NAE IONESCU-între iubiri şi
detractori
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Înflorind de-o parte, printre femei, viaţa
zbuciumată şi de veşnică neodihnă
interioară,
pururi în salt peste sine însuşi; rodind pe
de alta,
printre bărbaţi, viaţa de linişte, de
reculegere, de
regăsire şi de dăruire din plin.”(Mircea Vulcănescu)
Femeile din viaţa Filosofului.
Un mugure de Luceafăr se
pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina
chemării care, răspândeşte
mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!
Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă şatenă armâncă, cu frunte
lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura
surâzătoare înrămată în două gropiţe fine, catifelate ce dezvăluie şiragul de
perle al dinţilor parcă sculptaţi anume, cu ochii mari aprinşi, de mure, cu
privire sfredelitoare, dincolo, înspre
zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru,
ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum
popular. Avea imaginea unei fiinţe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar
stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici
o împotrivire.
Elena-Margareta Fotino, o
distinsă mignona nubilă de sânge
regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor
în Filosofie la aceeaşi Universitate Bucureşti. Nae Ionescu a primit o bursă şi
a plecat în Germania în 1913.
S-a întors în ţară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea
dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila,
finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă
din nou în Germania însoţit de inimoasa sa soţie. După intrarea României în
război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful
doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluţia războiului care
se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolşevică aprinsă
în Kiel, Munchen, Berlin.
„Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua
bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o
verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice.” (Elena-Margareta
Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed.
Vremea, Bucureşti-2015, p.6)
Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918,
Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: „Trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de
grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă pentru
existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat această căsătorie, doi
băieţi mici şi drăgălaşi.” (ibid., p. 21)
Elena-Margareta era bucuroasă,
fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de
două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită
şi neîmpăcată. „Nae? Da, e un bun
prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie
curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un
suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie.”
(ibid., p. 22)
În sânul familial s-au
cuibărit două virtuţi preţioase, cinstea şi onoarea. Capul familiei şi-a ales
onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. „Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare
decât mine, în afară de voinţa mea; dar toate năzuinţele mele tind cu desperare
spre onoare.” (ibid., p. 31)
Lună de iarnă în plină Capitală.
Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar şi în sufletul Elenei-Margareta. Luni
22 Februarie 1930, peste fiinţa ei se preling sloiurile despărţirii de Nae. Dragostea
lor încremenise. De ce? „Aspiraţiile lui
politice, ambiţia şi nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el,
familia mea, prietenii lui falşi, toate au contribuit la îndepărtarea noastră.”
(ibid., p. 40)
Peregrinările profesorului pe căile
şerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a
însemnat nestatornicie, ci căutarea feminităţii însăşi, cum i se pogorâse o
singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de
frumoase. „Am iubit, şi eu o fată, mult
de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem...Am petrecut toată
noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi pradă
entuziasmului, dar fără să mă ating de ea.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed.
Humanitas, Bucureşti-1992, p. 110)
Istoria Donjuanismului bucureştean
a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet,
diplomat Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi nobleţea „Prinţul Alb” – Barbu Ştirbey, favoritul
Reginei Maria şi a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul
gânditor creştin-ortodox şi eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleşitoare, covârşitoare, cutremurătoare s-a
ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar aţâţătoare, nemistuitoare precum,
Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Maruca
Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa,
ori Cella Delavrancea. Şirul de
mărgăritar feminin l-a înfăşurat într-o ispititoare mireasmă de beatitudine afrodisiacă. „După unele din ele şi-a părăsit casa,
pentru altele şi-a frânt rosturi şi valeităţi..., dar nu s-a despărţit
niciodată – în chip legiuit – de singura femeie care i-a fost soţie - Elena-Margareta
Fotino... Un lucru m-a impresionat
totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae
Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard!
Nu numai în privinţa poziţiilor lui filosofice, ci în toate veleităţile şi
destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între „sic et non” pretinde coerenţa adîncă
dincolo de lucrurile simple, care trec, şi
care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de „experienţă”, care iscodeşte
posibilităţile ascunse-n fiecare fiinţă spre a le face să se istovească lund
chip, nu face, oare, din trecerea omului în viaţă, printre femei, o formă a
aceleiaşi căutări de absolut, de ispitire a vieţii formelor, pentru a găsi,
dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o
descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul
schitului Sfîntului Paraclet?” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)
Pentru colosul gândirii
metafizicii creştine Nae Ionescu, amorul
a fost un mijloc sau o formă proprie de depăşire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a
sensibilităţii, ca un simbol al frumuseţii, ca o chemare a voluptăţii, spre un
răspuns al virilităţii sale.
Ileana Baston a fost o frământare spre o dorinţă de împlinire
care a eşuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu
parfum de femeie.
Ştefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinaţii pe
care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar
care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc şi de aripile sale care
s-au făcut scrum.
Maria, fiica boierului
Dimitrie Rosetti Tescani, admirator şi prieten al filosofului Vasile Conta,
devenită Maruca Cantacuzino, s-a
căsătorit la 18 ani cu fiul „Nababului”
Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de
ani, devenit ministru al Justiţiei în guvernul Ionel Brătianu în vremea
primului război mondial, dar a sfârşit într-un stupid accident de maşină în
anul 1928.
Maria-Maruca şi-a făcut „ucenicia” şi „ocrotirea”
cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria,
în paralel cu profesiunea de credinţă a amândurora, privind îngrijirea
răniţilor din Spitalul Militar Iaşi. Într-o perioadă de timp a acordat
asistenţă medicală şi marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. „Acesta, consemnează istoricul Ioan
Scurtu, avea să noteze că „domniţa” îşi începea în fiecare zi
programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului.” (Ioan
Scurtu, Istoria Civilizaţiei Româneşti Perioada
interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2009, p. 131)
În acea amenajare improvizată
de decor rustic se mai petrecea însă şi altceva. „Trei bărbaţi o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greş, un
ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un
diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare
vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului.
Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniţei”
şi a găsit o carte franţuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-şi menţine prospeţimea
senzaţiilor amoroase, femeia să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de
preferinţă un bancher, un diplomat şi un
artist! Aşadar, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile
unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel
mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de
urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica
prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară.” (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediţie Nedic
Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)
La moartea soţului-prinţ Maruca
şi-a păstrat titlul, dar a pierdut moştenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în
schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu şi-al Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri. Maria avea deja de câţiva ani buni o legătură amoroasă
cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iaşi, sau poate
celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la „debutul” pe scena seducţiei farmecului feminin al Divelor din
lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prinţesa Maruca l-a
abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această
mare „cucerire”. „În 1928, Nae Ionescu a intrat în viaţa mea, ca trimis extraordinar al
sferelor înalte ale gândirii şi metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de
o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existenţa în totalitate.” (Maria
Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres.
Umbre şi lumini, Oneşti, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)
Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanţi
ai ei în dormitorul conjugal. „Într-o
seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiş unde locuia
cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică
asasină - <<Ieşi afară,
stârpitură!>>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere
pe iubita sa.” (Dan-Silviu Boerescu, Nae
Ionescu Filosoful playboy şi povestea lui halucinantă. Integral,
Bucureşti-2018, p. 14)
Aşadar, Prinţesa Cantacuzino, confidenta
şi „Eleva eminentă” a Reginei Maria pendula
între tulburătoarea metafizică a sexului şi liniştea cugetării. Cum filosoful o
eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o
sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. „Silueta fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril
şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra, dar reţinut în gesturi şi
atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul
interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, faţa brăzdată de linii
mobile, parcă martirizată de excesul vieţii interioare şi intensitatea fanatică
a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu ştiu ce tristeţe
de nevindecat şi cuvânt zdrobitor prin elocvenţă, în slujba unei inteligenţe şi
a unei ştiinţe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul
noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet şi violent
şi disciplinat, în stare de detaşare de sine, dar şi obsedat de gândul
mântuirii, şi dominat de Idee; reflectarea – ideea – a celor mai înalte sfere
ale Spiritului (ale absolutului), de
care dă mărturie sufletul său.” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)
De teama sufocării la pieptul înăbuşitor
al domniţei Maruca, filosoful s-a orientat şi el după modelul discipolului monarh
Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roşcat,
prăvălindu-se în braţele languroasei Elena Popovici – Lupa, unul în braţele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din
înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane.” (Mircea Vulcănescu,
Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut...,
op. cit. p. 113)
Maria Cantacuzino şi-a alinat durerea despărţirii şi refacerea
chipului ars de arsenicul turnat pe faţă, din cauza părăsirii de către Nae, prin
căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnişoară de onoare fiindu-i chiar
proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prinţesa l-a acaparat pe
Enescu cu totul, bărbat şi artist, concertându-i recepţiile doar în rafinatele
ei apartamente. „În timp ce maestrul
Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu
pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, îşi săruta soţul pe frunte, în
semn de recunoştinţă.” (Ioan Scurtu, Istoria
Civilizaţiei..., p. 135)
Elena Popovici – Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu
7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger
păzitor”, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante.
Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arşiţa
Casei mentorului de la Balcic şi
valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agăţat de tentacolele fiicei
cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea,
care percuta la unison cu celălat cuplu de amor şi muzică: Maria cu un pianist
de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă
într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste.
„În casa omului acesta aspru şi ne-mpăcat
plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi,
florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase
orice sunet, te făceau parcă s-aştepţi să vezi ţîşnind un stol de rîndunele.
Numai biblioteca lui şi tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii
atmosfera vieţii de mai-nainte.” (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)
Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare,
seducătoare şi continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul
Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank şi cu prinţul Philippe
Lahovary, urmând se pare prescripţiile aceluiaşi
„manual de specialitate!”, „împrumutat” de la prinţesa Maruca.
La 25 de ani Cella l-a
pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă
marea sa iubire a fost filosoful don juan Nae Ionescu. Amândurora pianista le
va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după „reţeta” prescrisă de Carol al II-lea şi
roşcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la
vârsta de 104 ani.
„Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul
Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel
sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau – şi îi aduceam totdeauna în
ochi un zâmbet de mulţumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori – şi
îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părţi ale ţării.
Bunăoară, violete=toporaşi, tămâioară. La Balcic, adunam şi-i duceam plante
balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta
Mediteranei. Şi de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină
aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai
vedea surâsul şi nici lumina din albastrul de oţel al ochilor – profesorul
odihneşte.” (Cella
Delavrancea, Profesorul, în „Apostrof”, anul V, nr. 10-11-12/ 1994)
Paralel cu mulţimea diferită
de adulatori, filosoful a avut însă şi mulţi calomniatori.
Viziunile luciferice s-au
prelins din mintea ocultată a prinţesei Maria Cantacuzino.
Patriarhul-premier Miron Cristea, de tristă şi
nefastă amintire, care ca episcop adusese osanale imperiului habsburgic
împilatorul neamului Valah din Transilvania, cerând răspicat cu cârja ridicată
că va afurisi pe cei care doresc unirea Ardealului cu Patria-Mumă, cel care a
abjurat de la slujirea lui Hristos-Arhiereul veşnic pentru deşertăciunile sale
lumeşti, cel care l-a slujit doar pe regele criminal şi pe roşcata sa amantă
necreştină şi neromâncă Elena Wolff-Lupescu, aducându-şi şi el prinosul alături
de alţi „epigoni”, detractori la „cinstirea”
marelui DASCĂL al Neamului, i-a cerut pictorului Belizarie să-l „aşeze” în
tinda Catedralei patriarhale sub înfăţişarea unui demon. Această scenă este
descrisă de ucenicul filosofului Mircea Vulcănescu. „Pe zidul Bisericii, lângă uşa de la intrare, din tindă, acolo unde
este zugrăvită Judecata de Apoi, cu Raiul în stânga şi cu focul Gheenei în
dreapta, un diavol mare, negru, aşezat vizibil în centrul compoziţiei, în
picioare, cu aripile desfăcute, atrăgea prostimea şi tineretul la pierzanie,
îndrumând-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului
întunecat, într-o zi în care mă aflam, în calitate de subsecretar de stat, la o
defilare în urma unui te deum am
tresărit recunoscând fără putinţă de înşelare chipul zugrăvit al profesorului
Nae Ionescu.” (Mircea Vulcănescu, Nae
Ionescu - Aşa cum l-am cunoscut, în volumul Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion
Publishing, Co, Inc. Bucureşti-1998, p. 428)
Proverbul daco-român, înţelept
ca întotdeauna care a ţinut mii de ani lumina aprinsă în Candela sufletului
Neamului spune: „Aschia nu sare departe
de trunchi!”
Călugărul
Valeriu Anania, fost deţinut politic, colaborator-instructor
al reeducării de la Aiud, după eliberare şi-a reînnoit atestatul de colaborator al
regimului roşu, prin vânarea-defăimarea-decapitarea lui Valerian Trifa, Arhiepiscopul Eparhiei Ortodoxe Române din
America şi Canada, călcând astfel
destul de apăsat pe urmele înaintaşului său marele chiriarh Miron Elie Cristea,
nedezminţindu-l în cuget şi fapte, fiind foarte aproape să apuce chiar şi cârja
patriarhală. A rămas numai mitropolit, cărturar şi poet. Când a căutat în
marele său portofoliu de cultură o amintire despre filosoful Nae Ionescu, a
găsit-o într-un ungher al cutelor memoriei sale, şifonată, sub acest fragment, denigrator.
-„M-am pomenit într-o zi cu Cioculescu că vine la mine, mă ia de braţ şi
mă întreabă:
-Unde este, aici la dumneavoastră, o
zugrăveală care înfăţişează iadul?
L-am dus în tinda catedralei (patriarhale), în faţa râului de foc prin care mişună diavolii, chinuindu-i pe
păcătoşi. Cioculescu a dat o roată cu ochii peste ei, apoi a pus degetul pe
unul din încornoraţi, cu profil tăios şi cu bărbuţă.
-Ăsta e, a exclamat el, sigur, el e!
-Cine, domnule profesor?
-Nae Ionescu, nu-l recunoşti? e leit,
nu-ncape nici o-ndoială.
-Nu l-am văzut niciodată, nici măcar în
poză.” (Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi. Dialog între
autor şi Tudor Arghezi, Ed. Florile Dalbe, p. 55)
Călugărul Anania era atunci
bibliotecarul Patriarhiei. Nu-l văzuse pe filosof, nu-l întâlnise în lumea universitară,
nici la conferinţele erudite, nici în publicistică, dar scena cu Cioculescu i-a
rămas însă vie, dragă, fapt ce remarcă însăşi povestirea ei.
-Cine era deci, curiosul,
persiflantul Şerban Cioculescu?
Şerban Cioculescu (1902-988),
bucureştean, critic, istoric literar, memorialist. A debutat în 1940, cu Viaţa lui I. L. Caragiale, în Buc.;
colaborator alături de Tudor Vianu şi Vladimir Streinu la Istoria literaturii române moderne, vol. I, 1944, Buc.; Dimitrie
Anghel, Viaţa şi opera, Buc., 1945;
Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Buc., 1946; Curs de istoria literaturii române moderne: I.Literatura militantă, Buc.,
1947; Viaţa lui I. L. Caragiale:
Caragialiana, Buc., 1974; Prozatori
români: de la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu, Bub., 1977; Poeţi români, Buc., 1982...
Faţă de conceptul Trăirism/
Trăirişti al aristocratei reviste spirituale Criterion, de natură,
artă, literatură, filosofie care a promovat ideile gândirii filosofului Nae
Ionescu, îmbrăţişate de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Sandu Tudor, Dan
Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Al. Cristian Tell,
Henri H. Stahl, Mihail Sebastian ş.a., „Termenul
trăirism este folosit cu sens
peiorativ în articolele lui Şerban Cioculescu,
în „Revista Fundaţiilor Regale” (Institutul de Istorie şi Teorie Literară
<<G. Călinescu>>, Bibliografia Esenţială a Literaturii Române.
Scriitori. Reviste. Concepte, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2003, p. 237)
O replică palidă la CUVÂNTUL,
cotidianul de dreapta, fondat de Titus Enacovici, cu redactori de 24 de carate, Pamfil Şeicaru, Cezar
Petrescu, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Nae Ionescu, care
devine proprietarul revistei, la care au colaborat Mircea Vulcănescu, Mircea
Eliade, Ion Vinea, Perpessicius, Dan Botta etc., a apărut o altă orientare
proletcultistă prin Cuvântul liber, seria
a III-a. „Seria a III-a are o orientare
militantă de stânga.” (ibid., p. 266)
Şerban Cioculescu a colaborat
la Cuvântul liber, Familia, Flacăra-săptămânal
al Frontului Democraţiei şi Unităţii
Socialiste, condusă din 1973 de Adrian Păunescu.
Flacăra era o revistă comunistă militantă, tribună a
proletcultismului. Colaboratori, D. R. Popescu, V. Netea, Ş. Cioculescu, Fănuş
Neagu, Aurel Baranga ş.a. (p.269)
Gazeta literară, cu apariţie săptămânală a fost organul Uniunii
Scriitorilor-„tribună a literaturii de
propagandă comunistă, condusă de Zaharia Stancu. În paginile ei apar Nichita
Stănescu, Cezar Baltag, D. Micu, Şerban Cioculescu...” (ibid., p. 271)
Ca o provocare de paie, la Rugul aprins al GÂNDIRII, de orientare
tradiţionalistă, autohtonistă, ortodoxistă, onorată de C. Petrescu, T. Vianu,
D. I. Cucu, N. Crainic, R. Gyr, V. Băncilă, V. Voiculescu, Pan. Vizirescu, D.
Botta, D. Stăniloae, M. Eliade, S. Tudor, L. Blaga, I. Minulescu, G.
Topârceanu, G. Călinescu, Gib. I. Mihăescu, P. Şeicaru, M. Sadoveanu, Gala
Galaction etc., s-a creat fumigânda revistă Kalende, lunară,
literară, ştiinţifică, democratică, „lunatică”,
anti-gândiristă, anti-ortodoxă, anti-mistică, între (10 Nov. 1928-Mart.1929),
sub dirijarea lui Tudor Şoimaru, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu
Constantinescu. (p. 273)
Şerban Cioculescu a mai cotizat la Luceafărul, braţul Uniunii Scriitorilor care a promovat „subteran” curentul onirismului, ceva
plămădit în absenţa spiritului, de o încărcătură, o iluzie pierdută, o spoială
de materialitate, evazionistă, confuză, apoi zburând pe Ramuri-le doljene, trece pe la România
literară, gazeta lui Rebreanu, dar şi la cealaltă România literară,
săptămânalul Uniunii Scriitorilor, pentru lansarea unui „umanism socialist.” (ibid., p. 281-282)
Viaţa românească (1948-1989),
organ al Uniunii Scriitorilor, a devenit rampă a proletcultismului din anul
1949. Printre redactorii-şefi „înfiiaţi”
s-a numărat între (1965-1967) şi Şerban Cioculescu. (ibid., p.
289)
Şerban Cioculescu avea orientare de stânga,
iar Valeriu Anania-de oricare...
- De ce Valeriu Anania,
bibliotecar al Patriarhiei, n-a luat exemplu de preţuire a
filosofului-jurnalist de la şeful său ierarhic Vicarul Patriarhiei Tit
Simedrea, „om cu aleasă cultură şi cu un
fel de a fi simplu şi românesc, în care profesorul vedea pe viitorul patriarh
al României”? (Mircea Vulcănescu, Nae
Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 127)
Unicitatea, complexitatea,
diversitatea caracterului său îl apropie spre asemănare cu personalităţi
marcante şi controversate ale istoriei de-a lungul ei. „Prin acest caracter nemaipomenit de complex al vieţii lui, în care se
întâlnesc: Abelard cu IL Cortegiano, Ignaţiu de Loyola cu Pere Joseph, Pafnutie
cu Origen, Socrate cu Cezar Borgia, Hugo Stinnes cu Voltaire, Faust cu Don Juan
– Nae Ionescu rămâne un om cu totul deosebit de oamenii tipizaţi ai vremii
noastre, reduşi, în dinamica vieţii lor, la cîteva mobile elementare.” (Mircea
Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa..., p.
153)
Pentru posteritate filosoful
Nae Ionescu rămâne aproape în egală măsură un paradox şi o antinomie, pulsând
între „trăirismul” metafizic şi trăiristul
lui Cupidon.
