BRISE MARINE
Teofil Părăianu - Stéphane Mallarmé – George Herbert Om Gupta – Liliana Popa – Puși Dinulescu –
George Anca – Genoveva Preda – Silvia Cinca – Ioan Miclău-Gepianu
TEOFIL PĂRĂIAN
Canonul cel Mare
- Părinte
Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe
sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru
aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai
lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt,
Canonul cel Mare?
- Canonul
cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt
în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin
alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de
slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru
că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si
cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele
nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din
mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea
întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe
alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că
este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest
înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui
ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba
de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te
ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e
rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este
o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e
acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai
fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai
angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte
canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din
săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare
importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate
realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si
să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor
ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu
as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face,
pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am
putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire
la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem
în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute
de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata
noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un
canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci
e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru
un canon asa de mare.
- Părinte
Teofil ce ne propune Canonul cel Mare pentru viata noastră?
- Scurt
vorbind, să lepădăm lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm în armele
luminii, să nu mai fim răi, ci să fim buni, să ne pară rău de răutătile noastre
si să adăugăm lucruri bune în viata noastră.
- Părinte,
vă rugăm să ne tâlcuiti întelesul stihirii următoare din Canonul cel Mare al
Sfântului Andrei Criteanu: "Fie mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta,
totodată si băutură si apa iertării ce a izvorât, ca să mă curătesc cu amândouă
ungându-mă si bând si ca o ungere si o băutură, cuvintele tale cele de
viată".
- În această
alcătuire vorbim cu Domnul nostru Iisus Hristos care, pe Cruce fiind, a fost
străpuns cu sulita după ce si-a dat duhul, după ce a murit pe Cruce si din
coasta Lui a curs sânge si apă, ne mărturiseste Sfânta Evanghelie (In. 19, 34).
La această apă si la acest sânge, care a curs din coasta Mântuitorului se
referă alcătuitorul acestei stihiri, acestei ziceri, si spune în rugăciune
către Mântuitorul: să-mi fie si mie sângele curs din coasta ta, mijloc de
iertare a păcatelor, să-mi fie si mie apa care a curs o dată cu sângele din
coasta ta mijloc de îmbunătătire, să beau sângele tău si să mă ung, să mă spăl
cu apa ta, să-mi fie scăldătoare, să mă facă curat sângele si apa din coasta
ta, să mă facă curat ca iertat si să mă facă curat de orice întinăciune. Ne
rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lui care este Cuvântul lui Dumnezeu,
să ne fie nouă cuvintele Lui folositoare pentru mântuirea sufletelor noastre,
care de fapt, e bine să stim, înseamnă mai ales curătire, mai ales îmbunătătire
sufletească. Când zicem mântuire la asta să ne gândim în mod special: să fim
îmbunătătiti, să fim iertati de greseli, de păcate si să fim curati si să fim
mai buni decât am fost atunci când am făcut cele rele pentru care cerem
iertare.
- Canonul
este lung si cere din partea nostră nu numai multă răbdare ci si multă atentie.
Exemplele si pildele din Vechiul si Noul Testament precum si analiza profundă a
sufletului căzut sunt privite de multi dintre credinciosi ca ceva putin depăsit
de timpul în care trăim. Cum trebuie înteles textul Canonului si mai ales
mesajul, îndemnul cuprins în el, de fiecare dintre noi?
- Numai cei
care sunt putini credinciosi pot să facă aprecieri negative fata de ceva atât
de înalt si atât de însemnat. Sigur că cineva care nu este obisnuit cu slujbe
lungi, cineva care nu este interesat de îmbunătătire prin sfintele slujbe,
cineva care ar vrea ca înaintarea lui să se realizeze cumva de la sine, acela
poate să coboare si cele înalte si să le micsoreze din măretia lor, dar cineva
care îsi dă seama de importanta acestor lucruri si de ajutorul pe care îl poate
avea din aceste exemple, din exemplul celor din Vechiul Testament care i-au
slujit lui Dumnezeu: să fii primitor de străini ca Avraam, să fii răbdător ca
Iov, să fii ostenitor ca Iacob pentru împlinirea dorintelor pe care le ai, să
fii postitor ca Moise ca să poti primi legea lui Dumnezeu sau să poti aprecia
pozitiv legea lui Dumnezeu, toate lucrurile acestea sunt lucruri de mare
însemnătate si pe care noi, credinciosii adevărati, le pretuim, iar
credinciosii cei cu putină credintă le defaimă sau le neglijează.
Interviu
realizat la Mănăstirea Brâncoveanu,
7 martie
1998
Brise Marine
Par Stéphane Mallarmé
La chair est triste, hélas ! et j'ai
lu tous les livres.
Fuir ! là-bas fuir! Je sens que des
oiseaux sont ivres
D'être parmi l'écume inconnue et les
cieux !
Rien, ni les vieux jardins reflétés
par les yeux
Ne retiendra ce coeur qui dans la mer
se trempe
Ô nuits ! ni la clarté déserte de ma
lampe
Sur le vide papier que la blancheur
défend
Et ni la jeune femme allaitant son
enfant.
Je partirai ! Steamer balançant ta
mâture,
Lève l'ancre pour une exotique nature
!
Un Ennui, désolé par les cruels
espoirs,
Croit encore à l'adieu suprême des
mouchoirs !
Et, peut-être, les mâts, invitant les
orages,
Sont-ils de ceux qu'un vent penche
sur les naufrages
Perdus, sans mâts, sans mâts, ni
fertiles îlots ...
Mais, ô mon coeur, entends le chant
des matelots !
Easter Wings
By George Herbert
Lord, who createdst man in wealth and
store,
Though foolishly he lost the same,
Decaying more and more,
Till he became
Most poore:
With thee
O let me rise
As larks, harmoniously,
And sing this day thy victories:
Then shall the fall further the
flight in me.
My tender age in sorrow did beginne
And still with sicknesses and shame.
Thou didst so punish sinne,
That I became
Most thinne.
With thee
Let me combine,
And feel thy victorie:
For, if I imp my wing on thine,
Affliction shall advance the flight
in me.
OM GUPTA
Dear Dr.
George Anca Ji,
Today is
Holi – the day when Bhakt Prahalad was saved from his own evil father by Lord
Narasimha Himself! May Lord protect all of us from all evil tendencies!!
Wish you a
very happy Holi! May your life be holy, Colourful with divinity and Lord’s
blessings!
Om Gupta,
Houston, TX, USA
PS: The poem
below is an effort to describe how we play Holi in Houston! I would love to
hear your comments on the same.
.
ह्यूस्टन में होली
ह्यूस्टन में आनंद भयो है, होरी को रंग बरसे l
राम कृष्ण दोउ खेलें होरी, देख-देख मन हरसे ll
ह्यूस्टन में आनंद भयो...
होरी खेलें गोकुल वासी, खेलें मथुरा - कासी l
राधा-कृष्णा खेलें होरी, घट घट के जो वासी ll
राम सिया भी खेलें होरी, संग अयोध्या वासी l
हम भी खेलें होली भैय्या, मिलकर ह्यूस्टन वासी ll
ह्यूस्टन में आनंद भयो...
ह्यूस्टन की जो देखी होली, भोले शंकर आए l
संग भवानी को लेकर के, डमरू खूब बजाये ll
देख के ह्यूस्टन रंग-बिरंगा, गणनायक ललचाए l
रिद्धि-सिद्धि संग लेकर, वे ह्युस्टन दौड़े
आए ll
ह्यूस्टन में आनंद भयो...
देखी ह्यूस्टन की जो होली, बरसाना ललचाया l
संग अयोध्या को लेकर,
वृन्दावन भी
आया ll
जगन्नाथपुरी भी चली आईं, संग द्वारिका लाईं l
तीरथ सारे ह्यूस्टन आए,
रंग जाओ मेरे भाई ll
ह्यूस्टन में आनंद भयो...
मिलकर प्रेम से खेलो होली, ह्यूस्टन के सब भ्राता l
नाता जोड़ो राम से भैय्या, जीवन रंग का दाता ll
होली की देता तुम्हें बधाई, भरो प्रेम पिचकारी l
प्रेम से खेलो 'ॐ' से होली,
हो जीवन सुखकारी ll
ह्यूस्टन में आनंद भयो...
डॉ ओमप्रकाश गुप्ता, ह्यूस्टन, होली २०१९
LILIANA POPA
Exercițiu cu mine însămi
nu pot respira înlăuntru
mai bine afară, cu tâmplele
atinse de viscol...
drumul se îngustează
mărginit de prăpăstii.
pe zidurile stîncoase
flori de colț
fluturi amăgiți
caută soarele
printre culorile sfîșiate
de umbrele ascuțite ale piscurilor
gîndurile sar din piatră în piatră
și curg pe unde ivorii
departe, în pădure
apune soarele
PUȘI
DINULESCU
Pescăruşul lui Andrei Şerban
III
Confratele
Leo Butnru, citind pe facebook articolul meu despre spectacolul acesta, a avut
amabilitatea să-mi ataşeze înregistrarea spectacolului cu „Pescăruşul“, din
2007, de la celebrul teatru Mossoviet din Moscova, în regia lui Andrei Koncealovski.
A fost o splendoare şi o mare încântare.
Deşi nu
cunosc limba rusă, decât foarte vag, fiindcă ştiu, totuşi, aceată piesă aproape
pe dinafară, am putut să urmăresc spectacolul cu sufletul la gură.
Koncealovski
nu mi-era necunoscut. Fratele lui Nikita Mihalkov, cu cinci ani mai în vârstă,
acum la 82 de ani, are în spate o carieră formidabilă de regizor de film (Un
cuib de nobili, Unchiul Vania, Siberiada etc.), de scenarist (între care şi la
filmul lui Tarkovski Andrei Rubliov), în fine, o personalitate de mare
anvergură.
Şi
spectacolul e într-adevăr copleşitor. În primul rând, pentru că lasă piesa să
meargă aşa cum a fost ea scrisă şi pentru că a ştiut să distribuie în rolul lui
Treplev un actor căruia îi vine bine acest rol. Caragiale scria undeva că
pentru un actor rolul este ca o haină. Trebuie pur şi simplu să-i vină bine!
Atât! Iar Camil Petrescu scria undeva că niciodată un actor nu e vinovat pentru
nereuşita rolului. Numai regizorul poate fi vinovat, în primul rând pentru că
i-a încredinţat un rol care nu i se potrivea.
Bogdan
Nechifor, actorul care l-a jucat pe Treplev în seara când am văzut spectacolul,
este, desigur, in tânăr talentat, dar, din păcate, nu este potrivit pentru rol.
Dar deloc. Fiindcă nu are candoare. Niciun pic. Şi aici era cheia acestui
personaj, aşa l-a conceput Cehov. Categoric! Altfel, autosacrificarea lui nu
are valoare, nu e pertinentă artistic. În fine, nu face impresie.
Văzând şi
montarea lui Koncealovski, e cu atât mai edifictoer acest fapt.
Dar în rest,
Doamne, ce nebunie de actori şi ce întâlnire cu rolurile încredinţate! Ajunsă
la 45 de ani, Mihaela Trofimov este o necunoscută pentru marea masă a
iubitorilor de teatru din România, dar ce întâlnire fabuloasă cu Arkadina!
Analiza, pentru mine, cel puţin, nu poare funcţiona, doar exclamaţiile îmi stau
la îndemănă! La fel şi pentru Constantin Cojocaru, actor bine cunoscut, dar a
cărui interpretare măiastră a lui Sorin, este, tot aşa, dincolo de orice
analiză. Chiar parcă îmi vine să regret că nu se mai acordă ca pe vremuri,
distincţia de artist al poporului. După acest rol, cred că domnul Cojocaru ar
fi meritat-o!
După un
început cam ezitant, Alina Rotaru, în rolul Ninei Zarecinaia, străluceşte şi ea
ca o stea veritabilă, mai ales după ce am tot văzut atâtea ratări a acestui rol
fundamental, dar această fată minionă este toată numai suflet, numai nerv şi
până chiar la simbol interpretarea ei ridicându-se, mai ales că ea în acest
spectacol, practic, devine rolul principal şi titular!
Pescăruşul,
de fapt, în acest spectacol, este ea şi faptul este posibil, legitim, mai ales
că la sfârşitul actului 2, Trugorin chiar vorbeşte
despre o
fată ca un pescăruş, care, ca şi ea, trăieşte pe malul unui lac, pe care-l
iubeşte şi care e nimicită doar din plictiseală de un om care trece pe-acolo...
Plus că în
limba rusă substantivul „pescăruş“ este de genul feminin: se spune „ceaika“!
Convingător
şi strălucitor este Richard Bovnoczki, în rolul lui Trigorin. Foarte interesant
şi cum e făcut rolul Maşei de Sabrina Iaşchevici, ca şi felul cum e îndrumată
să-l joace. Deşi frumoasă, deşi chiar foarte sexy, Maşa, prin extravaganţa ei,
se exclude singură de la masa celor fericiţi sau fericibili.
Mi-a plăcut
foarte mult şi Florina Gleznea, tot o apariţie nouă, cel puţin pentru mine,
care, mai ales, în fragmentul regizoral al dansului ei, a fost cuceritoare. Şi
maestrul Gelu Niţu îşi rezolvă cu aplomb şi intensă personnalitate rolul
brutalului şi stupidului Şamraev. La locul lor, bine distribuiţi şi
convingători, Vitalie Bichir în rolul lui Dorn şi Ioniţă Vişan în Medvedenko.
Sunt şi
fragmente regizorale antologice, mai ales cel al spectacolului în spectacol,
alături de dansul Polinei, de care am mai amintit şi totuşi, cu toate nazurile,
pe care le fac eu aici, cam răsfăţându-mă, e vorba, hai, să fim serioşi, de un
mare spectacol, în care şi neîmplinirea cu Treplev, chiar, se face la un nivel la
care majoritatea mare a spectacolelor de pe scenele noastre nici nu îndrăznesc
să viseze.
Înainte de a
încheia şi de a îndemna lumea să nu piardă acest spectacol, nu pot să nu îmi
afişez bucuria de a fi văzut costumele Doinei Levintza pe trupul de zeiţă al
Mihaelei Trofimov, de care, mărturisesc, dar să nu spuneţi la nimeni, m-am
îdrăgostit până peste cap!
GEORGE ANCA
Cheleş
Dumnezeu e
omul bun, omul rău e (Dumnezeu). Să reprezinţi puterea supremă, nu un moşneag.
Brâncuşi nu era vobăreţ, de departe, ziceai că e mut, că nu are ton de vorbă.
Dar în sufletul vieţii lui se ascundeau taine care nu se văd pe faţă. Am fost
licenţiat la liceul de sculptură, la Iaşi; la modelaj în pământ am avut un
italian, Celeste Fabio, la modelaj în lemn, un slovac – Firfibocek.
M-am întâlnit cu Brâncuşi la Liga
naţională a femeilor române. Îl adusese soţia lui Tătărăscu. Păi uite cine m-a
adus încoace, deşi aveam multe treburi, mi-a spus Brâncuşi. Ea făcuse liceul la
Paris – bărbatul ei fusese sărac – şi avea cunoştinţele ei acolo. Doamnele i-au
spus despre Brâncuşi. Deşi e scund, are calităţi.
Atelierul unde am lucrat, unde se
făceau expoziţiile, se afla în locul Teatrului Naţional de astăzi, peste drum
de Universitate. L-am cunoscut în 1936, când a venit, a stat în 1937, până în
1938 când a lichidat lucrările. Discuţiile cu el erau în privinţa artei. Era
foarte gânditor, părea că vede ceva în faţă şi deseori se întrerupea, îşi cerea
şi scuze. Pe lângă că citise, avea ceva şi în sufletul lui, în sângele lui.
Parcă era sculptor născut, şi născut era, natural. Era ţăran. Era un bun
modelor. Făcea un modelaj şi apoi căuta să-i dea nişte linii mai drepte sau mai
strâmbe.
Nu avea vicii, nu fuma, nu bea alcool,
dormea puţin, de citit citea foarte mult. Reviste (şi străine), cărţi diferite.
Se interesa de diferite epoci, de domnitori, ce fel de viaţă petreceau. Era
foarte curios în felul lui.
Vorbea cu oamenii, era foarte popular,
dar nu vorbea mult, numai dacă găsea pe cineva să stea de vorbă, altfel nu. Nu
vorbea mult cu fiecare. Cu anumiţi oameni cu care putea să se înţeleagă. Dodii,
îmi dau seama, ceva parcă din Ion Creangă, avea el ceva din felul lui. În
anturajul lui se afla un lucrător venit de la Paris. Şi era şi o femeie. Da'
vorbea franţuzeşte, vobea bine franţuzeşte. Începuse bietul de el puţin de tot
să îmbătrânească. În '38 a lichidat lucrările începute aici, că la Paris avea
lucrări. Tot lucrări care vorbesc mult. Într-o lucrare de-a lui se ascund multe
taine.
Geniu, l-am cunoscut şi chiar m-am şi
convins. De două ori m-a invitat să mă duc cu dânsul la Paris. Discuţiile le
cam aveam pe viaţa asta românească şi că poporul românesc, lumea de jos cum
trăieşte, lumea de sus. Avea felul lui de a deplânge mult sărăcimea. Cheleş, am
făcut asta din modestie, din sărăcie, tăietura asta. Nu mă lăsa sufletul, aşa
trebuia să fac, fiindcă natura asta ne stăpâneşte pe toţi. Viaţa e un bun al
omului cuminte şi cinstit (e vorba lui). Aşa mă prindea (peste umeri): îmi rup
din suflet când îţi spun că trebuie să mergi cu mine. Îţi voi arăta drumul tău.
Din adâncul sufletului am rupt.
Mi-a scris nu numai o scrisoare, vreo
zece, la Iaşi, la Bucureşti. Şi când i-am scris că predau la liceul industrial,
mi-a spus, în răspuns, regreţi că n-ai mers cu mine, acum e prea târziu, nu
poţi să iei calea pe care o luai atunci. Nu mai am scrisorile, pentru că m-am
strămutat de la Iaşi la Bucureşti, m-am retras la Neamţ şi apoi la Argeş. Mi-am
risipit tot. Sculpturi, un pat, nişte figurine.
Am 80 de ani fără câteva luni. În
1916, la 25 decembrie, m-am dat voluntar. Ce patriot eram eu, dacă credeam că
dau cu nemţii afară? Într-o săptămână, am fost puşcaş mitralior. Atunci nu se
murea prea mult de gloanţe, mai mult de mizerie. După ce a trecut iarna ne-a
dat cojoace şi pâslari ruseşti. Administraţie proastă. Tatăl meu se afla la
garnizoană. Fusese sărac, mama avusese puţin pământ. Am plecat de acasă sărac.
Mă duceam la Paris, dar am avut o soră infirmă.
Până acum am avut elevi la Bellearte.
Corcescu era cu mine la Târgu-Jiu, un băieţel bun. E sculptor monumental şi eu
l-am ţinut la aşa ceva, îl ocroteam, îl ajutam (că directorul nu-l lăsa, îi lua
figurinele şi i le arunca). Şi Ene – în stil românesc era bun. Huţanu – o
bucăţică de român cu mult suflet în el, foarte mult. Are lucrări frumoase. Cu
dânsul am vorbit şi port corespondenţă. Mă, s-avem şi noi un album cum avea
Austro-Ungaria pe timpul gloriei – făcuse o enciclopedie, o aveam eu, am dat-o
directorului de la Urziceni şi n-o mai scot, de doi ani, de la el, dar la
Huţanu a stat 15 ani, o aveam de la tata.
Oamenii spuneau despre Brâncuşi,
fiindcă era retras, că e un dement, dar nu-i aşa. Eu vă spun, sunt om de 80 de
ani, eram tânăr când l-am văzut şi l-am cunoscut, un om destul de întreg şi
cuvintele lui nu le pot uita până mor. (Transcrierea e a patra împărtăşire,
aproximativă faţă de cea dintâi, de la bătrânul Păvălucă – nu mă putea auzi din
cauza răguşelii mele şi a vetei lui din urechi, şi atunci vorbea tare el, în
compensaţie. În drum spre tramvai, a mai afirmat încă o dată:) Cred că era
Dumnezeu. Spunea: Dumnezeu e omul bun, omul rău e dracul. (L-am invitat să-mi
scrie el, dar mai bine i-aş scrie tot eu, orientându-i, măcar şi greşit, cheful
de moldovenizare sublimă a lui Brâncuşi).
GENOVEVA PREDA
Circulă
multe legende, s-au scris și cărți despre iubirile lui Brancuși, deși el n-a
lăsat nici o mărturie. Dar privindu-i statuile am ghicit atracția lui pentru
grația celor pe care le-a sculptat.
El a scris
aforismul : „Arta e singura scândură care ne poate salva dintr-un naufragiu.”
Un prieten
i-a replicat : „Eu credeam că dragostea salvează.”
Brâncuși i-a
răspuns : „Nu…dragostea e naufragiu.”
El îmi apare
ca o furtună din senin, ca o ploaie fericită, dar și plină de sfâși...eri. A
vorbit cu piatra, reusind să o transforme în magie. Alături de talentul său
divin, laconismul e poate tot ce-i mai de preț, mai ascuns în arta sa. Îi simt
însingurarea. Acolo își ascunde creația lui. În loviturile lui cu ciocanul,
ghicesc îmbrățișări, priviri…contopiri. El își șlefuia statuile cu mâinile
dându-le lumină. Le lustruia cum vântul și apele mângâie dorul nevăzut al
pietrelor.
Circulă
multe legende, s-au scris și cărți despre iubirile lui Brancuși, deși el n-a lăsat
nici o mărturie. Dar privindu-i statuile am ghicit atracția lui pentru grația
celor pe care le-a sculptat.
El a scris
aforismul : „Arta e singura scândură care ne poate salva dintr-un naufragiu.”
Un prieten
i-a replicat : „Eu credeam că dragostea salvează.”
Brâncuși i-a
răspuns : „Nu…dragostea e naufragiu.”
El îmi apare
ca o furtună din senin, ca o ploaie fericită, dar și plină de sfâși...eri. A
vorbit cu piatra, reusind să o transforme în magie. Alături de talentul său
divin, laconismul e poate tot ce-i mai de preț, mai ascuns în arta sa. Îi simt
însingurarea. Acolo își ascunde creația lui. În loviturile lui cu ciocanul,
ghicesc îmbrățișări, priviri…contopiri. El își șlefuia statuile cu mâinile
dându-le lumină. Le lustruia cum vântul și apele mângâie dorul nevăzut al
pietrelor.
SILVIA CINCA
Fragment din
cartea în lucru PERDEAUA DE STICLA
"La
plecare Luci, mi-a spus cu înțeles:
-Ai grijă, e
mai bine să crezi și să încerci să scapi, decât să acoperi negând.
-Bine Lucia.
Am să te ascult, voi urmări și-ți voi spune. Păstrăm legătura. Drum bun. ...
I-am dat
Luciei îmbrățișarea și am umărit-o până a trecut dincolo de ultimul control de
pașapoarte. Ne-am mai făcut cu mâna, apoi a dispărut pe unul din coridoarele
aeroportului.
Sederea
Luciei îmi readuceau în minte stări și fapte trăite în America. Lucia era
crescută acolo, educată acolo. Avea multe calități pe care eu le apreciam.
Unele dintre ele erau în atingere cu gândurile-mi proprii care se nășteau din
experiențe general umane. Gândesc de exemplu că nu trebuie să ai o educație de
zile mari să știi că sinceritatea și respectul sunt două laturi elementare de
conviețuire. Respectul elementar se găsește într-un simplu salut sau în a face
ceea ce este firesc într-o relație existentă. De a răspunde unui bună ziua, de
a considera o simplă întrebare care ți se adresează, a respecta cuvântul dat,
sunt poate cele mai simple și cele mai firești cerințe. Lucia și cu precădere
cei trecuți prin școlile de acolo, învățau fără vorbe aceste reguli de
conduită. Eu sufeream uneori în România de lipsa lor. Imi părea că oamenii nu
dau importanță acestor elementare cerințe în schimb au alte îndeletniciri
privindu-l pe cel de aproape."
RESTITUIRI ISTORICE
Iorga nu a fost ucis de legionari
Preotul, scriitorul, etnologul și istoricul Mihai-Andrei Aldea argumentează
foarte bine cum a fost manipulată istoria despre asasinarea lui Nicolae Iorga
care nu a fost înfăptuită de Legionari. Nicolae Iorga a fost ucis din ordinul
lui Carol al II-lea, cu acordul Germaniei şi al U.R.S.S., de către un grup care
colabora cu Siguranţa şi Gestapoul – dar, cum s-a dovedit ulterior, şi cu
NKVD-ul – şi care avea rolul de a submina Mişcarea Legionară. Ulterior a primit
acest ordin, de a-l lichida pe Iorga şi a arunca vina pe gruparea lui Horia
Sima. (reamintesc faptul mereu ignorat că la acea dată C.Z.C. (Cornelui Zelea
Codreanu) murise iar Mişcarea Legionară se spărsese în mai multe grupări
divergente. Deci a vorbi despre “Mişcarea Legionară” ca despre o grupare
unitară după moartea lui C.Z.C. este cel puţin incorect.) Faptul că uciderea
lui Nicolae Iorga a fost organizată la ordinul lui Carol al II-lea şi împotriva
dorinţei conducerilor grupărilor legionare este deja dovedit clar şi voi cita
aici, pentru cei interesaţi, doar câteva elemente:
1. Horia
Sima a dat ordin repetat, în scris, ca nimeni să nu se atingă de Nicolae Iorga.
2. Horia
Sima i-a oferit gardă de corp lui Nicolae Iorga – alcătuită din legionari –
atunci când a primit informaţia că se intenţionează asasinarea acestuia;
oferta, confirmată de soţia lui Nicolae Iorga, printre alţii, a fost respinsă
de Nicolae Iorga; printre altele, DATORITĂ ASIGURĂRILOR pe care le primise de
la Siguranţă că securitatea îi este asigurată de autorităţi !
3. Ucigaşii
lui Nicolae Iorga NU s-au predat – aşa cum au făcut grupurile de legionari în
cazurile Armand Călinescu etc. – ci au încercat să fugă, FIIND PRINŞI DE
POLIŢIA LEGIONARĂ care i-a predat autorităţilor de stat – Antonescu şi Carol al
II-lea.
4. Carol al
II-lea îi felicită pe ucigaşi zicând “Canalia aia trebuia de mult să moară!” şi
le facilitează FUGA ÎN GERMANIA.
5. În vreme
ce legionarii refugiaţi în Germania erau trataţi urât, ucigaşii lui Nicolae
Iorga sunt sprijiniţi de germani iar atunci când sovieticii cuceresc estul
Germaniei şi îi prind LE DAU DRUMUL SĂ PLECE ÎN OCCIDENT !
6. Nici
Carol al II-lea, nici Antonescu, nu organizează un proces privitor la moartea
lui Nicolae Iorga; Antonescu ar fi putut să facă asta măcar după “Rebeliunea
legionară”, ar fi avut prilejul unei noi “demolări publice” a legionarilor. Nu
a făcut acest lucru, aşa cum nu-l făcuse nici Carol al II-lea înaintea lui.
7. Nici
regimul comunist din România, deşi dă repetat vina “pe legionari” pentru
moartea lui Iorga nu organizează vreun proces pe temă, cu toate că Boeriu,
capul asasinilor, era un om de afaceri prosper în R.F.G. – şi nu numai – astfel
încât era uşor de identificat şi extrădat. Însă, evident, nu era ca oamenii
KGB-ului din România să îl condamne pe KGB-istul din R.F.G.” noteaza Alexandru
Bolfa.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
CINEASTUL BEN TODICĂ
Prietenia mea cu Ben mi-a fost benefică.
O întâlnire a talentului peisajului natural, cineastul, cu cel al peisajului
literar, poetul, s-a transformat în niște activități ulterioare, care vor
rămâne nu numai amintirea unei prietenii, ci roadele unei munci creative
deosebite și de continuitate.
BEN, o personalitate de un caracter
ales, simplu, harnic, cinstit, veșnic îndrăgostit de locurile natale, de
prietenii de altădată ai copilariei sale. În același timp un român-australian
care a adus respect și valoare culturii australiene. Rar mi-a fost dat să
întâlnesc oameni înzestrați cu atâta răbdare, înțelegere față de oameni din jurul lor, adresându-se
întotdeauna tuturor cu cele mai potrivite
cuvinte, ce se vădeau de departe izvorâte dintr-un izvor al unui cuget
simțitor, educat și creștin.
M-am străduit întotdeauna, la rândul
meu, să-i răspund la fel de sincer și cu demnitate. Prin practica și îndemnul
muncii perseverente, cu inimă și dăruire, filmele lui Ben Todica din Melbourne
încep a se derula, pe tematicile cele mai reale si senzationale ale vietii
comunitatii etniei române din Melbourne si apoi din Australia.
Dar, niciodata “Benoni din
Ciudanovița”, cum îmi place să-l supranumesc, nu
a uitat mica
noastră biblioteca “Mihai Eminescu”, și să nu ne trimită o casetă video a
filmului realizat. Niciodată nu a uitat simpla Revista “Iosif Vulcan”, de la
apariția ei și până la sfârșitul apariției.
In aceste condiții sănătoase, am reușit și eu să-mi îmbogățesc
activitatea, pe marginea multor filme primite, să întocmesc descrieri/prezentări, spre a largi spațiul de
informare și înspre cititorii Revistei “Iosif Vulcan”-Australia.
Mă folosesc acum de acest moment
inspirator venit din reamintire, să redau o asemenea prezentare a filmului: “La
revedere George” realizat de Ben Todica, in anul 2003 precum și excepționalul
film ”Mormintele cu Crucile”.
“La revedere George”
“ In aceasta prima jumatate a anului 2003,
și totodată început de nou mileniu, un nou film românesc realizat la Melbourne,
cu ocazia ceremoniei de înmormantare a lui George Pascu, emigrant român in
Australia – sosește drept crestină donație bibliotecii “Mihai Eminescu”, din
partea dlui Ben Todica. De fapt, la arhiva bibliotecii amintite, avem mai multe
casete video cu filme românesti, din viața noastră românească traită aici lângă
Tropice, donate de cineastul din Melbourne. Reprezentând diferite trăiri și
evenimente: nunți, botezuri, activități culturale, cultural-religioase, etc.,
deci tradiții ce ni le păstrăm și prin care ne indentificăm si noi ca
aparținând unei etnii anume.
Primind acest nou film, am reflectat din
nou asupra unui detaliu ce, intuitiv, mi se lumina in minte si anume,
imortalizarea acelui aspect traditional al obiceiului de înmormantare la
români, păstrat și împlinit oriunde ne-am găsi trăitori.
Asezat in
fața televizorului, timp de doua ore și jumatate, am vizionat în întregime
desfășurarea ceremoniei de înmormantare a celui ce a fost George Pascu. Iar
dacă mi-au apărut câteva lacrimi in ochi, nu este o minune, ci o simțire ce o
va incerca fiecare dintre dumneavoastră în fața unui asemenea moment de
pietate, de trecere a acelei linii separatoare, a acelei linii de aur, dinspre
viața pămantească înspre cea a
veșniciei. Realizarea filmului a fost sponsorizată de Wayne Pascu, unul dintre
fii lui George Pascu, și desigur, cu participarea întregii familii, căci bunul
Dumnezeu a binecuvântat casa lui George cu 7 copii, 5 baieți si 2 fete. George
Pascu a fost un român simplu, a emigrat de tânăr, cand avea 17 ani. S-a
căsătorit in Australia, alegandu-și iubita, o australiană, întemeind o familie
frumoasă și trainică. Om plin de bunătate, iubit de cei din jur, așa cum de
fapt în acest film povestesc prietenii, apropiați si cei ce l-au cunoscut. O
descriere a personalității lui George Pascu a prezentat-o doamna Ileana Stan,
apoi numeroși prieteni și membrii ai comunității române din Victoria au găsit
cele mai calde amintiri despre viața celui trecut la veșnicie. “Să-i fie tarana
ușoara!” El nu a fost nici profesor, nici universitar, dar vizionând filmul, vă
veți convinge ca nici un milionar să fi fost, nu ar fi avut o înmormantare atât
de bine și creștin pregătită, luxoasă chiar, așa cum au considerat cei 7 copii
că merita tatăl lor”(…)
Urmărind in
continuare filmul, din nou trebuie apreciat aspectul de calitate și claritate
al imaginilor. Si cum din fericire realizatorul filmului îmi este bun prieten, l-am
sunat la telefon, enumerandu-i câteva “ponturi”pe care le-am găsit eu a fi întradevăr
de un profesionalism deplin, profund și ales, adică de surprindere în spațiu
suficient vizibil, in lumini reale, cu intensitatea culorilor bine reglată pe
tot timpul filmărilor făcute de Ben. Naosul (nava)deci interiorul bisericii,
soleea de pe care cei doi preoți ortodocși, Pr.Dumitru Coman si Pr.Cristos
Dimulianus oficiau, Catapeteasma (Iconostasul) înălțate strălucitor si aurit,
fizionomiile Sfinților, fizionomiile credincioșilor prezeții în biserică,
totul, totul, erau redate cu o claritate desăvârșită. Maica cea Sfantă cu Fiul
în brațe se apropia ușor (pe ecran), încât aveai impresia că te apropii tu
personal spre icoană. In smerenia, duioșia si spiritualitatea ortodoxă icoanele au un rol cu totul deosebit.
Cinstirea lor a fost întotdeauna o datină și o prezență vie in viața creștină.
Iar noi românii, născuți și crescuți în
acelasi leagan al crestinismului suntem ca niște gemeni acestuia. In sfârșit,
recomand românilor-australieni sa vizioneze aceste filme realizate de Ben,
această realitate vie prinsă pe pelicula de filmare, căci este încă o dovada a realității de tradiție și
libertate a spiritualității ortodoxe române (…) Ioan Miclau- 22.06.2003
“Mormintele cu Crucile”
film realizat
de Benoni Todică
“Noi nu știm cum a mai trecut un an,
iar această scurgere și grabă mare a timpului trebuie să ne învețe să ne
îngrijim sufletele noastre”.(Pr.Dumitru Coman – Melbourne)
Printre Crucile Românilor din
Cimitirul mare al orașului Melbourne, se aud iar cântece cu rugăciuni pentru
pomenirea morților, pentru binecuvântarea odihnei lor.
“Ei au
nevoie de rugăciunile noastre, de dezlegările noastre, pentru iertarea
păcatelor lor și pentru miluirea noastră de asemeni”! Cu aceste creștinești
îndemnuri, Preotul Bisericii Ortodoxe Romane din Melbourne, Pr.Dumitru Coman,
însoțit de un mare număr de credincioși, s-au adunat a împlini această
îndatorire evanghelică de pomenire a sufletelor morților și a le aduce flori la
mormintele lor, an de an.
Prin strădania omului de inimă mare, a
cineastului Benoni Todică, avem acum imortalizat pe pelicula casetei video
această ceremonie creștină, săvârșită la mormintele românilor din cimitirul
australian amintit. Ne aflăm in fața unei Cruci de marmoră, cu datele
biografice ingenios sculptate, inserată fiind și fotografia celui a cărui trup
odihnește aici. Citim:
IN LOVING MEMORY
ISAIA LUCHIAN
16.3.1906-30.5.1999
iubit soț (dec.) tată, bunic, străbunic.
Cu Sfânta
Biblie deschisă pe brațe, Preotul Dumitru Coman și Creștinii adunați în fața Crucii
mormântului cantau:
“Hiristos a inviat din morți,
Cu moartea pre moarte călcând,
Și celor din morminte
Viață daruindu-le”.
Frumos
moment. Deși numai vizionam filmul, și ascultam cantecul de speranță in Hristos
Mantuitorul, aveam impresia că sunt alaturi de acei frati creștini români,
cerând miluirea lui Dumnezeu. Intre acei credincioși l-am recunoscut pe Augustin Luchian, avea ochii și obrajii plini
de lacrimi, cu mâinile îngrija flacăra lumânării ce o ținea nn fața Crucii
mormântului, unde odihnea cel plecat din familia căreia aparținea și el.
Deodată o ploaie deasă și curată porni să se aștearnă peste tot. Picurii ei
loveau frunzele și florile cimitirului, reânoind parcă și spiritul naturii.
Însă ceremonia datinei nu s-a întrerupt. Enoriașii prezenți au deschis repede
umbrelele lor protejând Cartea si Duhovnicul lor, iar preotul parcă mai
încărcat de sfințenie, implora miluirea morților și viilor în numele Tatălui,
Fiului și Duhului Sfânt. Legat parcă invizibil dar sufletește de acest moment,
m-am trezit si eu stând în fața televizorului, făcându-mi semnul Sfintei Cruci.
Acest fapt l-am dezvăluit, desigur, bunului prieten Ben Todică, altfel aspectul
rămânând o plăcere interioară și de suflet, dar întăritoare!”
Credincioșii au adus prescuri și colaci
și vin, sfințindu-le, le-au mâncat bucuroși între mormintele și crucile spălate
acum de ploaia lui Dumnezeu.
La un moment dat, pe ecran apare o
întrebare: “Ce e viata?” In același timp, un strop de apă cade în palma unei
mâini intinse. Ce-o fi insemnand asta? m-am intrebat.
Imediat am
recunoscut darul/harul curat al cineastului Ben, care a avut indemnul intuitiv
și metaforic al acestei imagini, ce purta legat in sieși inteleptul răspuns dat
intrebarii: ”o picătură de apă”.
Am mai
retinut apoi in desfășurarea filmului câteva versuri de adânc lirism pe care
artistul le aduce ca pe un motto, duios dar dureror, și, totuși real pentru
statutul nostrum de emigranți, căci purtam în noi povara grea a dorului si
amintirilor natale. Iată-le:
“Noi am plecat din țara mamă,
acolo au rămas munții cărunti,
pădurile cu doinele,
mormintele cu crucile!”
“Și am luat cu noi culorile lor, sunetul lor,
versurile și miresmele lor, toate închise in sipetul sufletelor noastre”. Și
iar ni se spune răspicat, tot prin gura artistului: “Suntem responsabili de
visele copiilor noștrii”, fiind acestea recunoașterea continuității și veșnicei
perpetuări în viață a acestui neam al românilor. Ce să pot spune mai mult
decât, a ruga pe Bunul Dumnezeu să țină în iubire Biserica Ortodoxa Romana din
Australia, în aceeași iubire întreaga etnie românească trăitoare in aceasta
frumoasa Țară- Australia (Revista “Iosif Vulcan”-Australia, 2003)
Cateva
titluri de filme realizate de BEN TODICA, existente la arhiva Bibliotecii
“Mihai
Eminescu”-CRINGILA, N.S.W, AUSTRALIA
- Mormintele
cu Crucile, La revedere George, Nae Georgescu in Australia (intervievat de
C.Crăciun), Nunta-Gavrila și Celina, Ziua Natională a Romaniei- 1 Decembrie
2000, Mărturisirea Rabinului (The Rabbi’s Testimony), Expoziții-pictor Dorina
Bugariu, Vasile Andru (un nume tot mai cunoscut în țară și in lume), Corin
Izvernariu (intervievat de Ileana Stan), Nunta-Valentin si Adela, Emisiunea in
Limba Romana despre poetul Ioan Miclau, Ordinarea Vrednicului frate Corin
Izvernariu, Pranz cu George, Hramul Bisericii Ortodoxe Române-Sfinții Apostoli
PETRU și PAVEL din Melbourne-Australia, Înainte-Botezul, Artholes in Melbourne,
Nae Georgescu în Australia- intervievat de Cristian Crăciun, Loredana, Dor de
Țară-interviu cu d-na Alexandrina Stroiu,
si…, mai multe CD-uri, printre care – Teatrul Național București în
Melbourne, 2004.
Prietene, Ben Todică, “Să fii iubit”
Cu frăție, Ioan Miclău-Gepianu
Cringila, N.S.W,
Wollongong.
2018
https://georgeanca.blogspot.com/2019/03/brise-marine.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu