grădină,

cu ispravă şi firul de neghină ales,

eliminat din viață ca stres,goz,

~*~

Pavel Ferghete

PENTRU A REZOLVA OMENESCĂ ECUAȚIE

~*~

, ION Cristofor,

ca scriitorO.K.:

dragoste şi dor de dor, în nevoia de ajutor O.K. şi bună veste

la curți de mare trecere/ petrecere, de înterese,

trebuind de bine, prietene, să-ți pese

ca om de bine, ca om harnic, cu fluturi în stomac...

şi lui Dumnezeu pe plac.

Pavel Rătundeanu-Ferghete

P.S. dacă nu laşi pijamaua acasă, prost rău, fără nici o legatură cu mine ca adăpost şi artist, că nu vă

scrieți părerea, recomandarea critică- eseu, pentru Uniunea scriitorilor, Dumnezeu, o intectuală,

legală şi oficială instituție, biserică,

că la ce bun s-avem stres, roz,

ascuns sub preş ca săne margă fără amejamente buhul ca să ne parvină doar hirul, evidentul mânii lui

Dumnezeu, tupeul, care ni s-a pus țap ispăşitor, în cap, uitând...

să ni se streseze dragostea de viața, gargară cu pioneze, unii neştiind să gestioneze marele concert al vieții, nu-l

ştiu să-l dirijeze

ca iepurile garagație, obrăznicie,

din munte, de pe deal şi din câmpie,

iepurile sidrofie şi rapsodie

să deabuzna, iama-n blid, în farfurie

ca s-avem mult soare

şi multă căldură de om fără asemănare,

în sentimente şi prețuire să-n floare omul, ca un pom, Dom,

prospețime, iubire la înălțime,

în drept memorabil, responsabil şi drept ca dreptul,

ca dreptul de a te naşte, eşti în drept de a candida la fericire?

însă deşteaptă-te cetățean al vieții patrie limba română şi dreptății, elexir fragil a tinereții,

că nu s-au isprăvit neică, cu neisprăviții, corupții, din şoul cavou/ distrație pe sub tei, în copou pe degenarate

alei, văduvite chiar de minunea de tei, lipsiând: onorea, delicatețea de românească biserică,

hoardă şi tagmă de jefuitori haini

dând năvală nimicitor, globalizator de țară şi de neam prăduitori,

de veşti mai proaste,

că-s pierdere intenționată de naționalitate

de şi vânzători, cozi de topor

pe la dragi curți de dor, lipsită de scutieri, de justițiari,

că nădăjduim în bine,

cu mar îngrijorări şi multe aşteptări pentru mai multe şi mai mar: bune,drepte orânduieli

şi deşteptări întru omeneşti îndreptări

între albastre şi româneşti zări.

(Noi într-un fel fain-fainel trebuie să ne motivăm

cu lucru bine făcut,

prin țară şi neam,

din lumina facerii a zilei de început).

~*~

Pavel Rătundeanu-ferghete

ÎN UTIL IMPECABIL-DURABIL, CAPITAL DE ÎNCREDERE, A LUI DUMNEZEU VRERE ŞI PLĂCERE

~*~

Pentru un sens imposibil scrii util, Matei,

în sens blazat sub tei înfloriți pe alei,

în stare de spirit, cu frecuş sentimental de dans de poet concret :

impecabil, durabil: sonet/

catren cu toamna perfect,

absolut infinit a iubirii, infinit etern, de om pozitiv a salvării:

potrivit iubit şi sfințit la locul potrivit,

în timp, la timpul potrivit,

cu toamna ce-ți dă impresia aristică că doamna, domnia ei,

te face să nu rămâi de căruță,

pe tine speranță, în baltă,

pe mine artă-credință şi căință,

în Ciubăncuță,

deşi-ți dă papucii , doamna, ai impredia artistică, doamna, toamna, care din biserică, de pe arcă pleacă,

din obiectivul păcii şi din obiectivul muncii:

pace şi pâine, pe drumul vieții, liturghie-n spice,

capital încredere tras în mâine pentru cel care vine.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

CA SOARELE, CARE LUMINĂ LUMINII, PROCEZAZĂ FOTOSINTEZĂ, ÎN FFRUNZĂ

~*~

.Acuma citesc, cancan,

în Coran,

că a trăii/a nu trăii, în van,

e socio umană, întrebarea hamletiană,

citesc pe blogul fenomen, a maistrului Ben, un arian,

că cineva trebuia să mă facă să râd şi acel prieten de pretutindeni, poate să se ducă-n rai,

că râsul detensionează,

te face să cânți din frunză,

ca soarele, care procesează fotosinteză, în frunză,

în arome şi culori, colori bio eficiente, în chimie,

în sănătate şi puritate,

că tu, Nicolae Matei de nebun te sfădeşti, cerți,

cu dumneaiei doamna,

toamna, care-ți dă compromițător, papucii,

din obiectivul păcii şi din nebunia muncii,

din care te-a pensionat prin stuf cu triumf şi tromf versificat,

că la bine ne însoțim nobil şi sublim,

în mod sincer de super caracter iezer,

fără a nu ne pierde cu vorba, locuțiuni şi poverbe, că tu nud având echitate, în cruda realitate

fără responsabilitate,

deşi tu Matei, un garantat, în calitate, înainte

de orice, liturghie de pâine şi pace

în exigente holde de siguranță-n spice,

cu dulce natural, unic şi specific adorat,

energizant garantat, pentru popor la curți din sat,

curți cu dragoste, spor eficient şi dor,

un bio sănătate, care ne cucereşte hrănind la fel de bine cu strălucire popor,

în normal echilibru, clipe de aur, tezaur şi faur făurar

ca un fachir, în drept de a fi în echilibru pe drod

între pământ, în drag şi sfânt cer,

exact pentru ce pe lume te-ai născut

lucru bine făcut, în lumina de început

ca veşnicie născut ospitalier, cu omenie,

exact de bază adus acasă de cocor/ barză,

care nupțial, tradițional, iese, în primăvară, din iarnă,

la colț de iarbă, patrie de limbă română,

pentru mâine, pentru cel care vine,

un ceva, cineva, din țara mea, logostea,

o bază, erodându-mă, în osteneală, de boală,

în şcoală de dincolo de şcoală:

pomnițe din rai, silință de a schimba cu perseverență,

în numele lui Dumnezeu, să schimb viața,

în aură şi nimb,

că cineva trebuie să te învețe ce nu ştii: frumusețe şi noblețe-tandrețe,

ce nu ştii, deşi erai pornit pe drum de credință, speranță şi grai.

~*~

PAUL RATUNDEANU-FERGHETE

Al Dogaru - GANDUL ZILEI - 30 septembrie 2019

Al Dogaru

ITHACA 599 Lună și mare, Germain Droogenbroodt

Ion Cristoiu - De abuzurile și crimele Securității, responsabilă de esență e Puterea politică

De abuzurile și crimele Securității, responsabilă de esență e Puterea politică

Ion Cristoiu  29 Septembrie 2019

Nu demult, Dan Andronic mi-a trimis, pentru a-i întocmi prefața, manuscrisul cărții sale, „În umbra puterii. Istorii din lumea informațiilor secrete. De la Ceaușescu pînă la Băsescu”. Textul e transcrierea unui lung dialog al lui Dan Andronic cu Aurel Rogojan, printre altele, fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad.

Potrivit C.V.-ului, Aurel Rogojan a fost numit, în 1977, la vîrsta de 28 de ani, în postul de șef al Cabinetului generalului locotenent Iulian N. Vlad, Secretar de Stat la Ministerul de Interne. Îl va urma pe acesta în demnitățile sale ulterioare, de la adjunct al ministrului de Interne (1984-1987), ministru secretar de stat și sef al Departamentului Securității Statului (1987-1989). După 1989, a fost implicat în făurirea S.R.I. și a lucrat cu mai mulți directori ai Serviciului. Sînt un adept convins al memoriilor obținute sau chiar smulse de la toți cei care au fost actori sau martori ai Istoriei noastre contemporane. Aurel Rogojan n-a fost nici înainte, nici după decembrie 1989, șef mare în Serviciile secrete românești, prin Servicii secrete înțelegînd atît fosta Securitate, cît și actualele S.R.I. și S.I.E.

De ce l-a ales Dan Andronic pentru o carte ce se vrea și chiar este - judecînd după manuscrisul citit de mine, pe cale de a fi dat la tipar, moment dependent printre altele și de repeziciunea cu care eu voi reuși să scriu Prefața - o Istorie subiectivă a lumii informațiilor secrete din România contemporană? La rugămintea mea, Dan Andronic mi-a trimis un C.V. al generalului Aurel Rogojan. Textul se încheie astfel: „Din 1970 și pînă în 2007, a servit « sub drapel » în cea de-a patra armă - arma informațiilor, în mandatele a zece miniștri de interne, șefi ai securității ori directori ai serviciilor de informații, un număr de 25 de ani aflându-se în culisele secrete ale puterii și în umbra acesteia. Cum am ajuns la Aurel I. Rogojan? E simplu. I-am citit cărțile. În fiecare din ele am găsit spuse lucruri clare, deloc plăcute, cu curaj. Cu unele eram de acord, cu altele nu, dar am intuit că este un personaj care deține nu numai talentul și abnegația de scriitor, ci și istoria subiectivă a unei lumi închise. Lumea serviciilor de informații”.

Dacă adăugăm acestei realități memoria ieșită din comun a lui Aurel Rogojanu și mai ales o inteligență dispusă să treacă dincolo de aparențe pentru a dibui marile mecanisme și a medita asupra lor, vom înțelege că memoriile sale sînt de o excepțională valoare. Contribuie la aceasta și competența lui Dan Andronic în materie de Servicii secrete.

La „Evenimentul zilei” de sub conducerea mea, Dan Andronic a lucrat un timp la o Secție botezată de mine Servicii secrete. Aici el a adus pentru ziar veritabile scoopuri în materie de Servicii secrete postdecembriste. Dan Andronic, așa cum îl știu eu, a fost și este fascinat de lumea serviciilor secrete, cărora a căutat să le afle dedesubturile. Dedesubturile acestei lumi nu le află în totalitate nici măcar cei care le conduc, dacă nu chiar mai ales cei care le conduc. Nu le-a aflat în totalitate nici Dan Andronic. Aventura i-a adus însă o competență deosebită ca jurnalist în lumea serviciilor secrete.

Succesul acestei cărți - de care nu mă îndoiesc - își are una din cauze și în cunoașterea de către Dan Andronic în dialogul cu Aurel Rogojan a lumii serviciilor secrete. Una dintre perioadele abordate de Dan Andronic în dialogul său cu Rogojan e cea a anilor staliniști ai Securității. Dialogul se deschide cu o confruntare. Generalul susține teza - mult dragă foștilor lucrători ai Securității - unei răspunderi pentru crimele și abuzurile din anii stalinismului triumfător doar prin ponderea însemnată a alogenilor. Dan Andronic îl contrazice. Firește, în limitele politeții cerute de profesionalism. El îi atrage interlocutorului atenția că acesta e unul dintre miturile prin care fosta Poliție Politică a căutat să se absolve de abuzurile și chiar crimele din perioada anterioară.

Eu însă aș aduce un alt argument. Să admitem că Securitatea era la începuturi alcătuită doar din români. M-aș grăbi să adaug, români patrioți sau buni români, dacă nu mi-aș da seama că un bun român ar fi refuzat să se pună în slujba ocupantului. Ar fi putut această Securitate să ducă o altfel de politică decît cea dictată de ocupantul de la vremea respectivă? Firește că nu. Indiferent din cine ar fi fost alcătuită, Securitatea ar fi dus o politică de deznaționalizare cruntă, în numele internaționalismului proletar.

Să nu uităm că una dintre cele mai mari poziții dușmănoase era considerată poziția naționalistă. Pe scurt Securitatea a fost un instrument al puterii politice. Iar puterea politică a depins de alianța în care s-a trezit plasată România. Dependența Securității de Moscova a avut și aspecte pozitive. Îmblînzirea instituției a fost efectul destalinizării de la Moscova. Dacă de la Moscova nu ni se impunea destalinizarea, ar fi binevoit Dej și gașca să-și amintească de nevoia respectării legalității? Cît despre ruși, e o gogomănie să-i acuzi că ne-au impus regimul lor. Nu face asta orice Mare putere cu țările care-i alcătuiesc clientela politică?

Postura Securității de instrument al puterii politice, dependent de aceasta, se distinge cel mai bine din transpunerea în practică a tezei luptei de clasă care se ascute pe măsură ce se înainta în construirea socialismului. Teza e amintită și combătută de Aurel Rogojan: „Despre perioada anilor ’50-’60 nu am constatări sau experiențe personale, dar din documente și relatări ale celor care au activat în acei ani rezulta exact ceea ce a fost. O luptă continuă și violentă împotriva dușmanului de clasă, o revoluție permanentă, în focul căreia lupta de clasă se întețea. Ceea ce m-a frapat este faptul că nimeni nu a sesizat cît de ilogică era această dogmă stalinistă. Cum să se adîncească lupta de clasă, pe măsură ce progresa revoluția? Nu era firesc ca lucrurile să se așeze într-un fel?”.

Dincolo de aiureala unei asemenea teze - cu cît noul regim se instala mai solid pe meleagurile noastre, cu atît dușmanul devenea mai primejdios -, fixarea ei drept far călăuzitor al Securității a dus la o goană turbată de căutare cu orice preț a prezenței dușmanului de clasă. Realitatea era cea a unei micșorări a acțiunilor realmente dușmănoase. Cei din Munți erau pe cale de lichidare și oricum n-ar fi pus în pericol în veci regimul cîtă vreme acesta avea la dispoziție tot ceea ce putea strivi din fașă o tentativă reală de răsturnare a ordinii stabilite: Armată, Miliție, Activ de partid, tunuri, avioane, tancuri, plus posibila intervenție a Armatei Roșii.

Cu toate acestea trebuia să descoperi, să denunți și să pedepsești acțiunea dușmanului de clasă. În planul politicii s-a manifestat astfel catastrofala explicare a tuturor neregulilor din real prin acțiunea dușmanului de clasă. Am citit cu creionul în mînă toată literatura stalinistă autohtonă consacrată luptei pentru construirea vieții noi. Indiferent unde se petrecea acțiunea unei proze, a unei piese de teatru, după un sfert de conținut de operă se iveau dificultăți. Dificultăți în construirea unui obiectiv, provocate de Natură, de proasta proiectare, de prostie, de lene, de românescul „Merge și așa !”. Dificultăți în aprovizionare.

Cu experiența lecturilor anterioare din proletcultism, eram sigur că pe la jumătatea romanului, sau a nuvelei sau a piesei de teatru sau chiar a poemului, dificultățile își găseau explicarea în acțiunea dușmanului de clasă. Și nu trecea mult și avea loc o ședință de demascare a dușmanului de clasă, urmată, firește de intervenția „Organelor”, destul de discretă, pentru că literatura trebuia să educe vigilența clasei muncitoare și nu a instituțiilor care, vorba epocii, vegheau la construirea socialismului. În aceeași ședință era demascată însă și lipsa de vigilență, împăciuitorismul, înțelegîndu-se prin asta tentativa de a explica dificultățile altfel decît ca produs al dușmanului de clasă. În aceste condiții abuzurile Securității erau fatale. Instituția avea drept principală misiune dată de Puterea politică depistarea și sancționarea acțiunilor dușmănoase. Care acțiuni erau proclamate a fi tot mai multe și tot mai primejdioase pe măsura înaintării spre comunism

Altfel spus în timp ce în realitate aceste acțiuni erau tot mai puține și tot mai slabe, Securitatea pleca de la premisa că ele sînt tot mai multe și mai puternice. Dacă nu depistai prezența tot mai tare a dușmanului de clasă riscai ca lucrător al Securității să fii acuzat de lenevie sau, mai rău, de complicitate involuntară cu dușmanul de clasă. Cum puteai evita această primejdie? Căutînd cu orice preț implicarea dușmanului de clasă. Se înțelege că asta însemna din start posibilitatea dacă nu chiar fatalitatea abuzurilor.

Ca și azi, ca și ieri, ca și totdeauna în Istorie, responsabilă principală de abuzuri, de crime e Puterea Politică. Fie și prin adevărul că orice instituție de forță e sub controlul puterii politice sau, măcar, sub semnul nevoii ca Puterea politică să urmărească dacă ea n-o ia razna. Din acest punct de vedere de abuzurile comise de Binomul S.R.I.-D.N.A. sînt răspunzători nu numai șefii celor două instituții, dar și liderii politici de la vremea respectivă.

Dacă nu mai ales ei [1].

Aranjament grafic - I.M.

----------------------------------------------

[1] Publicare cu acordul autorului - https://evz.ro/de-abuzurile-si-crimele-securitatii-responsabila-de-esenta-e-puterea-politica.html

Nicolae Enciu - „Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai!” – 55 de ani de la debarcarea lui Nichita Hrușciov

„Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai!” –

55 de ani de la debarcarea lui Nichita Hrușciov

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău  29 Septembrie 2019

Acum 55 de ani, pe 14 octombrie 1964, o plenară a C.C. al P.C.U.S. ținută la Moscova a decis demisia „voluntară” a primului secretar al C.C. al P.C.U.S., președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., Nichita Sergheevici Hrușciov (15 aprilie 1894 - 11 septembrie 1971), pe motive de „vârstă înaintată și înrăutățire a stării de sănătate”, punându-se astfel capăt anilor „dezghețului hrușciovist” - expresie devenită celebră datorită nuvelei „Dezghețul” (rus. « Оттепель »), aparținând scriitorului Ilya Ehrenburg (1891-1967), cu care este caracterizată perioada de după moartea lui I.V. Stalin din martie 1953 și până la începutul anilor ’60 ai secolului al XX-lea. În rechizitoriul pronunțat în acea ședință, membrul Prezidiului C.C. al P.C.U.S., responsabil pentru probleme de ideologie, Mihail Suslov (1902-1982), i-a reproșat lui Hrușciov că ar fi concentrat în mâinile sale toată puterea[1] și că folosea „un limbaj murdar” la reuniunile Prezidiului.

Noul lider al P.C.U.S. a devenit Leonid Brejnev (1906-1982), - cel care cu doar câteva luni înainte, în aprilie 1964, rostise omagiul conducerii sovietice de partid și de stat, când Hrușciov împlinise 70 de ani. Acum, îi înfigea cuțitul în spate pentru a pune capăt „dezghețului” hrușciovist -, un adevărat „dezmăț ideologic”, în opinia lui M. Suslov, având drept consecință editarea, cu acordul liderului sovietic, a romanului anti-stalinist „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, de Alexandr Soljenițîn. Pentru a nu mai admite afirmarea unui nou „cult al personalității”, Plenara a decis despărțirea funcțiilor de partid și de stat, numindu-l pe Aleksei Kosâghin în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri[2].

Într-o discuție după acea plenară cu vechiul său prieten, Anastas Mikoian, N. Hrușciov i-a spus că „e fericit pentru că, grație reformelor sale, știe că se poate pensiona normal, că succesiunea nu înseamnă neapărat o baie de sânge”. „Putea cineva, - menționa Hrușciov în aceeași convorbire, - să viseze să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit funcției și să-i sugereze să se retragă? N-ar mai fi rămas nici măcar o pată umedă acolo unde stăteai, dacă ziceai așa ceva. Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai! Acum, totul este altfel. Frica s-a dus, și putem vorbi ca egali. Asta e contribuția mea”.

Chiar dacă după 14 octombrie 1964 s-a încercat ștergerea definitivă a  numelui său din viața publică și chiar dacă multe dintre inovațiile sale au fost răsturnate imediat după căderea sa, Raportul Secret „Cu privire la cultul personalității și consecințele sale” citit de Nichita Hrușciov în ședința secretă a delegaților Congresului al XX-lea al P.C.U.S. din dimineața zilei de 25 februarie 1956, măsurat de observatori în 20.000 de cuvinte, nu a mai putut fi eradicat din conștiința generațiilor care s-au succedat, rămânând pentru totdeauna simbolul și trăsătura definitorie a „slăvitului deceniu” (1954-1964)[3].

Desigur, multe dintre crimele odioase ale lui Stalin au fost cunoscute și până în februarie 1956 – din mărturiile tragice ale milioanelor de supraviețuitori ai Gulagurilor de pe cuprinsul U.R.S.S., ori din Europa de Est și Centrală și Asia de Est și Sud-Est, subjugate de Armata Roșie și N.K.V.D. / K.G.B. după cel de-Al Doilea Război Mondial, ori din informațiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington și Londra, Paris, Roma și Bonn. Totuși, ceea ce s-a produs la începutul anului 1956 la Kremlin a avut efectul exploziei unei adevărate bombe, cu consecințe de-a dreptul incalculabile pentru evoluția ulterioară a U.R.S.S. și chiar pentru prăbușirea imperiului comunist bolșevic în 1991.

Delegații Congresului al XX-lea au aflat, bunăoară, în premieră absolută, din dezvăluirile făcute de cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului, despre existența „Scrisorii către congres” a lui Lenin[4], în care Stalin era caracterizat drept un individ grosolan, capricios și intolerant față de părerea altora. Din același raport delegații au aflat că Stalin „n-a mai ținut seama de indicațiile și avertismentele lui Lenin, a început să încalce normele leniniste ale vieții de partid și principiul conducerii colective, a contribuit la cultul personalității sale, a comis greșeli serioase într-o serie de probleme de politică internă și externă, încălcări grosolane ale legalității socialiste”[5].

Raportul secret al lui Hrușciov a fost cunoscut rapid în întreaga Uniune Sovietică și chiar peste hotarele ei. Îmbogățit cu intervențiile delegaților la Congresul al XX-lea, el a fost discutat cu pasiune la reuniunile locale ale partidului, obiectul dezbaterilor devenind, implicit, nu numai Stalin și crimele sale, ci și sistemul sovietic ca atare. Pe de altă parte, dezvăluirile senzaționale ale lui Nichita Hrușciov au deschis o perioadă de incertitudine în întreaga Europă de Est, exprimându-se prin apariția primelor simptome ale destalinizării.

Este adevărat că, în acea perioadă a „dezghețului hrușciovist”, doar Stalin a fost făcut direct responsabil, ca autocrat totalitar și arbitrar, de moartea a milioane de oameni și de „devierile de la socialism”, care s-au produs sub conducerea sa, fără a-l identifica cu regimul sovietic ca atare. Aceasta deoarece, chiar dacă Hrușciov și-a asumat un considerabil risc politic dezvăluind proporțiile represiunii de sub conducerea lui Stalin, el nu a avut, totuși, curajul de a rosti adevărul privind legitimitatea sistemului sovietic în ansamblu. Dimpotrivă, în vederea diminuării pierderii acestei legitimități în fața opiniei publice internaționale, a continuat să-l aprecieze pe Stalin drept „un marxist-leninist devotat, un revoluționar devotat și dârz”[6]. Și totuși, odată declanșat procesul de destalinizare ce a cuprins, în proporții diferite, majoritatea țărilor „democrației populare” unde modelul stalinist de societate fusese exportat cu forța și însoțit de epurări, lagăre de concentrare după schema sovietică, credința opiniei publice în „fața umană” a comunismului sovietic a intrat într-o fază de erodare ireversibilă, acest fapt datorându-se „diversiunii Hrușciov”.

Procesul destalinizării a avut repercusiuni importante inclusiv asupra populației din R.S.S. Moldovenească. În conformitate cu prevederile Decretului președintelui Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 17 septembrie 1955, din numărul total al celor deportați din R.S.S.M. au fost amnistiate circa 3.000 de familii sau circa 10.000 de persoane. În perioada următoare, cuprinsă între 1954 și octombrie 1956, au fost eliberate alte 3.300 de familii sau circa 7.000 de persoane, în total fiind eliberați, către finele perioadei „dezghețului hrușciovist”, peste 8.000 de familii sau circa 25.000 de persoane[7]. De asemenea, în republică au revenit și câteva sute de etnici germani, deportați în 1945 în „localități speciale” ( rus. «спецпоселения»). În total, până la 1 august 1961, din localitățile speciale au fost eliberate 14.902 familii de deportați din Moldova din cele 15.867 familii deportate în timpul operațiunilor din iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951[8].

O altă consecință benefică produsă de „dezghețul hrușciovist” în R.S.S. Moldovenească, în special asupra procesului cultural-literar, a fost posibilitatea desfășurării conferinței științifice din 1956, organizată de Academia de Științe de la Chișinău, la care s-a demonstrat cu lux de amănunte că Moldova de Est poartă pecetea latinității și că originea slavă ce i se atribuia anterior era o teorie falsă. Tot din 1956 începe și editarea la Chișinău a clasicilor literaturii române, acceptându-se aplicarea unor norme ortografice apropiate de cele ale limbii române[9]. În fine, nu însă și în ultimul rând, anii „slăvitului deceniu” au adus și o primă mențiune, - este adevărat, indirectă, - a problemei Basarabiei în relațiile sovieto-române.

La Moscova, semnalul de alarmă a fost recepționat la 10 iunie 1964, când, în prezența a 32 de jurnaliști, Mao Tze Dong a declarat că „spațiul ocupat de Uniunea Sovietică este prea întins”, că aceasta deține teritorii străine, iar, referindu-se la Basarabia și Nordul Bucovinei, a specificat că U.R.S.S. „a anexat o parte din teritoriul României”. Afirmația în cauză sfida opinia lui Hrușciov expusă la 7 martie 1959, când acesta afirmase că „nu există nici un fel de dispută între U.R.S.S. și România referitoare la frontiere, în virtutea faptului că ambele țări sunt socialiste, dirijate de interese comune și urmărind aceleași obiective: comunismul”[10].

Conflictul chino-sovietic din 1964 a oferit conducerii de la București, pentru întâia oară după război, posibilitatea ridicării, prin ricoșeu, a problemei apartenenței Basarabiei la România. Prilejul l-a constituit escala delegației române, condusă de Ion Gheorghe Maurer, reîntoarsă de la Beijing, la Pițunda, localitate la Marea Neagră, unde Nichita Hrușciov și A.I. Mikoian își petreceau concediul. Relatând liderilor sovietici desfășurarea întrevederii cu oficialitățile chineze, membrii delegației române au adăugat: „Chinezii au spus că ne-ați luat Basarabia. Nu am avut ce face decât să-i ascultăm, deși, desigur, noi nu mai avem nevoie de Basarabia”[11]. Hrușciov a notat pe marginea acelei discuții: „Astfel românii ne-au repetat ceea ce auziseră de la chinezi, dar nu și-au exprimat dezacordul cu ceea ce chinezii spuseseră despre Basarabia. Această conversație ne-a lăsat un gust neplăcut. Am început să bănuiesc că poate românii ne mai poartă pică pentru revenirea Basarabiei la Uniunea Sovietică după război”[12].

Afirmarea publică a poziției de independență a României față de Moscova a avut repercusiuni imediate asupra situației politice, economice și culturale a Moldovei sovietice. Deja din 1964, începe un nou val de deportări mascate, vizând de acea dată intelectualitatea moldovenească, prin repartizarea absolvenților instituțiilor superioare de învățământ pe întreg cuprinsul U.R.S.S. Totodată, regimul a transferat în Moldova specialiști ruși cu studii superioare din toate domeniile de activitate, furnizând astfel o bună parte din contingentele intelectualității locale și contribuind astfel din plin la procesul de rusificare a republicii.

În aceiași ani, autoritățile sovietice au inițiat și un alt fel de deportări, prin care tinerii moldoveni erau trimiși la șantierul Tavda-Sotnik din Tiumeni pentru construcția de căi ferate, la uzina constructoare de mașini din Togliatti, pe Volga, la uzinele din Barnaul, la cele de tractoare din Pavlodar etc. Raționamentul economic al acelui „schimb” de populație nu erau altceva decât o absurditate, sperându-se că moldovenii ar fi muncit cu mai multă râvnă pe șantierele comsomoliste ale Rusiei, Kazahstanului etc., în timp ce rușii, ucrainenii sau cazahii ar fi prelucrat mai bine pământul Moldovei. Ca o consecință a acelei politici, în perioada 1966-1970 în Moldova se va atesta un sold migrator anual de circa 21,0 la mia de locuitori, în timp ce în Ucraina de doar 9,0 la mie, în Federația Rusă de 12,0 la mie, iar în Bielorusia de 3,0 la mia de locuitori[13]. Inconsecvența, incoerența și caracterul contradictoriu al politicii promovate de Nichita Hrușciov s-au manifestat, practic, în toate domeniile vieții. A inițiat condamnarea cultului personalității lui Stalin la congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956, dar câteva luni mai târziu nu a ezitat să ordone înăbușirea în sânge a revoluției ungare. A proclamat posibilitatea „coexistenței pașnice” între cele două sisteme social-politice din lumea contemporană, însă a fost la un singur pas de a folosi arma atomică în timpul crizei cubaneze din 1962. A inițiat desțelenirea pământurilor în Kazahstan, dar a ordonat și plantarea porumbului până la Arhanghelsk, urmărind „să ajungă din urmă și să depășească” Statele Unite în domeniul agriculturii.

În fine, nu însă și în ultimul rând, la opt ani de la depunerea mumiei lui Stalin „spre veșnică păstrare și amintire” în Mauzoleul de pe Piața Roșie, alături de mumia primului faraon comunist, Vladimir Ulianov (Lenin), în noaptea de 31 octombrie 1961 cadavrul acestuia a fost scos cu discreție din Mauzoleu și îngropat sub zidurile Kremlinului[14]. Acea „profanare” a Panteonului comunist a comis-o nimeni altul decât Nichita Hrușciov - cel care fusese promovat pe linie de stat și de partid prin voința însăși a lui Stalin și selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin[15] .

Ca o ironie a destinului, luptând cu înverșunare împotriva „cultului personalității” lui Stalin, Nichita Hrușciov nu a fost, totuși, înmormântat lângă Zidul Kremlinului, precum alți lideri sovietici importanți, ci în Cimitirul Novodevicii, din Moscova, după ce autoritățile sovietice i-au refuzat funeralii naționale și plasând în presă doar o scurtă informație în ziua înmormântării sale.

„Sic transit gloria mundi!”

-------------------------------

[1] Nichita Hrușciov a deținut funcția de prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. în perioada 1953-1964 și de prim-ministru din 1958.

[2] Pentru detalii: Рой Медведев. Н.С. Хрущёв: Политическая биография. Москва: « Книга », 1990. С. 61-62; От оттепели до застоя. Сост.: Г.В. Иванова. Москва: « Советская Россия », 1990. 256с.

[3] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Cuvânt înainte de Gh. Buzatu. Studiu introd., note și glosar de Vladimir Zodian și Gheorghe Neacșu. Ed. îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, București, 1998, p. 5 și urm.

[4] „Scrisoarea către congres” a lui V.I. Lenin a fost publicată integral în nr. 9 al revistei « Коммунист » (Moscova) din anul 1956.

[5] « Известия Ц.К. К.П.С.С. ». 1989. № 3. С. 128.

[6] Н.С. Хрущёв. За тесную связь литературы и искусства с жизнью народа. Москва: Госполитиздат, 1957. С. 16, 18.

[7] В.И. Пасат. Трудные страницы истории Молдовы, 1940-1950-е гг. Москва: « Терра », 1994. С. 56-57.

[8] Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică, 1944-1950, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 144-145.

[9] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura ARC, Chișinău, 1996, p. 315.

[10] Aspects des relations soviéto-roumaines, 1967-1971 / Ed. de George Cioranesco (et al.), Minard, Paris, 1971, p. 184-186.

[11] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ed. a III-a, revăzută și adăugită. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 449-450.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Дмитрий Волкогонов. Триумф и трагедия. Политический портрет И.В. Сталина. Том II, часть 2-я. Москва: Издательство « АПН », 1989. С. 201. 203.

[15] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Cuvânt înainte de Gh. Buzatu. Studiu introd., note și glosar de Vladimir Zodian și Gheorghe Neacșu. Ed. îngrijită de Radu-Dan Vlad, București, Editura Majadahonda, 1998, p. 5.