Cuvinte și istorisiri

Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧVII)

Nici atunci când are dreptate, monahul nu este bine să se îndreptățească, pentru că îndreptățirea face din sufletul omului refugiu al demonilor.

*

Părinții din vechime se nevoiau mult și Postul Mare nu era ușor. De aceea și Sfântul Teodor Studitul spune: înjumătățindu-se Postul, să ne facem puțin curaj pentru cealaltă jumătate.

*

Diavolul, de vreme ce se face dialog între el și suflet, înțelege gândurile, răspunsurile sufletului. De aceea și se pare uneori că răspunde împotrivă. Nu poate însă să priceapă gândurile cele bune pe care le avem.

*

Starețul a povestit cuiva care l-a vizitat la Stomio că atunci când voia să citească uneori Paraclisul Maicii Domnului, citea mai întâi câteva tropare din Canonul cel Mare, pe care le copiase într-un caiețel. Și aceasta, pentru că se simțea nevrednic chiar și să se roage Maicii Domnului.

*

Când un șarpe te întâlnește, mai întâi te privește, te analizează bine și dacă vede că ai Harul Sfântului Duh, vine lângă tine, te simte ca pe un stăpân, te linge, ți se închină, pentru că și el simte pe Duhul Sfânt. Toate animalele simt aceasta. Dacă însă nu ai Harul, se teme de tine, se scârbește și fuge.

*

Sfântul Munte va înflori. Va scoate pustnici care vor ajunge la măsuri înalte. Vor ieși monahi buni, chinoviile se vor umple. Materialul care este acum este foarte bun. Și generația care va urma, va fi material bun. Apoi însă vor veni alții care vor fi răniți de lume. Și fiindcă le vor gusta pe toate și nu vor găsi nicăieri odihnă, vor veni să se facă monahi. Dar și aceștia vor putea înainta, dacă vor. (Acestea s-au spus în 1978).

*

Înfrânarea de la patimile trupești îl face pe om puternic. Iar dacă are și o viață duhovnicească, devine și duhovnicește puternic.

*

Privegherea pe care o facem noi, monahii, este o trapeză cu mâncăruri duhovnicești.

*

Noi să rostim Rugăciunea lui Iisus și să-l lăsăm pe câine să latre (adică pe diavolul să ne aducă gânduri). Ne va lăsa în pace, fiindcă va spune: „Doar n-am să-l fac și pe acesta Sfânt!”.

*

Monahul să învețe teologia cea practică, nu pe cea universitară.

*

Se roagă câte unul la Dumnezeu să-i deschidă ochii, ca să vadă (duhovnicește), și de îndată ce deschide un ochi, începe să-i chinuiască pe ceilalți care nu văd. Nici Dumnezeu nu mai știe ce să facă. Dacă nu vede, nu rabdă; dacă vede puțin, îi chinuiește pe ceilalți.

*

Mai demult a venit un tânăr din Atena să devină monah. Dragostea rudelor nu-l lăsa să se liniștească. De aceea s-a întors la casa sa. Dorul vieții monahale l-a adus din nou în Sfântul Munte. Aceasta s-a repetat de multe ori. În cele din urmă, s-a hotărât ca, dacă îi va mai spune gândul să iasă în lume, să meargă pe jos. Și într-adevăr, a mers pe jos până în Atena. Și apoi când a vrut să vină în Munte, a venit tot pe jos. Bunul Dumnezeu, văzând osteneala sa, l-a ajutat. A rămas în Athos, a devenit monah și a sporit.

*

Mai demult răul era puțin. Un monah era mai bun decât celălalt. Puțini erau cei nepăsători. Și dacă se afla câte unul nepăsător, era ajutat de ceilalți. Acum nu pot să înțeleagă care este lucrul lumesc și care cel călugăresc. În vremea de dinainte binele era bine; pe atunci ajuta atmosfera generală. Astăzi este mai greu să ajuți pe cineva, fiindcă situația este încurcată. În vremea noastră este nevoie de mult discernământ.

*

Puține sunt situațiile în care se întâmplă ceva, ca să se slăvească numele lui Dumnezeu, precum s-a petrecut cu orbul din naștere. În celelalte situații acționează legile duhovnicești. Omul este cel care alungă Harul lui Dumnezeu. Stă de pildă în curent și cască gura. Apoi face rugăciuni ca să se facă bine. Însă atunci când cineva nu știe și stă în curent, ajută Dumnezeu.

*

Atunci când cineva psalmodiază, chiar dacă nu știe note, celălalt care îl aude, înțelege dacă el cântă pentru Dumnezeu sau pentru lume.

*

Nimic nu se întâmplă, dacă nu îngăduie Dumnezeu. Până și diavolul, ca să intre în porci, a cerut voie. Diavolul nu are stăpânire, atunci când omul nu dă drepturi. De un astfel de om, diavolul se teme, iar când un demonizat vede un astfel de om, simte neliniște. Este nevoie de smerenie.

*

Când cineva are smerenie, nici pe cel mândru nu-l irită. Cel egoist se simte deranjat de cel egoist. Dar de la cel smerit primește folos, pentru că are Har.

*

Pe cel smerit îl trădează Harul lui Dumnezeu și devine iubit tuturor. Ca să vină Harul, trebuie să plece egoismul, mândria, invidia, slava deșartă. Ca să plece acestea, trebuie să ne smerim. Ca să ne smerim, trebuie să facem ascultare, să ne tăiem voia.

*

Nu este nevoie să dăm explicații. Fie greșim, fie nu, să cerem iertare. În felul acesta ne smerim și primim Har. Dacă suntem clevetiți pe nedrept, să răbdăm nedreptatea cu bucurie, ca să ispășim și vreun păcat. Căci atunci când eram în lume, oare nu am întristat pe părinți, pe frați și pe alții? Cum se vor ispăși aceste păcate? Doar cu spovedania și cu Rugăciunea de iertare?

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.

Atentie, parinti! Un psihiatru suedez avertizeaza! Ce se intampla cu copiii care sunt lasati sa faca tot ce vor

 ”Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in The Telegraph, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri adulti fara empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii. Potrivit acestuia, ”a-i spune NU unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Eberhard afirma: ”Traim in epoca copiilor desfranati si needucati, iar parintii prefera sa nu intervina in proces. Atunci cand cineva incearca sa le indeplineasca functia de parinte sau ii critica copiii pentru o conduita inadecvata sau necorespunzatoare mediului sau ocaziei, acestia devin extrem de frustrati. Anterior, societatea noastra a fost o societate a adultilor. Au existat aceleasi valori in ceea ce priveste problemele de educatie. In cazul in care copilul a avut un comportament necuviincios, oricine putea sa se apropie si sa-i faca observatie cu spusele ”Nu e frumos cum te porti, termina”. O astfel de coerenta nu mai exista astazi. Noi, adultii, nu suntem acum responsabili unul pentru celalalt, dar numai pentru copiii nostri”.

In noua sa carte ”Copiii la putere” psihiatrul suedez scrie despre educatia liberala ca o metoda care renunta la constrangeri si pedepse si sustine ca vinovati sunt parintii care nu se comporta ca adulti responsabili. Acestia considera ca trebuie sa devina cei mai buni prieteni ai copiilor: coboara la nivelul lor si nu indraznesc sa le contrazica si sa stabileasca anumite limite. Parintii nu mai decid nimic si doresc sa fie la fel de cool si rebeli ca si odrasla lor. Acum societatea noastra e compusa in intregime din adolescenti.

Psihiatrul sustine ca acest stil de a-ti lasa copilul sa fie seful a esuat; ca dovezi, el arata catre prabusirea disciplinei in scoli si a calitatii actului educational, dar si spre cresterea ingrijoratoare a tentativelor de sinucidere in randul adolescentilor.

Eberhard avertizeaza insa ca problemele sociale sunt in crestere in scolile din Suedia, unde elevii refuza in mod obisnuit sa urmeze instructiunile profesorilor, iar problemele continua in ceea ce el numeste o viata adulta neimplinita. Potrivit acestuia, ”asteptarile lor (copiilor) sunt prea mari si viata e prea dura pentru ei. O vedem in tulburarile de anxietate si de automutilare, care au crescut in mod dramatic”.

”Tinerii din Suedia tind sa fie foarte dezamagiti in viata, mai ales in jurul varstei de 20 de ani”, sustine Eberhard, care precizeaza ca desi se inregistreaza o scadere a sinuciderilor, “exista o crestere uriasa a tentativelor de sinucidere, mai ales in randul fetelor cu varste cuprinse intre 15 si 25 de ani”.

Sursa: Eustiu

Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii

Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră.” 

I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune.”

Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri.” I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi.

Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele.

Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. 

Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască… Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).

 

Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm – totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.

Din Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda