EGO-UL în căutarea
EULUI INTERIOR
„Fii tu schimbarea
pe care vrei s-o vezi în lume! Mahatma Gandhi
Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima
vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru
adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu
identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul,
însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în
legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind
posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit
propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare
greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha,
ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd
de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva,
mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze
mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.
Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor,
dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală.
Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă
schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.
Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul,
depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se
spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la
care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte
adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim.
Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă
musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă
râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva
să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!
Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către
noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur
lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui
Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.
La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege
că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am
întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă,
este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat
inspirăm faire-play-ul picătură cu picătură
şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost
mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi
mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre.
Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist
la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată
nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci
ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne
ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l
iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar
prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul
vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi
tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul
umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la
Dumnezeu, numit viaţă.
Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim
mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi
cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde,
prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă
perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor,
explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi
înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important,
să acceptăm voia Domnului întru toate.
Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm
pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să
înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim
pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine.
Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este
manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu,
prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în
ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre
noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu
timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe,
înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi..., şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să
se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi
sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la
timpul lui. Doamne ajută!
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu