CA S-O SALVEZE BACOVIA
Eminescu e credința şi lumina
Ce umple de rod de norod grădina,
Cu sfințenie a bucuriei şi
echo-sănătate
De crudă realitate cu
responsabilitate să ne ducă-n spate,
în speranță de libertate, că-i mai
bună decât toate:
Că Dumnezeu e un tot, un Domn Savaot,
O cântare a cântarilor la curți de
dragoste şi dor
Întru răsărit de soare, de
binecuvântare-
România profundă şi mare întru rost
de popor,
Întregită între propriile-i fireşti
hotare,
Deşi eu nu mă țin aşa gospodar,
Dar mă silesc cum e vremea, în
sfințenia bucuriei să-mi îmulțesc talanții în har
Pentru a fi infaibil, ca un copil
inteligibil
Cu mama bună gospodină, c-are o rață
şi o găină,
Că tata n-are nici un pui,numa' țuică
în capu'lui,
Dar de Craciun şi de Anul Nou scoate pui
din ou,
Potcoveşte propriu-i cal sarind
viteaz peste pârleaz din banal, Ca să făcă lui Dumnezeu pe plac,
Potcoveşte cu potcove de colac şi
cuie de cârnaț
Făcându-se de basm, de fazan, trăind
în van, că-i sfara mai mare ca jumara
Şi pe nicăieri e primăvara cu floarea
dacă revine cu-nghețu' iară iarna ,
Ca să facă de poznă tomna băgând-o
flămâdă-n iarnă şi deabia târând societatea la colț de iarbă: la ispravă şi
slavă, ca s-o salveze Bacovia că-i slabanoagă şi betegă țara din cuza atâtor
scandaluri, că politicienii şi hazardul o spânzură cu ciucurii brâului de
toarta inelui de aur băgat în râtul porcului la uşa parlamentului, cortului.
PAVEL
RĂTUNDEANU-FERGHETE
~O~
EMINESCU SIMȚIND PROFUND DOINA LUMINA
ŞI CÂLDURA OMULUI ŞI SOARELE DUMNEZEULUI
Tu, Christian W.Schenk, ştii, că
Eminescu a avut un singur dor la marginea mării
meditànd, ca Iov la durerea, la
situația dificilă a țării şi, ca Iov pe Altarrul Soarelui la curți de dragste
şi dor,
deşi mioritic nenuntit n-a îmbrăcat
cămaşa nefericitului,
cu toate, că a fost, ca trasnit, lovit,
cu cărămida în moalele capului,
dar nu s-a plâns în univers Tatălui
Ceresc,
ci a mai dat sens firesc
la un inedit clasic şi pragmatic prin
vers
luat fiind ca oaia cu piciorul frânt
pe brață de pruncul sfânt,
ca să-şi aline capul EMINESCU pe
pieptul Domnului
simțind profund doina, lumina şi
căldura omului şi soarele Dumnezeului,
ca pe alei cu tei înfloriți să lumine
pădurea social-umanului.
PAVEL
RĂTUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu