ION NISTOR-CTITOR AL MARII UNIRI DACOROMÂNE

       ION NISTOR-CTITOR AL MARII UNIRI DACOROMÂNE

                                                         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Îl văd şi azi, cum mi s-a imprimat întâia oară în memorie,

   în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând

   cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei,

   îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură

   aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor

   măreţei Aboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească.”

                                     (VIANOR BENDESCU)

   A fost o Vreme de Aur a Frumoasei noastre Bucovine, cu satele gătite-n sărbătoare, cu cetăţile impunătoare, cu voievozi apărători de ţară, cu vlădici jertfitori pentru Dumnezeu şi Neam, cu boieri de viţă aleasă şi demnitate ortodoxă, cu ţăranii dârzi, credincioşi, frumoşi, mari gospodari care au ctitorit veşnicia şi din sânul cărora au odrăslit bravi ostaşi, mândri eroi, monahi asceţi, preoţi cu har, martiri, poeţi, scriitori, pedagogi, artişti, oameni de cult şi de cultură de o rară sensibilitate şi nobleţe dacică.

   A fost Vremea de glorie a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş, a lui Vasile Lupu, a lui Dimitrie Cantemir Domn şi prinţ al culturii, a spiritualităţii lui Antioh Cantemir, a Mariei Cantemir-frumoasa prinţesă a culturii, a voievodului martir Grigore al III-lea Ghica, precedată de acel timp al trădării când ni s-a răpit samavolnic Mireasa Bucovină prin raptul tâlhăresc urzit de turci şi habsburgi în anul nefast 1777.

   Sub povara împilării, a decapitării tradiţiei ortodoxe prin sechestrarea Bisericii, a Şcolii şi a sfintei Limbi româneşti, sub acel aproape un secol şi jumătate, 141 de ani, graţie sacrificiului unor Români Aleşi cu inimă cerească şi cu suflet frumos a înflorit în Corola de lumină a Literaturii române o ramură naţionalist-creştin-ortodoxă a publicisticii care a pregătit Calea spre divina înfăptuire a Unirii celei Mari a Daciei pe care şi-o dorea permanent împlinită profetul nostru Mihail Eminescu:

   Bucovina, Cernăuţi (1848-1850); Foaia Societăţii, Cernăuţi (1865-1869); Amicul poporului, Cernăuţi (1878-1896); Aurora română, Cernăuţi (1881-1884); Candela, Cernăuţi (1882-până azi); Steluţa, Corovia (1883-1884); Revista politică, Suceava (1886-1891) şi (1910-1911); Gazeta Bucovinei, Cernăuţi (1891-1897) şi (1906); Foaia săteanului, Cernăuţi, supliment literar la „Gazeta Bucovinei”; Încercări literare, Cernăuţi (1891-1893); Deşteptarea, Cernăuţi (1893-1904) şi (1907-1908); Patria, Cernăuţi (1897-1900) şi (1909-1910); Sentinela, Cernăuţi (1898-1899); Timpul, Cernăuţi (1900-1901); Deşteptarea poporului, Cernăuţi (1902-1904); Privitorul, Viena, Brunn, Cernăuţi (1902-1903); Voinţa Poporului, Cernăuţi (1904 până astăzi); Junimea literară, Cernăuţi (1904 până astăzi); Viitorul, Cernăuţi (1904-1914); Apărarea Naţională, Cernăuţi (1906-1908); Şcoala, Cernăuţi (1905-1914) şi (1921-1923); Dreptatea, Gura-Humorului (1907); Buciumul, Câmpulung (1908); Apărarea Neamului, Cernăuţi (1908); Dreptatea, Cernăuţi (1909-1910); Gazeta ţăranului, Cernăuţi (1909); Gazeta poporului, Cernăuţi (nr.1, 1899), (1909); Foaia poporului, Cernăuţi (1909-1918); Unirea naţională, Cernăuţi (1911); Vremea nouă, Cernăuţi (1912-1918); Glasul Bucovinei, Cernăuţi (1918 până astăzi).(Costantin Loghin, Istoria Literaturii Române din Bucovina 1775-1918, Ed. Alexandru Cel Bun, Cernăuţi-1996, p. 21-22)

   A fost Vremea de Aur a bucovineanului de aur, a istoricului de aur, a marelui naţionalist ortodox, a marelui profesor, a marelui erou al Marii Uniri, ION NISTOR.

       

            BUCOVINA

   De câte ori scriem sau pronunţăm cuvântul: Bucovina, admiraţia asupra ei o împărţim cu marea veneraţie adusă lui Mihail Eminescu, acest mare profet al nostru, care străbătând de-a lungul şi de-a latul toate provinciile valahe, a cunoscut aproape ca nimeni altul, direct inima, simţămintele şi năzuinţele întregii naţiuni dacoromâne.

   Dintre toate ţările dacoromâneşti însă, sensibilitatea lui cea mai profundă, dragostea lui cea mare a rămas dulcea Bucovină.

    Profetul dacoromânilor a propăvăduit dragostea sa evanghelică prin cuvântul scris.

   „Este prima şi cea mai însemnată manieră de manifestare în societatea modernă românească a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arătat misiunea lui de Începător. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau în proză, Mihail Eminescu a fost Începătorul noii Românii...” (Iosif Niculescu, Permanenţe, Iunie 2008)

   Prin harul lui Dumnezeu şi dragostea de Neam, Eminescu s-a ridicat deasupra vremurilor. Iar ca vremurile să fie mari, trebuie întotdeauna ca cei Aleşi de Sus să fie mai mari decât ele. „Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă.” (Românii în Istoria Universală III4, Eminescu: Sens, Timp şi Devenire Istorică. Coordonatori: Gh. Buzatu, Şt. Lemny, I. Saizu. Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”,1988, p. 200).

  

  În Ţara pădurilor de Fagi, chipul românului capătă o uşoară melancolie ce se răsfrânge peste aura frumuseţii, bunătăţii, credinţei şi blândeţii sale, aşa cum din potirul soarelui se preling pe zidurile înalte, ctitorite voievodal, siluetele sfinţilor vii zugrăviţi, răsfrânţi serafic în vitraliile argintii. Lumina arhierească împrăştiată doldora de pe aripile Arhanghelilor reflectă brâul divin ce cuprinde miracolul mănăstirilor Putna şi Suceviţa. Dincolo de patriarhalul tărâm străbun ţesut primordial, dincolo de broderia splendorii moldave, pronaosul heruvimic şi pridvorul cu Îngeri, susură arhaicul cântec de nai peste înlăcrimata taină a doinei şi mirificul viers eminescian.

   

   În Vicovul de Sus, comună a renumitei Cetăţi a Rădăuţilor, vegheată de râul Suceava, într-o familie binecuvântată şi numeroasă de ţărani inimoşi, credincioşi, drepţi şi harnici, Maria şi Ilie, s-au născut  doisprezece copii frumoşi: doi băieţi şi zece fete. În acel cămin cald, creştin, românesc, plin de lumină s-a aşezat în corola familiei şi raza lui Ion I. Nistor la 4 August 1876, peste timp, peste veşnicie.

   „Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s’a stabilit întruparea sa, într’una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean.” (Ovidiu Vuia, Profesorul ION NISTOR, Ed Nistru-Bruxelles, 1987, p.11).

 În mama sa Maria, iubitoare, smerită şi demnă, aura Icoanei Românului, se reflectau focul nestins din vatra sfântă a casei, grija cea de toate zilele, somnoroasele cântece de leagăn, încântătoarele povestioare, legendele încărcate cu frumuseţea Codrului, vitejia haiducilor, hărnicia codrenilor, iscusinţa marilor Voievozi şi Vlădici.

   Tatăl-Ilie întrupa lumea din afara casei, cea în care se cuprind satul, ogorul, târgul, pădurea, grijile cele mari. El descăleca rareori pe acasă, mai ales de sărbători, ducându-şi existenţa nu atât ca povară, ci mai ales în taina Cuminţeniei pământului.

   Ţăranul bucovinean, basarabean, ţăranul valah în general nutreşte dragoste pentru forţa creatoare a lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea divină ce o generează.

   Filosoful nostru creştin Petre Ţuţea îl numea pe Omul ţărânii: „Ţăran imperial”, ceea ce este colosal, dar la fel de bine îl putem numi şi Ţăran sacru, fiindcă la el totul este sacru, totul este pur, natural, liturgic având binecuvântarea lui Dumnezeu: viaţa, familia, casa, munca, sărbătoarea, moşia, satul, biserica, naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, sfârşitul şi veşnicia.

   Pentru omul Ţărânei noastre timpul nu este scurgere, ci curgere, viaţă sacră.

   „Omul satului românesc îşi trece viaţa într-un timp deosebit ca natură de acela pe care noi îl socotim timp normal; ţăranul gândeşte, lucrează şi simte timpul într-un ritm şi într-un sens aparte care îl duc la o reprezentare concretă şi calitativă a perioadelor, a momentelor care vin, se duc, revin în altfel şi curg mereu cu înţelesuri proprii.”

 ( Ernest Bernea, Crist şi Condiţia Umană * Timpul la Ţăranul Român, Ed. Criterion Publishing, 2000, p. 16.)

   Aşadar, tatăl Ilie, ţăranul a dat amprenta sacră copilului Ion, viitorul mare Român.

„De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a uriaşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor alb-negru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion Nistor. Ed. Nistru-Bruxelles, 1987, p.11)

   După absolvirea la Vicov a şcolii primare, Ion a urmat între 1889-1897, liceul la Rădăuţi, luând contact cu frumuseţile marilor ctitorii: mănăstirea Putna, aşezămintele spirituale de la Rădăuţi, de la Suceviţa, faimoasa cetate a Sucevei, precum şi strălucitele mărturii despre marii Voievozi ai istoriei noastre milenare.

   Prin sângele moştenit de la părinţi săi legătura cu trecutul a devenit miraculoasă: „tânărul a crescut şi s’a format ca un element organic, plantă a pământului natal, „falnic brad de Arboroasa”. Ochii albaştri din descrierea lui Vianor Bendescu, poartă în reflexele lor culoare de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropia cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi căpriorilor din vis.” (ibid., p. 11)

   La Universitatea din Cernăuţi Ion Nistor a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie avându-l ca îndrumător la Limba română pe renumitul profesor Ion Gh. Sbiera, cel care la suplinit la gimnaziul pe Aron Pumnul, călăuzindu-l şi pe Eminescu.

   Între 1898-1899 tânărul Nistor a fost preşedintele Societăţii studenţeşti-Junimea.

   Stagiul militar l-a satisfăcut la Pola/ Istria ca ofiţer, apoi în 1903 şi-a luat licenţa, examenul de capacitate, fiind numit profesor secundar la Suceava (1904-1907) şi Cernăuţi (1907-1908) la disciplinele limba română, geografie şi istorie.

   Literatura română de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului XX, prin oameni sensibili şi de spirit devine o mişcare literară cu un sens curat naţionalist.

   Farul acestei mişcări literare este din Decembrie 1901, revista „Semănătorul”, fondată de ardelenii: I.Slavici, G. Coşbuc, I. Pop Reteganul, I. Popovici-Bănăţeanu. Mişcarea a crescut revărsându-se peste Regat şi concentrându-se pe alte reviste: în Transilvania „Luceafărul” (1902), în Bucovina, „Junimea literară”, fondată de Ion Nistor al cărei prim director devine în 1904, secondat de George Tofan.

   Programul revistei clar precizat, garanta calea, scopul şi adevărul ei naţional, spus de inimosul G. Tofan, precum că:  „noi nu reprezentăm numai arta, frumosul menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne rădica în sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională. Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze-fără a dispreţui pe cele străine-căci, ca să nu dispărem în valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste nemărginită pentru tot ce este al nostru, care dragoste să ne servească drept zid de apărare contra mulţimei de influenţi străine...” („Junimea literară”, an II, nr. 2.)

   Lupta aprigă a profesorului Nistor şi a confraţilor săi este pusă în pericol de bandele tâlhăreşti bolşevizate care s-au revărsat peste Nistru, devastând şi ucigând intelectuali de seamă precum: Al. Murafa, Alexei Mateevici ş.a.

   Urmând pilda Basarabiei, Bucovina îşi strânge rândurile intelectualilor naţionalişti sub flamura lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, întrunindu-se la 11 Octombrie 1918, la reşedinţa doctorului Isidor Bodea. Dau imediat curs noului organ, „Glasul Bucovinei”, pentru a se întruni la 27 Octombrie, Constituanta, prin al cărei grai să-şi exprime „dorinţa Românilor de a uni Bucovina într’un singur stat naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei.” (ibid., p.29)

   Sub caldul patronaj al inimosului părinte Dionisie Bejan, la Palatul naţional al Cetăţii Cernăuţi, s-a instituit consiliul naţional format din 50 de membri, în frunte cu cavalerul Iancu Flondor, la 27 Octombrie 1918.

   La poalele acelui Munte al bucuriei, s-au ridicat câteva muşuroaie de cârtiţă, făcute de Etzdorf-guvernatorul austriac, Aurel Onciul-administratorul Moldovei de Sus şi Omelian Popovici-reprezentantul ucrainenilor pentru a împărţi moştenirea lui Ştefan cel Mare. În conacul lui Alexandru Hurmuzachi s-au întâlnit guvernatorul şi cavalerul Iancu Flondor la 4 Noiembrie 1918. Iancu Flondor respinge târgul meschin al celor care s-au înţeles să sfârtece Trupul şi Sufletul frumoasei Bucovina. Constituanta a cerut guvernului român de la Iaşi să-i ofere sprijin militar. În ziua de 11 Noiembrie 1918, Divizia a 8-a a generalului Zadik a intrat în cetatea Cernăuţi, întâmpinat fiind de Iancu Flondor: „Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvintez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixeze aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă la ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câtva.” (p. 31)

   Brava armată română străbate Bucovina până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, apoi pătrunde adânc în Pocuţia, ca odinioară marele Ştefan.

   Consiliul naţional a votat legea conducerii ţării, a ales noul guvern condus de Iancu Flondor, iar părintele Dionisie Bejan a preluat şefia consiliului naţional.

   Bucovina devenise un stat liber, dar nedecis în privinţa Regatului Român. Sextil Puşcariu trimite delegaţi la Chişinău pentru a lua legătura cu comitetul refugiaţilor condus de profesorul Nistor. Cei doi corifei ai catedrei şi ai luptei pentru marele Ideal s-au întâlnit la Iaşi în hotelul Binder, înţelegându-se deopotrivă asupra unirii urgente a Bucovinei şi a Ardealului cu Regatul Român.

   Peste o sută de refugiaţi români s-au întors la Cernăuţi în 23 Noiembrie 1918. În fruntea lor Ion Nistor care-i trimite regelui Ferdinand o telegramă de salut. În 25 Noiembrie Consiliul naţional s-a întregit cu comitetul refugiaţilor în urma acordului dintre Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. Lui George Tohan i-a revenit bucuria şi misiunea întocmirii Proclamaţiei: Unirea necondiţionată şi definitivă a Bucovinei cu Regatul României. La 28 Noiembrie s-a ţinut un Congres general al Bucovinei. Au răspuns: polonii şi germanii. Au refuzat: ucrainenii şi evreii.

   Ziua de 28 Noiembrie 1918, a devenit JOIA MARE a BUCOVINEI, consfiinţindu-se Mirul Marii Uniri: „... Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.” 

    Cavalerul Iancu Flondor însoţit de o delegaţie i-a prezentat regelui actul unirii. La 30 Decembrie 1918, Bucovina a primit decretul lege de recunoaştere a Unirii: „Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regatul României.”

   Încântat până la extaz de istoricul şi luptătorul Ion Nistor, Ovidiu Vuia, vuieşte de bucurie, de entuziasm asemănându-l figurilor vechii Elade, cu Xenofon, sacerdot, istoric şi comandant de oşti, cu marele înţelept Platon ş.a., astfel: „Trecându-i în revistă cele mai principiale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele său l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. Una din cele mai alese podoabe al Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Voroneţului, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor.” (Ovidiu Vuia, Profesorul Ion I. Nistor şi Epoca sa..., 28 Noembrie 1986)

  

  Prin gena părinţilor săi de ţărani statornici în dreapta credinţă, falnici stejari şi fagi, prin iubirea de Patrie, păstrători ai tradiţiei şi obiceiurilor sacre ale Vetrei străbune, Ion Nistor s-a clădit pe un caracter puternic, de cremene, pe un pisc al demnităţii permanent onorabil, cu un foc lăuntric al conştiinţei în care flacăra chemării spre luminarea poporului se răspândea în reverberaţii de clopot, îndemnându-l spre marea sa misiune istorică, pe care o conştientiza atât de deplin.

   În vârtejul evenimentelor contradictorii, antemergătoare Marii Uniri, bucovineanul Ion Nistor a rămas o stâncă veghetoare, carpatină. Lanţul cutremurelor politice nu i-au frânt convingerile ori naţionalismul său creştin. Mlaştina politicianistă coruptă nu i-a întinat sufletul de ROMÂN FRUMOS. Întreaga sa fiinţă şi persoană a zugrăvit-o în paleta culorilor adorării lui Dumnezeu, în cromatica supravenerării Sfintei Fecioare Maria, în Icoana iubirii de Neam, în reflexele conştiinţei faţă de Patrie, în unduirile datoriei faţă de Înaintaşi, în ecoul purtării de grijă a Familiei creştin-ortodoxe.

   Erudit, elocvent, generos, autoritar, independent, dârz, nepărtinitor, neînduplecat, vizionar, misionar, mărturisitor, personalitatea vie a bucovineanului ION NISTOR şi-a ocupat locul de frunte în catapeteasma Marilor CREŞTINI, în panteonul Marilor ROMÂNI, în ateneul marilor BĂRBAŢI de stat.

   Pe lângă faptul că a fost unul dintre istoricii români iluştri, prin dimensiunea luptei sale naţionalist-creştine în sânul Generaţiei care a zidit Unirea cea Mare, Ion Nistor a scris file de istorie, la propriu.

   Viaţa sa în totalitate reclamă supremul argument că Rugul aprins al sufletului său a întreţinut flacăra unui excepţionalism moldavo-valah.

   În tot ce a simţit, a nădăjduit, a scris şi a trăit savantul bucovinean s-a îngrădit de o mulţime de izvoare, de date cât mai recente aprofundate în amănunte, alcătuind un material divers, erudit, elucidând diferitele controverse şi tratând fiecare eveniment cu justeţea spiritului său predilect obiectiv.

   Cercetarea lui asiduă, profundă, competentă, aproape completă, autoritară a restabilit just balanţa istorică: pe cei foarte de sus i-a coborât la nivelul lor, iar pe cei aproape anonimi i-a consacrat, urcându-i la locul cuvenit.

   Aproape fiecare moment şi eveniment istoric pe care I. Nistor l-a abordat, l-a pus în dreptatea lui istorică. Fiecare scriere a avut partea sa plină din căldura sufletească a autorului, a fost înfrumuseţată cu veşmântul divin al limbii, brodat în tradiţia poporală, astfel că înaintea laurilor academici, a primit cinstirea şi dragostea întregului popor.

             Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.