Pomul căruia îi înfloare şi-i arde
corana
şi i se culege roada la timpul ei, e
destinul meu,
dar ce zic, Ben, dragul meu ?
***
CĂ S-A RUPT CATEPETEASMA
~*~
Sufletul mi s-o pustiit, c-am pierdut
pe Vica, femeia, ce-am iubit
şi-mi plânge a mea conştiință
şi-mi plânge inima-n întreaga-mi
ființă-mi,
făcând gârlă de lacrimi ca după
Lucian Blaga în Lancrâm de profunzimi şi înălțimi,
da-n viața mea nu mai există: Vica şi
duminica cu adânca cugetere de pluguri ce ară pe ogoare:
utrenia, liturghia şi vecernia de
România,
cu omenia, să se umple, în lumină
Cibăncuța, cu Vica şi biserica,
să curgă din umane izvoare dreaptă
cugetare
şi de mare veste şi de poveste: binecuvântare,
că România mi profundă şi mare,
dar acuma: bau-bau ! nu-i şi nu-i, de
când Vica bate câmpii făcând să plângă soțul ei, Pavel şi alduiții ei, dragi
copiii,
de când se călătoreşte,
în culori de nelinişte, mă osteneşte
şi ferteşte, frământă, mă opăreşte,
că-i Vica fără să facă popas
ca să mai dăm măcar, batăr, din când
în când: nas în nas,
dar de când s-a dus în altă
diminsiune,
în mine-i doar prostie-domnie, ca o
chimie:
culori de nelişte, griji, cu apăsare,
supărare şi jale, stâncă de poticnire,
pe cale
către Hristos
şi pe a lui Iisus cale cu frumos şi
luminos-folos, de trăire cu bucurie şi genuchii aplecați pios, în rugăciune,
că fără Vica-s ponos şi paşii nu-mi
calcă biserica
nici duminica,
dar nici în sărbătoare,
că-n suflet s-a coborât disperare,
întunecare, eclipsare,
c-am apus cu boală întru răsărit de
soare,
că s-a rupt catapeteasma,
şi peste cer îi pluteşte lui Vica: Curcubeu,
năframa.
~*~
PAVEL
RATUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu