VERONICA BALAJ, ÎN CONTREJOUR

VERONICA BALAJ,  ÎN CONTREJOUR

 Eseu de Conf.Dr. Mirela- Ioana Borchin,

 la volumul Volumul, “SOLILOCVII”

Ediție româno-engleză,Traducere

Eva halus, și Frank Cooper,Montreal

Editura Mușatinia, 2016.

Publicându-şi cel mai recent volum de poezie, intitulat Solilocvii, într-o ediţie bilingvă, româno-engleză, şi împletindu-şi discursul liric cu unul pictural, într-o încântătoare demonstraţie de interculturalitate, Veronica Balaj talks the talk and walks the walk.

Aceasta e tendinţa actuală. Comunicarea în engleză este decisivă nu doar pentru ştiinţă, ci şi pentru literatură. Globalizarea a aspirat în mod firesc şi artele, le-a asociat, a creat cadrul emiterii – în subtilă interacţiune – a unor mesaje artistice din domenii diverse.

Trăirile, conceptele, imaginile şi semnele universale motivează atât traducerea discursurilor lirice, cât şi compatibilizarea lor – estetică şi de mare impact în receptare –, cu alte discursuri artistice.

Inteligentă, mereu în actualitate, “argint viu”, cum a etichetat-o Ion Marin Almăjan, Veronica Balaj, o personalitate recunoscută în cultura cetăţii noastre, aduce noutăţi, la standarde înalte, demne de toată admiraţia, în mediul literar din Banat şi este o interesantă prezenţă în Uniunea Scriitorilor din România. 

Solilocviile sunt o formă specială de discurs, o specie a monologului, aşa-numita self talk, care nu presupune obligatoriu autoadresarea, ci imposibilitatea obţinerii unui feedback din partea destinatarului după enunţarea mesajului. Poate că, mai degrabă, ar trebui privite ca discursuri rostite în singurătate, dacă ţinem seama de faptul că Sfântul Augustin, în celebrele sale Liber soliloquiorum, nu vorbea doar cu sine, ci şi cu Dumnezeu. Aşa cum a remarcat Eva Halus, în prefaţa volumului Solilocvii, Veronica Balaj ne poartă pe cu totul alt drum. Autoarea se izolează într-o lume suprapopulată, îşi controlează şi structurează propria gândire, se adresează sieşi nu din lipsă de interlocutori, ci în absenţa destinatarului dorit.  Nici măcar singură cu Dumnezeu nu pare a fi. În solitudinea pentru care a optat, forţată de împrejurări, şi-a creat propriul univers, peste care cerul s-a prăbuşit şi sporadicele referiri la divinitate au luat, cel mult, forma unui suspin, a unei reminescenţe din lumea de altădată, a unei tresăriri la amintirea sprijinului pierdut, invocat din inerţie. Eul liric se mişcă preponderent pe orizontală, într-o lume care a căzut de foarte de sus şi ni se prezintă ca un vitraliu făcut ţăndări colorate, pe alocuri sclipind în soare, sau ca un panteon sfărâmat, din fragmentele căruia s-ar putea înfiripa, cel mult, un basorelief, având la bază nesfârşite nisipuri. Viu şi plin de vibraţie a rămas doar eul, într-o “natură moartă”, plasată la nivelul mării, cu înălţimea drastic redusă şi cu vagi, aproape insesizabile, adâncimi, ce atacă, pe alocuri, platitudinea existenţei momentane. Fiindcă feminitatea, în esenţa ei, fără forţa masculină care să o propulseze, asta înseamnă: inactivitate creatoare. Stagnare. Resemnare. Renunţare.

În poezia Veronicăi Balaj, pierderea complementarităţii masculine a eului este augmentată în plan imaginativ. Se ajunge, în asemenea condiţii, până la o aserţiune-cheie, care relevă anularea, în accepţiunea autoarei, a chiar sensului de comuniune, de legătură trainică, atribuit diadei feminin-masculin.

Iată expresia axială, matricea unui lirism dramatic: “două semne urcătoare sunt… pe care eu/ nu le voi putea lega vreodată”. Sentinţa reflectă o durere teribilă, generată de pierderea definitivă a jumătăţii, dar şi o neîncredere în propriile resurse de a se menţine în logica diadică, atât de necesară creaţiei. El nu mai este şi se pune problema cine mai este ea fără el. Eul feminin este forţat să privească altfel spre sine, să nu se recunoască şi, până la urmă, să se reinventeze. 

Neputinţei umane, derivate din condiţia genetică a omului, ca şi din pedeapsa necruţătoare cu moartea pentru păcatul originar, i se pot atribui toate contururile îngroşate, chiar neveridice, ale degradării unei fiinţe înjumătăţite. În multe poeme, simbolurile feminine ocurente în lirica Veronicăi Balaj sunt aliniate la suferinţa eului liric. 

Ele trăiesc aceeaşi disperare a incapacităţii de a mai fi ceea ce erau, de a reveni la condiţia lor de graţie, definitorie, dar instabilă.

Din punct de vedere simbolic, pasărea ilustrează cel mai bine acest proces de reconfigurare substanţială. Ea coboară enorm, nu mai zboară la înălţime, suferă cumplit pentru că a pierdut tot ceea ce o avânta spre cer: “pasărea care nu-şi ia zborul/ ţine totul sub aripi”. Ca şi eul liric, ea nu mai are, nici măcar în vedere, cerul, ceva straniu o reţine pe pământ, unde este umanizată, urgisită cu păcatele oamenilor, impură până la confuzie, comportându-se la unison cu o comunitate damnată, destinată pierzaniei: “Iat-o, soarbe din cupe/ pline cu bine şi rău/ cântă şi începe să moară/ cu suflet de om”. 

Acesta este nivelul zero, măsurând amplitudinea căderii. Miezul mesajului artistic. Până aici coboară, cutremurător, perpendiculara existenţială. Răsturnarea fundamentală de situaţie are numeroase ecouri memorabile: ploaia “ar putea spăla urmele oricărui hoţ”, “pădurea incendiată” este mistuită de “luceferi sarcastici”, marea îşi are “apele corcite”, “fântâna e stearpă”. Invazia răului, a urâtului, este devastatoare, ruperea nedorită de un trecut net superior zdruncină din temelii o lume feminină, în pericol real de a se destrăma şi de a se compromite din cauza slăbiciunii. O lume pe care, însă, poeta o iubeşte prea mult, pentru a se mulţumi cu contemplarea disoluţiei, oricât de frapante ar fi inovaţiile estetice ale figuralităţii pe care o inspiră aceasta. 

Antonimiile fundamentale oferite de lirica Veronicăi Balaj – venire - plecare, respectiv aşteptare - chemare – se inversează în sfera semioticii, unde, într-o infinită recurenţă, orice plecare e urmată de o venire şi orice chemare de o aşteptare, într-o firească succesiune, în spiritul înnoirii ciclice. De la acest sâmbure de adevăr incontestabil începe şi se desfăşoară decis, în paralel şi concomitent cu degradarea, şi o reconstrucţie poetică. Aşa se realizează basorelieful autoarei, pe care o caracterizează, mai ales, meşteşugul clădirii. 

Veronica Balaj apelează, pentru a reveni la starea de spirit propice actelor artistice, la forţa simbolurilor. Salvarea poeziei prin simboluri este o alternativă la salvarea prin metaforă, la care se referă Eva Halus.

În perfect acord cu Domnia Sa, adaug perspectiva semiotică de interpretare a aceluiaşi discurs liric, o perspectivă care susţine, poate chiar mai mult decât figurile de stil, ce nu rezistă la traducere (v. Ulise, vină-i de hac! “Ulyses, conquer it!”; sau hoaşca bătrână “death” etc.), valoarea comunicaţională a poeziei, făcând posibilă o receptare mai amplă şi mai profitabilă a ideilor sensibile. Intuitiv sau nu, autoarea se serveşte de simbolul vocaţiei creatoare a lui Michelangelo, pentru a pune în discuţie o nouă creaţie. Titanului Renaşterii i se asociază o altfel de pasăre, fabuloasă, “măiastră”, într-o ipostază în care musteşte de valenţe pozitive şi de aluzii la revenire şi continuitate: “pasărea/ cu ochi de apă vie/ picura din cioc/ un abur primordial/ pentru o nouă hartă/ a Creaţiei”. “Apa vie” tămăduitoare, regeneratoare, obţinută la înălţimi inaccesibile omului, ca şi “aburul primordial”, extraordinar ca imagine, amintind de illo tempore, sunt factorii semiotici ai unei opere veritabile, care poate duce mai departe spiritul Creaţiei dintâi. Prin urmare, poeta nu se raportează doar la genialul Michelangelo, ci, aluziv, dar curajos, la Marele Creator, pe care şi-L doreşte în viaţa sa, după cum afirmă chiar în poemul Solilocvii, dedicat Cristinei: “râvnită melodios de sinele meu/ e figura ta, Doamne”. 

Simbolurile feminine se reanimează în registrul pozitiv, exprimând stări vibrante ale eului poetic, prin valenţele semnificative ale apelor, având ca substrat neastâmpărul unei aşteptări fără margini. “Oceanul de aşteptare”, “fântâna în clocot” redau cu fidelitate trăiri contradictorii, de uriaşă tensiune, sugerând amploarea unui conflict interior, în principal, între trecut şi viitor, din care se naşte o altă creaţie, mai matură, mai puternică, mai convingătoare, după depăşirea impasului existenţial-artistic. 

Prin intermediul simbolurilor, eul poetic se reorientează, câştigă robusteţe, chiar şi simpatie, datorită unei depăşiri a răului printr-un optimism cuceritor. Vocea lirică ne transmite că realizează pierderea farmecului juvenil, dar că, în acelaşi timp, înţelege un lucru de mare preţ: că are formidabile resurse creatoare: “Nu mai am părul până la brâu/ dar ştiu să răsădesc/ melci şi scoici/ pe pragul înflorit”. 

Deloc întâmplător, manifestul poetic, intitulat Despre aşteptare. Poveste, a fost tradus în engleză About awakening. Tale. Fiindcă noua aşteptare este o (re)trezire, în primul rând la viaţă, dar, nu în ultimul rând, la creaţie. Propriile estimări privind elanul creator sunt confirmate de şoaptele apelor mării, aflate în dialog cu eul poetic: “femeie, şoptesc apele/ într-un legământ bizar/ (vagabond peste ape)/ aşteptarea ta va fi/ operă de artă”. 

Fiorul poftei nemăsurate de creaţie, al bucuriei colosale de a crea, oricâte încercări ar reclama, din nou, această nobilă îndeletnicire, comparabilă cu zbuciumul acvatic, traversează întregul poem.

Prin urmare, selecţia simbolică permite construirea fundamentului unei noi poetici. Înălţarea este succesivă căderii şi prefigurată ca salutară, capabilă să schimbe radical stările sufleteşti ale unui eu liric eliberat de durere, de incertitudini şi de neîncredere în sine.

Un eu liric revenit la sine, dar pe o treaptă superioară, după ce a parcurs un traseu existenţial dramatic. În acest stadiu, renaşte şi speranţa, întrecând orice imaginaţie: “dintr-un verde adânc/ părea/ că te văd venind”, se confesează poeta într-o poezie dedicată lui Dodi, soţului defunct. 

O sensibilitate profund afectată, dar la fel de profund recuperată, o cultivare dezinvoltă a metaforei, dar şi a simbolului, în contexte potrivite, mereu proaspete şi atractive, gânduri sincer exprimate, în versuri libere, care curg cu o spontaneitate de ape, când cu gravítate, când cu o inocenţă feciorelnică, un portret complex, impresionant şi de neuitat, al păsării, privite ca alter ego, precum şi capcanele provocatoare ale unor solilocvii destinate comunicării elitiste sunt doar câteva aspecte, cu calitate de argumente pentru lectura unui volum de poezie captivant, care se înscrie, la loc de cinste, între valoroasele creaţii ale Veronicăi Balaj, scriitoare şi jurnalistă cu o recunoaştere mondială, în plină vervă existenţială şi artistică.