Mere pădurețe 28 - sincer si original

Mere pădurețe 28

Iei aminte, dar ce ții aminte, amice? Fericirea fiindu-ți mingea din pasă, de pe terenul de fotbal din Aghireş-Fabric, unde tu erai mijlocaş, care fericit o făceai lejer pe sportivul-atlet şi fotbalist amator, fiind portar, făcând şi pe înaintaşul, chiar dacă ți se atrăgea atenția să nu faci pe eroul şi pe bune: cuminte, excelent, ca Rafaelo, trebuind, să stau în banca ta, dar tu  fiind dintr-o bucată căutai perfecțiunea şi mingea, fericirea, trăgându-i un şpiț, se rostogoli de sub picior în aut, chiar tu fiind în opsai şi peste poartă, deasupra capului Tatălui şi Fiului şi sfântului duh declarându-se cornel şi neatenția  ne-a costat pierzându-ne fericirea, nu putem uita durerea, că ți-a zburat pasărea din mână pentru pasărea din gard pe care n-ai prins-o după gard la vecinul fiind, după George Arion fiind un leopard, un bolid. Ticăloşii erau pe baricadă şi gheața s-a curățat aproape totală foarte emoționat pe arenă şi răsărind şi crescând iarba cu verde crud de Bacovia, care protestează printre altele contra melancoliei de galben şi de plumb, că degeaba pe spiritele rele le arestezi, închizându-le, în puşcărie, ca să fie O.K., dar culmea ca teroriştii la revoluție pe o uşă intră şi pe o alta ies, un secenariu macabru, că finul îşi arată, dar numai odată foarte tare, "puța" nănaşului, la noi în rest totul fiind "balamuc" şi circ nombăr-uoan horor, doar de fațadă, ca Ipu, lui Titus Popovici, care a mai scris şi: Cutia cu ghete, Setea şi Străinul, ca gravul Francisc Munteanu, un alt scenarist, care ne ia la picior şi cu ce nu-mi mai amintesc pe lângă: Pistruiatul, Roşcovanul..., că scria tot de/ şi pentru înteres public şi pentru public asemeni lui Eugen Barbu, scriitor cu istorie, chiar dacă unii l-ar elumina ca pe Adrian Păunescu şi Corelu Vadim Tudor, din arta scrisului, dar ce să ne mirăm că nu se necăjesc şi cu incomodul Eminescu? deşi nu-i după ei, după globalizarea lor urmărind să ne pierdem indentitatea distinctă națională. Foe verde de arțar, dar după ce bag mâna în buzunar, că noi-s toate şi totuşi toate vechi, dar cine şi pentru ce ne-ajută, că eu cartinabil mă uit la Vica, aşa de nu mă uita, ca la Dacia o maşină nouă fabricată în România, până ce au venit prăpădiții aieştea fără nici o frumusețe şi fără scrupule au distrus industria cu fel de fel de motivări fără nici un plus de personalitate, nesolarizați concurând cu: care vinde mai mult din țară, ca să facem străinilor piață liberă de desfacere, suprimând locurile de muncă şi trimițând imperial în şomaj mucitorimea harnică şi destoinică. Cum să vă povestesc despre oameni de nimic, care ne distrug tot ce e, chiar şi distinctul național şi etnografic, fără a-i chema țara, care o ducea prosper şi..., dar asta, ca ce să placă celor de dincolo de graniți, vrând să ne înghite ca pe nişte galuşte şi ca pe nişte piroşte-sarmale notabile, din Hăşmaş.

     -  Mi-a plăcut Benule vorba ta de om încercat de viață, să nu se ploconească la nimeni, fiindcă tot din sfânta noastră mămăligă românească răsar razele iubirii și credinței in Hristos/Eminescu, a vieții cu folos pentru familie și societate!

  Pavel știe să stea pe poziția naturală a omului simplu dar înțelept, mai strașnic decât mulți universitari lucioși și perverși până-n măduva oaselor. Că altfel cum să-ți explici starea în care a putut să se ajungă cu acești luminați/ manipulați/ scribi, și cât de limpede se vede fericirea la care un om ca Pavel Rătundeanu-Fergete visează, încercând a da versului său verb de împlinire. Cred că în felul în care s-a ridicat acest suflet strălucitor se potrivește si scrierea mea, dacă ți-o mai amintești Benule, ”Aurul strălucește și în noroi!. Dar mai mult, exact în același mod cu Pavel m-am ridicat și eu. Neșcolat, dar plin de iubire, de dor, de viață. Fiind un familist notoriu, eu niciodată n-am gândit a face o bibliotecă mare, eu doar vroiam să am cărți românești cât mai multe pentru familia mea românească. Timpul și împrejurările a făcut să se înmulțească numărul cărților donate tot de români, și atunci era și cazul să o pun la îndemâna românilor, ba să-i dau și o aură cu numele Sfântului Mihai Eminescu. Am avut și mulți cititori care mi-au apreciat efortul familiei. Doar treptat cu introducerea cumpiuterilor și internetului, treptat s-au împuținat și cititorii, precum și din acea faimă a cărților. DAR NU, să nu se părăsească Cartea, ea rămâne valoarea milenară, internetul ne poate aduce în câteva ore pierderea enormului informativ acumulat. Ideea mea este să se publice cărți cât mai multe, în paralel fie, așa cum in paralel merge viața cu moartea. Cartea ne păstrează, tehnologia ne poate pierde. Si nu pe noi pe scriitori, ci o întreagă umanitate!

     - Daca nu te identifici in iubirea lui de tara si limba nu are cum sa-ti placa de Pavel ca prin graiul lui vorbesc strabunii. Sa nu se astepte niciodata sa fie imbratisat de "pinguinii" guvernarii pentru ca ei isi protejeaza salariile nu durerea neamului. Copii si copiii nostrii te vor pomeni cand rostesti adevarul!

Dragă Prietene PAVEL RĂTUNDEANU-FERGHETE, După ce am citit acum și Mere pădurețe-27,  și părându-mi mie o adevărată splendoare această scriere, i-am scris lui Ben la modul cel mai superlativ, și acum te asigur și pe dumitale că nu greșesc și nici nu vorbesc așa în van. Dragă prietene, eu eram la fel ca tine, visam și în vis locurile natale, satul Gepiu, oamenii, dorul de Crișuri, de Oradea lui Miron Pompiliu prietenul lui Mihai Eminescu la Iași. Deci trebuia și o balansare psihica, socotesc și azi poezia o înobilare a ființei umane, spre a nu mă pierde cu sănătatea, căci aveam responsabilitatea familiei mele. Odată cu ajungerea mea la Antipozi, urmat de familie, știind rostul muncii, prin muncă mi-am rostuit viața familiei, dar ca să mă reîntorc la dumitale, la fel mă rodea dorul, amintirile, necazurile, fiindcă oriunde am trăii oamenii sunt la fel- buni și mai puțin buni, nu aveam cum să-mi balansez mintea și creierul decât numai prin scris, punându-mi în vers, așa  cum faci si dumitale, toate amintirile, visele, dorurile, batjocurile de tot felul. Dar cum să vin eu lemnarul între poeți? Ce bun era Iisus. Da puteam veni și deveni cineva dacă serveam minciunile politicii vremii, banul-ochiul dracului, dar eu ieșeam din sfânta mămăligă românească cu suflet de țăran, așa cum îmi erau  părinții, cinstiți, săraci, dar cu iubire și frică de Dumnezeu. Ridicarea mea a fost de autodidact, studiind cu nesaț tot ce-mi plăcea și mă atrăgea. Nu vorbim de bani, că ăștia nu-s pentru noi, și mai ales din munca noastră de creație literară, dar fiind noi în iubirea lui Dumnezeu, iubeam frumosul vieții, doream/dorim emanciparea neamului nostru, ieșirea la un liman al libertății și fericirii, nu să ne facem servitori ai minciunei și hoției. De astea tot amintește și Ben, căci prin aceste furci claudine a trecut și domnia sa, iar noi iubim pe cei necăjiți și spetiți la muncă, nu la saloane cu dans și dame, bătând apa în piuă, transpirând și ei cum să agonisească mai multe averi, vânzând până și patrimoniul nostru național. Dar unde nu e Dumnezeu, nu va fi nici victorie la averi nemuncite! Istoria a dovedit acest adevăr, și îl va dovedi întotdeauna. Te îmbrățișez cu admirație si frăție românească! Ioan Miclău-Gepianu 3/4/2019

     - Regenerăm, înviem, în diversele stări în formare şi înoire, ca primăvara în martie, în slovă cu ispravă de slavă, cu energia pământului care ne deschide sacru vigilenței, cu spirit spiritual de obbservație, ca un copil care doarme în căldura ta pentru că ne vindecăm prin trasnsformare dăruind iubire din iubire, ca dar a Tatului, Fiului şi a Sfântului Duh, treime, la intensitate corifeică emoțională cu mingea ridicată la fileu, din firea neamului, mirabilă sămânță, că noi prin simțuri conştientizăm semnalele electrice, magnetismul altruist, dumnezăismul şi socio-umană atitudine, care ne pune în vibrare-mişcare, dinamism, cu conexiuni social-umane vestibular, că avem o integrare cu Dumnezeu şi cu cei din jur, în ceva a mai fi cu mesaj, în care te-ai concentrat, cu trăire artistică, cu reflexe normale şi cu încredere în celalat, în titanismul zogomotului în viul vieții pe Arcă, cu trafic în desfăşurare imensă cu lume largă în acțiuni umane: pozitive şi mai puțin revigorant, în posibilități, de-a fi cu talent nativ demn de un mare premiu, dar cu o deconectare de la stres şi depresie făcând ce-ți spune inima, impecabilul fiind strălucirea ta prietene, Ioan, că noi suntem rapizi şi, în priza societății, alergici la durerea de cap. Tu ai încredere, un noroc pentru mine, pe bune un vânător motivat de bine. Tu şi Ben, sunteți nişte apreciați în toate detaliile de Florin Țene, cel de pe Ion Meşter, din rozul cartier Mănăştur din Clujul nostru cu tonuri plăcute cu piesaj autohton pitoresc, de care suntem indepedenți, din simț rustic, a geografiei noastre foarte documentate, care aminteşte de noi, în calitate de experți, români din cap în rădăcină de opincă, țăndărică, până la vlădică cu înțelepciuni şi rugăciuni cu respect, ca veşnice surprize plăcute în miezul uman de pâine, că nimic nu trebuie să ne dezrădăcineze din seva natalului. VICA, să vă spun sau nu, că mi-a intrat sub piele ca şarpele prin pământ, beking, pe sub piele "natlai" având de tras, că se încinge treaba, atmosfera, ca o strălucire a fondului de ten natural, cu sărut de soare şi hormoni înflorat, îmbujorat, cum i se potriveşte, în flexie şi reflexsie, cu responsabilate evidențiind şi împărtăşind robust: sănătate pusă ca cenuşă pe cap, cu ce ochii văd şi inima cere, într-un nou orizont cu logică deosebită de paradis şi suprem mereu cu repetiție: renăscându-te viu, ca un cristal prețios uman. Aveam nevoie de acestă Vică, Evă fidelă, în ciuda impedimentelor cu performanță feminină cu impulsuri de lebădă, femeia fiind un super  în nevoia bărbatului care şti sau nu şti ce să facă, dar face instictual, cu energie de pâine caldă cu saț zi de zi, în ce e bun, emilând şi emanând mirosuri-miresme: carisme, care ies în evidență, ca nişte ingreniente aromate de hidratare a pielii cu Aloe Vera, în confortul cu mult soare şi multă căldură de om, în casa noastră cu împreună familială cu mentalitate schimbate, în nevoia de a fi, cu duh de adevăr, duh de viață şi duh simetrie de omenească conştiință, ca Solomon de viitor a culturii, fiind Mesie a iubirii de cuget românesc bine conturat în practic, cu avantaje pentru celălalt, ca Pr.Prof.Dr. Al.Stăncinesu-Bârda, neoron a societății omeneşti cu principii buling  de Biblii, de care trebuie să fim dependenți, îndrăgăliți, că ne îndrăgălim de ființe şi lucruri, ca să creiem armonie, că la ce am depinde de droguri, care nefast sunt ancorate în societate? depăşind naivitatea consumatorilor de haluncinate la naiba cu moarte clinică şi adepți la capcana morții! Prin tine prin consiliere psihologică beneficiez de arta de a scrie cu atenție, cu spor, fără să te scap din ochi nici pe tine, Ben, nici pe venerabilul compatibil cu viața, scriu gestionând bine, ca să nu mi se atrofieze creerul, memoria şi în fond cu dragoste şi dor profund propulsându-mă emoțional, recuperind opera care fără voi ar fi fost, ca Cartea pierdută a lui Domnița Gherghinescu Vania, un mesina a ce înseamnă mulți scriitori români, pe care-i susține sustenabil împreună cu poetul, barbatu-su... (cultura română trebuia promovată şi conservată). Avem libertatea de a fi un avantaj plin de curaj, pentru societate prin stilul propriu, personal, fără a fi departe de confortul semenilor şi de libertatea de acasă, scriitorul cu profunzime având modernitate şi prospețime, că nu ne ia valul: "-După noi potopul, chiar dacă arta nu-cea de a scrie un roman..., pe care criticul îl analizeză  cuprinzător şi surprinzător, că suntem prin cuvânt scumpi la vedere-vrere şi a lui Dumnezeu, plăcere, cu har înmulțit prin Cel mai iubit între pământeni cu şcoală trăsnet de la Păltiniş, cu obiectiv filozofic: Constantin Noica, că ai adâncime de fântână, iubire la înălțime: Patrie Limba Română, Vica fiind o femeie cu îndemână şi peste mână, în mai mult decât te-aştepți de la responsabila, care m-a cadorisit cu Daria şi încă trei, celemenii, copiii buni. Leonard Miron verificat în palierul de vârstă: cinzeci plus, cu scrisoare de la medic, îți dai seama cu faliment în căsnicie, aiureală: bărbat cu bărbat, o peteică pe care, ierte-mă Dumnezeu dar eu sunt un prost şi nu-i înțeleg suflu din ceafă, cu probleme, ca Daria cu mama cu Vica, şi Leornand era schimbat cu totul absolut, că în mine era alt om, nu mai e cu stilul de viață, care-l ştiam în universul meu văzându-l ca prunc pus la sân gângurind, în cercul de normalitate, nexageratesențial şi unic, echilibrat, pe urmă şi la televiziune, cu cancinom, cancer la pancreas, mama lui Leonard, el, Leinar având/ fiind în relație cu Miguel, tot bărbat, o anomalie, bolă la cap şi la codă se îngrăşa, "puneam e mine" semn de spaimă şi la psiholog făcând consultație pentru perfirmanță, în creer se lucră sufocat la sănătatea ta, dar cine ştie cât te lupți cu îmbăâligăturile, un expres a vieții ca să-ți dai o mână de ajutur învățând o lecție de viață: cum să ai grijă de tine punând nervos tot unde te doare, nervii pe rană, dar ce leac să-şi găsească asemeni lui Mihale, ca tradițional ştiai să te frămânți şi să lupți cu tranzitul senzațional aparte cu ineficiență licențios, abolind mulți factori ezoterici şi, că-i şi un plus de apă în organism apoi nu-ți merge mintea brici şi nici ficatul nu ți sub control cu şansă de viața, victorie în viață, că ai haios energie, ca un star şi prezentator pe scena vieții cu mama vergină şi cu ce mai este pe scena care te dărâmă, zice Miron şi la bătălie mă întreabă Miguel:

-" Ce vrei cadou: -"Să mă ceri în căsătorie, am zis, se afişa leonard Miron" (erau ghey şi bărbat cu bărbat, zombic, eu nu-mi pot expluca relația celor doi? sentimintal, sexual, cum li viața între Miguel şi Lenard? care te amuză, nepricepând nimic din momentele lor frumoase, că totul e abilicat, actociresc făcut de oaie neagră? neauzind din împreunarea lor la nouă luni țipătul, scaâncetul, la care tresari, te bucuri, ajungând nefiresc în Anglia, cu greutate am fost interveviat la Londra, ca ciors şi regulă în emoțional că am scaun la cap, dar scaunul e numai cu tri picioare, se confesează radiind şi-n stilul meu cu una-n ceafă ca un nebun mi-am vândut apartamentul din Bucureşti, mai zice, apartament moştenit de la mătuşa-mea, cu motive sexuale, dar genial ca homo, gay, ca un băiat între treizeci de fete, că lui Miron aiesta nu-i intrase mintea la cap, că el făt frumos era bărbat cu bărbat, dar zicea, că lumea nu-i înțelegea relația, ca o relație normală, în bolunzala, nebunia şi trocul de tabuu, cu situație ciudată în ochii celorlați, lumea cum să înțeleagă inutilul relației lor intime, stil ca a unei femei tot cu o femeie, lisbiene, că nu era o funcționare firească, că era ceva pervers, neânțeles de mine, că din contactul lor nerezultând o altă ființă umană cu rol benefic, suplă cu resurse socio-umane e de neconceput, chiar şi ridurile îți frâng inima, dar ce-i cu ce se întâmplă în viață şi te lasă mască, că pur şi simplu nu înțelegi până unde te poți întinde sub plapomă, că fiecare e cu şicul lui? Eu având prejudecăți, fobii, mare prostie, ca şi cum ai purta cu rând şi cu nerând de maimuță, ochelari de soare..., ochelari de cal (Ce mai cinteză că nu există excelent şi faimă, ci limitare şi banal?) Uneori e nevoie şi de un dinozaur, zice Lenard Miron, dat de pământ de problemele lui din viață. E greu la deal cu boii mici, când e vorba de principii la nesfârşit. "-Sorele răsare, noi ne iubim în pijinale...", se cântă la Ferma de la televizor, cu o atmosferă însorită plini de putere, eu şi Vica suntem tot mai insistenți, în valoare (e chestie să supravețuim, să continuăm să existăm. Noaptea te poate transforma în animal, că o întrbam pe Vica, deşi nu eram horticultor, ca Balint Viorel:

-"Îngrijesc florile din grădinuță, mai mult tu, Vica, dar nu-mi explic, deşi e absurd, de ce nu moralul omului, de ce nu poate înflori bobocii, mugurii, trandafirului, care înrămează casa noastră cu roşu fascinant  ca o iederă încununând fereastra de la drum (omul are un sens, nu striveşte lumina, dar mugurii rugului nu-s transformați, în procesul de fotosinteză, nu-i deschide, mugurii, în floare, n-o facem noi cu mintea şi inițiativa lui mentală şi nativă imprevizibilă anxioasă, în act de decizie, n-o facem optim noi cu mintea gândind generos pentru noi toți, chiar dacă se pricepe la multe omul, însă la asta nu i dat să se priceapă oricât de genial şi de iscusit, rebel, spirit liber, ar fi, chiar dacă îşi spune părerea Pavel public asemeni preşedintele Iohaninis: "pas la pas cu lucru bine făcut, delicat făcut"). "-Sorele răsare, noi ne iubim în pijinale...", se cântă la Ferma de la televizor, cu o atmosferă însorită plini de putere, eu şi Vica suntem tot mai insistenți, în valoare (e chestie să supravețuim, să continuăm să existăm. Noaptea te poate transforma în animal, că o întrbam pe Vica, deşi nu eram horticultor, ca Balint Viorel:

-"Îngrijesc florile din grădinuță, mai mult tu, Vica, dar nu-mi explic, deşi e absurd, de ce nu moralul omului, de ce nu poate înflori bobocii, mugurii, trandafirului, care înrămează casa noastră cu roşu fascinant  ca o iederă încununând fereastra de la drum (omul are un sens, nu striveşte lumina, dar mugurii rugului nu-s transformați, în procesul de fotosinteză, nu-i deschide, mugurii, în floare, n-o facem noi cu mintea şi inițiativa lui mentală şi nativă imprevizibilă anxioasă, în act de decizie, n-o facem optim noi cu minetea gândind generos pentru noi toți, chiar dacă se pricepe la multe omul, însă la asta nu i dat să se priceapă oricât de genial şi de iscusit, rebel, spirit liber, ar fi, chiar dacă îşi spune părerea Pavel public asemeni preşedintele Iohaninis: "pas la pas cu lucru bine făcut, delicat făcut"). Dumnezeu, firea, nu-i tocmai un comod de gestionat cu lobi: bla, bla, fiecare vrând să fie vocea noastră, deşi în tot trebuie să fii ca o şorma cu euri, fas fudul, ce ne dă în spectacol trebuindu-ți nevoaie de şansă, de timp la picioarele femeilor şi destul nu e destul, că ne poluiază artificialul, plasticul şi asta nu-i o afacere, ci o diferență, o prăpastie a civiluzației prosteşti, infectate, un maidan de gunoie de containere peste care dă buznă urşii în căutare de hrană prin urbe, dar cu bai, că dăîn miezul fieebinte de pâine, dă: cu oamenii de pământ, că sunt,chiar şi gunoaie umane: oameni, -pleavă a societății, ciurucuri ..., care fac dezastru şi imensă sărăcie, amărăciune, cântându-ne prohodul, în societatea îngrozită de nefast, că nu ştim cum să ne revanşăm în bine, cu bine, că viitorul e în prezent şi-n noi dacă avem un Dumnezeu în adevărat de laudă de zestre, nu uitați? Dacă punem cu totul, cu tot spiritul pe curat făcându-mi lecțiile de acasă corect: afară s-a stârnit vântul făcând pe sărci, care nu cred, că să bucurau, că țărcile peste vale cârăiau ca musafirii care te ceartă nedorit, la tine-n casă, că ciorile croncănesc gălăgios, cu-n excepțional religios, peste supremul oraşului, în curtea spitalui de pe strada Clinicii, în ocol la mine: cocoşul  tânăr cavaler cucurigând, ridică găina frumuşel şi găinile cu larmă, cocorâzând şi sărind de pe cuibul, pe care îl părăseau, cuib în care ouasă fără ştii enigma: dacă a fost găina sau oul mai întâi? dacă eşti lămurit: câte ouă ouă o găină pe lună ? şi rațele mâcăind că una se duse, una din cinci: să dusă să se ouă pe undeva... iar gâştele gâgălesc pe la sanitarul uman, oficiantul, Cristea Octavian de-a Lupului, găgălesc pe ulicioara cu barul lui Minuca, dar mai în fund, gâgăleau, luându-şi în cârd zborul peste sat, zburând ca cele 11 lebede, a lui Eliza, sub cerul de poveste, senin, a Ciubăncuții, că o! Mamă, dulce mamă: cum s-ar putea altfel? Satul mie şi lui Vica pe Arca vieții lui, îmi era casa sub acoperământul cerului, care ne adăpostea-n curaj, plini de nevoi gospodăreşti, care ne satisfăcea şi umplea stomacul, chiar şi dragostea cu fluturii ei trecea prin stomac, prin burdihan, ca nutrețul vita înainte de arumega, pentu'ca să treacă în foios, rețea şi deabia apoi s-ajungă în cheag, în stomacul propriu-zis printr-n proces metabolic s-ajungă în intestinele, apoi în cele groase, ca-n final să se elimine prin rect"rom cerial", cum zicea sfătos Burdeosu, că el nu era doar cormănind la gură paharul, cum în nişte țarani Luchian şi Petru cel scurt ori nu mai sfântul Ilie Morimete, de i se făcea cinste, pomană şi Urcan Bătrânu țuca crucea şi patrafirul popii luându-se la trântă cu morile de vânt, cum bravos o făcea: don Quihote a lui Cervantes şi... , însă gândul ne poate paşte şi mâna încătro vezi cu ochi, cu "te iubesc de nu te vezi"... Vica, o minune a minunilor, în casa mea! Să nu zicem hop! înainte de a sări gardul, ca să te-nhață leopardul pentru'că ai mână lungă pentru a smulge din stratul vecinului prazul, (uneori suntem cum suntem fără valoare normală umană într-un plăcut, deşi: ari, grăpezi, seameni, ca să sapi cucuruzii, ca să ai o haznă  de mălai stârpind buruienile: lobodele, ochii găinii, holbura, susaiul...mai şi rărind cucuruzii, că rarul îți umple carul şi dacă transpiri, asuzi dând ca mutu ca să meargă sfărmând brujii, afânând solul, afânându-l, ca lumea, bine, să meargă sapa, ca untul... cineva, Sărsăilă, te face să înghiți în sec şi să fii nemulțumit, că tu osteneşti de-ți sar ochii din cap, dar, că altul e mai gazdă ca tine şi nemulțumirea te face neom te cheruțeşte de cap, dacă mai meri teleleu şi la crâşmă, pe la fogădău şi ajungi să te sfădeşti, ajungi să te bați cu muierea şi din cauza geloziei, chiar s-o laşi fără suflare, ca: aiesta Remus a Cupții, trăsnit pe urmă pe vreme cu soare în câmp, că mânca parcă pământul nepăsător dându-şi tot mânios silința, sârguința, în timp ce-n hotarul Sâmpetrului săpa înstrăinat şi depărtat, absent, parcă de obiectivul muncii: căpălitul, săpatul, prăşitul, înainte de a fi... c-a fost fulgerat, trăsnit, că e clar nu-i faptă fără răsplată, că pentru Dumnezeu nu-i niciodată grabă şi nici prea târziu, ca să te pedepsească, dacă eşti om cu năravuri, om rău, cred poporenii, sătenii, oamenii de omenie, oamenii cu frică de Dumnezeu. Dacă stau şi mă sămălesc bine: viața e un fain, că nu-i om să nu viseze la comori, chiar şi eu am avut inițiative şi incursiuni la noi pe Dos, un loc numit Cetate, loc, unde în tinerețe mergând şi Domnişorul, Caroi, venit la noi de pe la Gherla, ca lemnar, astaluş, priceput ca meşter la orce meşterind din lemn, că omul ştia ce vrea de la curva de viață şi auzind de ce se povestea-n sat, de cel horn în care cei care umblau cu vitele  pe păşune, prin partea locului, c-ar exista un horn unde ei ca neştiutori, au arucat bote, bețe, pietre şi răsuna a gol, dar venise primul război, trecuse armata şi nu se mai ştia pe unde ar mai fi groapa, puțul acela (bunica, Nastasia, mi-a spus răspicat că nu dase Domnişorul de nimic, de vre-o comoară, deşi umblase cu mai mulți tineri şi săpase, eu în una din veri când am venit în vacanță, cu Mircea şi văru Valentin de la Duneşti, fecior a lui Ionaş Sălăjan şi Viruța, sora lui Dragomir şi a lui Sabina, ne-am hărnicit să scormonim pământul de deasupra Fundăturii, unde aveam şi noi o şiringă de pământ şi mă visam dând de intrarea-n biserica imemorabilă, în Fundătura, văzută de sus, ca să punem cartofi, fiind loc bun, bun să ne punem şi noi cartofi şi noi crezând c-om fi mai norocoşi, ne-am aveturat să explorăm cu unelte pentru săpat şi merinde, ca-n expediția lor cireşarii, însă fără picanteriile lor, că noi n-am dat ce m-oi lăuda, de bandiți, haiduci... n-am avut parte de poticniri având mingea la noi, în pasa noastră arhiologică. Se poveşte, că prin această biserică ar fi crescură cu instruire şi educație soldățească: Mira şi Miru, gemenii, care hărțuia în permanență, cu biruință, spărgea în turci, tătari, şi răii-vinituri, cum ştim cu toții trecut printr-un statut bine ştiut: mânuiau sabia, buzduganul, arcul şi gura lumii, c-au fost viteji, n-o puteai astupa nici cu pământ, consemându-se despre cetatea amintită în documente, ca existentă încă pe la 1700, era menționată de învățătorul Groza Teodor, ìn Monografia satului Sâmpetru-Almaşului, o adevărată bucurie spirituală. M-am exprimat inteligibil, nu mă mai înțeleg.

     - Ia o pauza. Stai de vorba cu surorile.

     - De ce surori vorbeşti, maistre, între zările abastre am doar pe Dumnezeu întru sfântă treime-laudă de zestre, iubire la înălțime cu profunzime . DUMNEZEU-IUBIRE LA ÎNĂLȚIME CU PROFUNZIME -DREPT LA ÎNVIERE

ÎN JERTFA RĂSTIGNIRII

Vica s-a dus în altă dimensiune

de rugăciune şi înțelepciune,

ca să ne lumine cu prefecține,

ca să-mi deschidă pentru veşnicie:

dreptul la poezie,

în vis să-mi dea universul: paradis,

care prin Eva ni s-a interzis, cu mărul, către Adam întins,

din adins,

prin trădare-

întunecare de soare,

că omenirii, calea către rai a închis cu-n sens,

ca infnitul cu subiect şi predicat,

să nu mai fie apropiat de obiect,

decât cu nepăsarea mării

şi Mesia iubirii,

în jertfa răstignirii.

Noi, chiar dacă nu suntem într-o anume zi rememorăm suferința, că deasupra noastră mereu şi mereu s-au adunat norii ascuzându-ne soarele, cu acel cald sufletesc şi omenesc, dar cine ce ştie, că oamenii de seamă ne-au fost omorâți pentru genialitatea şi patriotismul lor, deşi prin atitudinea lor falsă, neomenoasă, fără scop deplorabilă viciată, că n-aveau nimic uman în natura firii şi în socialul pâinii lor de o ființă, că mizerabil, turcii, pe la 15 august 1714, de Sântămărie, ca pe un Hristos a românilor au executat pe Constantin Brâncoveanu şi familia lui pentru absolutul de duh de adevăr şi de viață creştină curată şi sfântă, în urbea, pe malul Mării Marmara, pe străzile înghesuite, pestriț aglomerate, mutilate sufletesc, cu toții fiind spectatori neutri pasivi, fară simțire şi fără esență creştină biblică şi fără emoții, gălogioşi, cu toții fiind tulburi, drogați, că străinilor români li se puse în față, cu prețul lepedării legii creştine, dar Constantin Brâncoveanu autentic, valoros şi omenos, un exeplu demn de istorie a zis motivat, în auzul tuturor:

-"Iată, toate avuțiile şi orice am avut, să țineți minte, am pierdut, dar pilda noastră să vă fie învățătură! Să nu ne pierdem firea şi încai sufletele... (şi adresându-se la ai lui, celor din familie a căror cap avea să cadă sub iataganul turcesc:)

-"Stați tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte.

Priviți la Hristos..., "încheie cu suflet cald, spirit liber, cu mult soare, mai sus de cuvinte, acest sfânt de pomină, exelență, un real, a neamului românesc. În vara lui 1966, mi se oferea ocazia să strălucesc omenesc împlinit, că primisem de la şcolă, pe timpul vacanței, că pot să mă înscriu pe anul doi la liceu (nu mai rețin toate detaliile), dar ştiu, că fără să mă consult cu careva nevând cu cineva, fremătând, îmi zisem convins: -"Mă înscriu şi eu". Era o chestie, o nebunie, dar dacă nu o fac ştiam, c-am să regret şi mai ştiam, c-am să surprind peste normal, pe unchiul Toma şi pe mătuşa Elvira, o Viruța de oraş, urbană, că la tata ce să-i mai zic de urzeala mea pusă la cale, el închizându-mi gura şi sinceritatea confesării lui, având chiar oarecare neâncredere în el, zicând incomparabil şi rănundu-mă în dragoste, în orgoliu dacă-l aveam în acea vreme naivă şi indecisăîn dorința de a fi ceva în viață: "căpitan val-vârtej", calitate de a fi om, tata zicându-mi ce-a zis şi tăindu-mi aripile întinse cu zborul către firesc, c-a fi şi pentru mine o lopată, a zis imprudent a fi o lopată, pentru a fi muncitor necalificat, ca tată-su Viorel, a zis, scurt pe doi a zis: -"Cum a trăit tata: dascalul Ion Rătundeanu-Ferghete, şi eu pot trăii", fără electrificare în casă, zicea ca Ilie Moromete, care n-avea bani pentru foniciară, impozit, şi-deranja având în el haos şi nedumerire, dar dincolo de culisele vieții, era într-o criză trecătoare..., efemeră, cum o să mă intrețină tata în şcoală şi ce are să facă atunci când va afla tata, că trebuie, că are de plătit şcolarizarea mea până voi primi bursa? Nimeni nu mă sfătuise, că nu consultasem pe nimeni: ce trebuie să fac? Am intuit, însă eu ceva gândindu-mă doar la mine, deşi mai era de şcolarizat: Mărioara şi Mircea, frățiorii mei, că şi ei erau la părinți, în familia lui Dragomir şi Veronica, o temă de gândire altruistă, denteresată, fară discriminare ...În principiu am gândit eu pentru mine, ca şi cum ceilalți ar fi nişte intruşi, făcând față tuturor provocările, care mă amorniza în natura de a fi cu folos, cu succes, îmi venea să cred, deşi pentru risipitorul rentors acasă se taia real vițelul cel mai gras din ciurdă, cireadă, fără ca părintele să se facă de râs, sunt convins, deşi celalți ai casei sufereau fantastic în istoria fantastic-de-crudă.

În mine aşa civil ceva instinctual insista, ca un jucător scos, dat afară, de pe arenă, teren:

-"Înscrie-te, Pavele, la liceu". Şi trecând peste potrocolul vieții am păşit cu dreptul fără griji, trebuind să-mi fac o profesie, o casă cu avânt, pe o fundație solidă, văzând soarele de după nori şi descurcându-mă cu dragoste de viață surprizând esențial prin modestie, în chemarea străbunilor şi propăşind, luntre şi punte, chiar pentru'că Dumnezeu mă pune în permanență prin primenire, inspirație şi memorie, mă pune cu elemente noi, la încercare. Munceşti cu răbdare şi pasiune, Ben, fără nici o clipă de neatenție, că asta e o sănătate şi o moralitate social umană cu ptincipii de Biblii.

Subiectiv nu pot fi, ci realist. Scriu cu scântei de poveste: modific tabela cu mâna mea, că n-am un anume plan pentru a-mi sări cu antren țandura, însă am stilul meu de viață, adică ce voi mai scrie, ce va cuprinde cartea, dar ca prin minune scriu în forță, cu revelație, dând putere şi esență visurilor mele. Ne-am lăsat pe mâna unui fugar, chiar istoric fiind,nu mă convinge c-ar fi cel în drept, cinstit, că de ce să ne defăimeze, Tismăneanu, să ne acuze ca un străin comunismul, fraudându-ne cu un cost enorm, care ne văduveşte de leul greu, pentru minciunile lui, minciuni cu efect negativ, prin care ne acuză comunismul, din cauza cărora coiot chipurile a fugit neo-comunist din România în America capitalistă, America, care cu înteres pentru fes, îi ține partea, deşi ne fură raza de soare dumnelui uimindu-ne şi pe noi, ca ne fură ca Iliescu şi tagma celor care ne fură binele lăsându-ne şi fără locuri de muncă, deşi românii nu-s ciufi, oameni de nimic; Tismăneanu a acționat cu bisturiul criminal, mal praxis şi face radiografia societății, Tismăneanu aiesta nu-i bun de pus pe rană făcând haos, face mai mult rău decât m-am gândit eu, deşi nu înțeleg efectiv pe românii care ne vorbesc de rău pentru'că se înstrăinaseră de național şi tradiționalul românesc, un dizain fără egal, unic, că aceşti talpă a iadului, cozi de topor, egoist, dramatic făcând gafe, cum nu se face lumea mai bună, că ei: ajută pe cei care vor să ne globalizeze, să ne pierdem indentitatea distinctă, națională, şi ce fac unii, nebunii, e o ruşine. Nu vedea Tismăneanu, cum se ridica blocuri, cum răsar blocurile ca ciupercile după ploaie, în perspectivă locuințe pentru clasa muncitoare strămutată de la sat, de la țară, țăranii, ca tata şi mama devenind alți oameni în centru muncitoresc Aghireş-Fabrici, deveniseră şi mama şi tata: altfel de oameni, cu vederi largi însorite pentru copiii lor, aveau o mobilizare intelectuală de top, în clasamentul standardizate pentru olimpiade cu răsfrângere cu direcționare către bine. Găsiți dumneavoastră explicația, schimbarea la față în "epoca de aur", care se pretindea multilateral dezvoltată, că promavatoare a păcii şi muncii, România vroia premiul Nobel, dar din cauza mentalității, din cauza prejudecăților, nu i s-a acordat pentru'că aveam normal de câştigat.

Noi avem cum am zis perfect şi imperfect ceva ca sex senzațional, spiritual, cu multă plăcere, făcând de fapt ceea ce iubim dând tonul, că avem grijă de cei bolnavi, cei care sunt animale bolnave, cum le zice şi mă uimeşte, că artistic e cu efect acest scriitor academician român trăind mai mult prin Franța, bun, ca tine, Ben, de pus necostisitor şi cu eficacitate, de pus pe rană, dovedindu-şi statutul de mare scriitor, că grozav stăpâneşte cuvântul şi nararea cu spirit a cuvântului, ca-n pilde Hristos, că nu te deprimează lectura cărților lui, ca un suflet pereche, deşi la o bere n-am fost cu el niciodată cu acest bătrânel eficient, că nu-mi plâng de milă nici prin ce nu-i perfect la mine, că eram bine intenționat ca fost preşedinte a uniunii scriitorilor, convingându-mă fermecător, că-i natural şi cursiv, cu acuratețe a basmului Făt-frumos..., că nu-i un Papă-Lapte a cuvântului, ci o stare de bine, lectura şi scrisul nelăsându-mă-n pace, ca o femeie bună la pat, că-mi ridică moralul, că scriitorul de care vorbesc e O.K.,că nu-s dezamăgit sau derutat într-ale vieții, în toată firea şi real şi Vica îmi da credibilitate, deşi nu mâncam vegan spre uimirea mea Vica, că Vica acceptându-mă în serenada ei de Julieta, deşi eu nu eram o coicidență a cuiva, un cineva care o meritam, ca şansa mea, îndrăgostit de ea, de Vica, care roia după buna mea dispoziție, ea modelându-se după firea mea rigidă, deşi eram sau pentru'că eram îndrăgostit de ea până peste cap şi eu eram în fața ei un mormoloc, aşa mi se părea stând în banca mea, deşi nu ştiam nici la vârsta străbunicului ori a bunicului din partea tatii, Viorel, dar ce am de gând cu ea, mă întrbam, ea fiind văduvă, mamă a tri copiii, Doamne Dumnezeule!, în ea fiind, un suprem femenin, o chimie şi o alchimie, o slăbiciune, un imposibil posibil, ca doi îndrăgostiți fiecare în felul lui esențial, cu problemele lui, să conteze pentru celalalt, prin 7 ani de acasă. Ea vorbea cu mine înfloritor, mai mult decât trebuie, spre surprinderea mea de tolomac, totul transformându-se în căsnicie, deşi e greu de înțeles ecuația, că un ceva schimba totul în viața mea bucurându-mă cu adevărat şi nici nu căutam explicații, soluții, ea cu pasiune schimbând minunat şi-n mine totul.  Tu parcă fără pic de artificial mi-ai cântat ca cei de la madrigal, scos cu-n național, Mihale, în duh de adevăr şi duh de viață către cale..., dar la ce mă țin cu voi la snove şi tacale de tri parale? Exista un principiu: dacă o fiară trăieşte singură, nu mai e fiară, că şi omul în afara societății se pierde, că societatea îl instruieşte şi educă, că noi doi, Ben, suntem făcuți pentru popor, să-l slujim, deci important e să rămânem în viață: adevăr, în cale către Hristos, că noi avem ceva-n comun, Ben, ceva care ne împinge ca pe Eminescu să ne apărăm Patria Limba Română să ne-o apărăm cu suflet şi omenesc (în aiasta-i răspunsul ce-l căutăm Ben, pentru aiasta ne-a născut veşnicia la sat, ca să ne batem capul şi ascultă-mă, că noi amândoi nu ne prefacem pentru'că suntem ceea ce suntem prin grai, prin cuget şi suflet omenesc). Prin natural şi viață, că ho: judecăm cum să fim strălucitori: utili şi prin lauda de zestre valabil şi neexpirați, obosiți, un disconfort, că dacă nu ne păstrăm în viață având ce apăra, ce rost? De cele scrise suntem dependenți, Ben (Mi clar, că nu-i timp să murim şi de fapt cui am face plăcere? Cine nu ştie, că noi nu luptăm cu sabia, pistolul, că noi avem condeiul şi cuvântul. Noi dorim ce şi-a dorit Zamolxis, un larg spiritual al nostru. Sunt mândru Ben, că tu promovezi: poli-culturile a două lumi, ca să nu ne dăuneze grav sănătății, că scrisul ne face să trăim cât va dăinui lumea: pace şi pâine, benefic, închinați întru Hristos, cu şirul nostru nesfârşit de voevozii României sfinte şi mai presus de cuvinte (ce-aş mai putea aduga în aceste momente de cugetare întru răsărit de soare?) Prin Vica sunt ce sunt şi pentru tine Ben Todică şi pentru cititori, în nevoia de zi de zi, o frumoasă experență, după nişte reguli. Alex.Ştefănescu, ce să-ți spun, că eşti în casa mea, chiar şi Vica iubirea mea, îl aprecia ca pe un om mai aparte, scriitor, cu vederi largi, ca Domnița lui foarte mândră, prin Nicoleta Savin, maistru, criticul,foarte tare a scris şi despre mine fără a mă debuta ca scriitor şi domnia sa ştie de ce şi nu pricepeam, deşi nu-mi zicea, nu-mi cerea să renunț la pasiunea de a scrie, nimeni, Dumnezeule nu-mi cerea, dar nimeni nu mă putea nici opri, căorice ar fi zis oricine, cum Horea Gabrea a şi îngurgat-o covrigând şi făcându-mă Cioran şi Ionesco, nu m-ar fi oprit, că-mi intrase-n cap scrisu, c-aşa-i venise lui Gabrea, să mă certe în România literară, a scris fără să rumege ca Mândraia din poiata lui Teodoru lui Horlău, vacă de care îngrijise Veronica, mama, de la începerea războiului până se sfârşise războiul, întâlnindu-l pe Dragomir, un holtei serios, care o şi duse pacifist acasă şi chiar o pețise, după obiceiul satului meu natal. Fragmemtarea narațiunii, e ca spargerea, a lui Gică, a celui plecat la Botoşani de sărbători fără a mai reveni pe la Ciubăncuța fiind mânjit, uns la cur cu alifii şi mincinos, ca magarul pierdut de turmă, ca un măgar pierdut în ceață sau acel om despre care scrie cu iacusință Marin Preda:

-"La noi, în Botoşani, Cristeşti scăpați la un pahar de vorbă, la o bere, că suntem mai aspri, bătăuşi, ajunşi la beutură, aşa cum ajunge calul prin ovăs, ne certăm şi iuți din fire, la mânie, supărare, ne spargem, ne tăiem în viu, tăiem în carne de om, ca prin lanul de secară coasa, spargem, în timp ce la voi în Transilvania e altă viață, mai molcomă, cum ziceți voi, dar noi chereuți de cap, căpieți, fără să stăm mult pe gânduri spargem neserioşi: clințeri, hinderi..., zice Gheorghe Crăciun lăudăros ca un prost, plecând acasă de sărbători şi nemai întorcându-se la relația, care o începuse cu Daria. Radu Cosaşu redactor la revista Cinema având-o şefă pe Ecaterina Oproiu mă publicase, în Almanahul Cinema 1986, la rubrica: Spectatori, nu fiți numai spectatori !

-Bine, atunci să fim scenarişti! "Spectatori, nu fiți numai  spectatori!" -îndemnul rubricii noastre e demult cunoscut. Unii ne-au luat vorba în litera ei şi se dovedesc realmente scenarişti, -ca acest tehnician veterinar: Pavel Rătundeanu-Ferghete din Ciubăncuța-Clujului, care şi-a inventat un erou Pavel Dragomir un alter ego transparent al cărui monolog (fragment dintr-un story mai larg) îl sugerăm regizorilor noştri pasionați de lumea actuală a satului-sau copaboratori spontani ai caselor noastre de filme, găsind în literatura actuală de calitate pagini de certă inspirație pentru eventuale scenarii.

Omul de la Ciubăncuța

Pavel Dragomir e o ficțiune a unui tehnician veterinar, citiți-i textul ca pus pe bandă de "mag" şi veți auzi câte ceva din sunetele unui loc şi gândurile unui om  de azi la țară.

Țâşneşte iepurele din tufiş, din care nu se ştie. Tot aşa afli treptat cine eşti tu în fond şi cât te poate duce mintea edificându-te încetul cu încetul asupra personalității tale, chiar dacă tu, nu te consideri un domn nimeni, deşi directorul liceului agricol din Şimleul-Silvaniei (Atodieroaie Mihai îți zicea că eşti un domn fercheş, domn bine), iar un alt director, cel de la Bistrița, până a nu ne transfera secția veterinară şi contabilă, dincoace (Petringel Alexandru, un om serios şi impunător, după ce jucasem într-o scenetă ("Amicii" de I.L.Caragiale,) şi dasem pentru revista şcolii "Orizont" (la Şimleul-Silvaniei fiind: "Mugurii Silvaniei") dasem câteva poezioare, îmi zice încurajator: -"Tu poți orice". "Orice"uşor de zis, dar eu nu eram convins şi lămurit şi asta era culmea. Dar ce puteam face? Să mă pun pe treabă şi să confirm cu adevărat că au dreptate în ce zic şi ce cred despre mine? Asta era ceva. Dar cum? Şi ce anume trebuia să fac ca să nu-mi dea mai apoi cu tifla şi să le înşel aşteptările, că ei aşteptau de la mine mai mult şi pentru asta investeau în mine încrederea lor, un capital de preț al omenirii, ce trebuia răsplătit cu aceeaşi monedă. Eu însumi nu credeam în mine, în puterea mea şi doar aparențele îmi aduceau măguliri din partea altora, dar cui nu-i plac laudele şi să se complacă cu ele, unflându-se-n pene, ca şi cum într-adevăr el ar fi cu adevărat cineva? Cui nu i-ar plăcea s-audă despre el părări bune? Asta m-ar fi făcut să mă cred buricul pământului şi să mă fac nici un efort ca să-mi ating scopul? Eram prea neânsemnat ca să ştiu profita de aşa ceva. Că mă bucurau aprecierile dascalilor mei era una, dar că nu ştiam să fiu practic şi să am parte de te miri ce alte avantaje era cu totul altceva, altă mâncare de peşte. Eram o fire care nu se putea avea bine cu toți. Eram liniştit şi nu săream peste cal, cum era normal. Mai vindeam din când în când pielea ursului din pădure. Mi-aş fi dorit să fiu mai mult, ce nu-s nici astăzi, dar astea-s cai verzi pe pereți şi potcove de cai morți, însă cui nu i-ar plăcea să fie binevăzut şi bine apreciat? Nu-l uit pe Dull Francisc, nu-l uite nici binele, profesor de limba şi literatura română, c-a zis într-o plenară U.T.C. pe şcoală (ținută imediat după transferul nostru de la Bistrița la Şmleul-Silvaniei:

-"Eu să am zece băieți ca băiatul de la Bistrița (nu-mi reținuse numele)aş face multe-n şcoală". Un alt om bun la suflet care vedea în mine ceva extraordinar pentru'că nu cu mult înainte luasem şi spusesem nişte păreri în stilul altui profesor de română, Ion Popescu (profesor din Văleni din Munte, avut la Bistrița) care prevedea relația dintre profesor elev ca de la om la om şi eu, impresionat de asta, că eram şi noi mari şi sensibili la ce înobilează omul, expusem mai adăugând şi câte ceva de la mine şi reuşisem să surprind plăcut şi asta şi pentru'că cei de la Şmleu n-aveau de unde să-i cunoască şi să ştie de împrumutul de idei, de proveniența lor, crezându-mă pe mine grozavul (în relația profesor şi elev presupându-se: profesor-om, elev-om, un de la egal la egal, o reprocitate) crezându-mă pe mine mai grozav prin ce promovam, mai grozam decât eram, pentru ei: profesori şi elevi, a locului, fiind ceva nou şi uimitor. Avem o anume intenție să-i duc în erore asupra persoanei mele, dându-le altă poză a chipului  meu moral? -Sau totuşi pe undeva era ceva de capul meu... Eram înzorzonat cu calități care  puteam nu le am şi împovorau, că ce realizasem până atunci înafară de profesie (tehnician veterinar)şi o familie (prin căsătoria mea cu o femeie cu trei copii, o țărancă harnică şi de treabă, cu care am avut şi eu, după doi ani, o fetiță (pe Daria-Loredana), care acuma e de 6 ani. Toți mă vedeau de atunci cu zarurile bine aruncate şi cu pajura câştigător-dar n-aş dori chiar şi eu mai mult?

-"Dacă n-ar fi comod ar putea mai mult", -i-a zis tatei doamna profesoară Petringel.

-"Aş scoate eu lenea pe cucona lene din el, cu cureaua, dar mi ruşine, că-i mare amu", îmi revine minte răspunsul tatei dat profesoarei de matematică şi îmi  vine să-i strig după ce nu mai e:

-"Tată, de ce n-ai luat-o, dacă asta m-ar fi făcut om şi mi-ar fi dat dreptul cum dreptul de a mă naşte, la izbândă?"  Nu ştiu ce-mi aminteam din acei ani de şcoală fără să am ca sprijin publicat din acei ani Orizont nr 1 şi 2 de la Bistrița: depănând anotimpurile pe ghemul vremii, anul ajungând la primăvară, cum scria ca editorial profesorul Ion Popescu, un tânăr deabia ieşit din anfitreatrele facultății de la Cluj, mereu aceaşi după nume, dar de fiecare dată altele prin conținutul şi noutățile ei. Pentru voi, parcă mai mult decât pentru toate celelalte generații la pas mărunt, cu alte gesturi şi relații sentimentale, primăvara cu situații comune, cu reacții, refkexii, prin care apreciezi, că te verificai, invocai primăvara era îngemănată cu primăvara vieții generoase, care te face să te exprimi artistic, zâmbetul, mănunchi de raze, de soare, tuşat emoțional şi carnal, potențat în tine,cu libertatea pe care în fond ți-o doreai benefic, cu matematica chefului de a fi, în concertul de cameră, energia ajutându-te bine, că azurul era sărutul depărtat a cerului, un lucru de care tu te fascinai, cu o croială de nori, având formule, de-ale noastre fiind creativ, ca să se facă o comunicare cu responsabilități, greul nepărându-ți greu, chiar dacă despre multe nu ştii prea multe, dar te implici trăind între oameni cărora li te dedici cu paleta largă generoasă cu toate fazele de tonificare, de a fi esență depinzând de ce vrei să fii din fericire şi din fericire, contând să reuşeşti prin job, chiar dacă-i greu să răzbeşti, ca se ştie cine eşti făcând cu strădanie, în obiectivele zilnice, urmându-ți visele, că elevul trebuia să devină cetățean, cu trendul şi dizainul lui complex, în tot fiind intențiile de mai bine, cu mai mult dar din partea ta, viitorul luminos fiind un mâine fantastic, care te susține sustenabil şi pragmatic, că prin asta dădeai românilor ce era a românilor cerebral (profesorul era folcloric şi decorativ prin esența lui rurală, cu structură şi sugestiv, că-n tot era un omagiu, ca Liviu Rebreanu, lăudând până şi-n academie satul şi veşnicia aflată pe verticală aici, în satul românesc, o revelație fără nimic palid ori timid sau încadrare artificială, avându-şi trăirea în buna lui tradiție.

Vorbele acestui profesor, fără nimic clasificator didactic, parcă mă călăuzesc prin timp cu  prezență vie tocmai pentru'că nu se referă neapărat la mine în particular, ci la noi:

-"Pentru voi ne bucurăm-azi şi mereu, că soarele răsare mai vesel, florile sânt mai prospete, pentru rezultatele fantastice a muncii voastre, hotărâtoare, pentru viitorul vostru". Vin cu de-ale noastre din sufletele noastre, că-n noi şi prin noi e un respesct şi o prețuire față de tot ce avem electrizant, frumos şi minunat suflet şi grai românesc. Revista şcolară Orizont, prima revistă dintr-un Liceu agricol, cum îmi spuseră cu drag doi profesori de-ai mei, nişte dragi, Petringel Alexandru care mă alinta şi mă încuraja şi Ion Popescu, un suflet care m-a saltat cu nou către nou, să iubesc şi să ador, făcând de dincolo de amintiri, să nu-i uit, în inima lor fiind dragostea cu îndemn de a fi oameni, în revista simbol a lucrurilor frumoase, mi s-a găzduit încă din prima revistă poezia şi apoi proza, La examen, fără a fi tot, toată odiseea trăirilor mele de atunci, de pământ, deşi pe atunci nu doar scriem învățând să scriu, dar vroiam să ştiu..., să ştiu ce-i vraja unei femei, dar mai ales ce-i o femeie, ce rost au trandafirii ce-i taina iubirii, dar mai era şi timpul care trece şi cu nedumeriri şi suspine a început să mă înece, motiv în plus să culeg sau să-mi pierd micile bucurii cu verde a naturii, dar ce-i pâinea caldă al acelor ani? când aveam punct țintit, dar şi ochit?

Mă aflam în trenul de Bistrița, într-un compartament bucurându-mă de viitor, în care lângă geam sta un moşneag glumeț din fire, îmbrăcat într-un frumos costum țărănesc popular, vizavi,în față având-o pe baba lui, o femeie neaoşă sprijinindu-se-n palme pe o măsuță din fața fereştii având ia înflorată, brodată cu soare şi florile câmpului pe unde cu rost asuda, transpira. Imediat alături cineva citea durut ziarul, iar eu şi alți călători, înghesuiți ca sardelele în conservă privind o tânără cu buzele date cu ruj, peste ce a lăsat-o cu patos, binecuvântată de Dumnezeu, deşi, eu în colțişorul meu, mă prăpădeam, perpeleam, la examenul care urma şi mă aştepta tot făcându-mi griji. În mână aveam şi file rupte dint-un mers de tren cu traseul ce-l parcurgeam gară cu gară: ruta, care o aveam de parcurs, că n-am fost ieşit în lume, asemeni unora nu prea duşi ca Ilie Moromete plin de grijile lui, nu era dus pe la biserică. Stațiile parcă se îngânau, unele după altele. Priveam atent în noapte, dar tresării când moşneagul, un Urcan Bătrânu din câmpia transilvană, pe care-l pricepeam, că depăna hazliu: o poveste, snovă, luminând parcă-n noapte, ca o inimă de tată Pavel Dan şi parcă vocea lui asemeni unui cântec de leagăn doinit ne legănă, din stăfundul nemuririi a pământului străbun cu multe şi nenumărate istorii, poveşti:

-"Nu de mult tare, un om trece pe lângă făgădău, birt. Ar fi intrat un pahar de rachiu, că burta lui tare poftea, dar mintea lui îi spunea să nu mai cheltuiască şi să-şi risipească în cele patru vânturi sănănătatea, că-i păcat pentru Dumnezeu să-şi strice sănătatea, omul! Stă omul în drum aiurit, se tot cumpăneşte, se tot socoteşte şi până la urmă gândeşte în felul următor:

-"Burta spune: să beau, Mintea-mi spune: să nu beau; Burta e mai proastă, Mintea e mai înțeleaptă. Dar vorba din bătâni că la asemenea certuri, cel mai cuminte lasă după cel mai prost...

-"Aşa să fie!"şi a intrat în birt.

Gluma moşului amuză pe toți, chiar şi pe cel cu ziarul, pentru câteva clipe lăsând cititul pentru a asculta cele spuse de bătrân, chiar acățând la vorbă: -"Hai mai spune-ne, moşule!" Moşneagul parcă atâta aşteptase: începe să depene, să spună cu măiestrie alte şi alte poveşti, ca un Ion Creangă a locului, nici bunicuța neastâmpărată spuse, făcându-se de pomină, unele fiind chiar amintiri din copilărie, erau trăiri de adevărat.  Bistrița sau oraşul verde cum îi spunem noi, este aşezat într-o frumoasă depresiune înconjurată de dealuri.  Spre partea stângă a şoselei, cum te îndrepți spre Unirea, se-ntind plantațiile de pomi fructiferi şi viță de vie ale stațiunii experimentale pomicole, iar pe partea dreaptă râul Bistrița şerpuieşte pe lângă colinele împădurite a Jelnii. În centru oraşului stă de strajă de prin secolul al-XIV-lea turnul bisericii gotice, alături fiind pe sub gălete, şi alte monumente istorice, ce pare să ne povestească asemeni moşului-strămoşul, din tren, despre oraşul medieval (e şi statuia lui Deşteaptă-te române, a poetului patriot, revoluționar paşoptist Andrei Mureşanu şi clădiri a oraşului contemporan, în proporții şi dimensiuni clasice adăpostind apartamente pentru clasa muncitoare, intelectuală şi familii, adăpostind spitale, laboratoare, bibleoteica, magazine-prăvălii, ateliere, batalionul disciplinat... Împreună cu viitorii colegi: Luțu (Lupşa Valer din Lunca Ilvei), Nelu (Platon Ioan din Matei, LechințaIoan), Grig (Purcea Grigoare din Feldru)... am vizitat oraşul, muzeul oraşului... vizâtându-l călătoreşti imaginar prin timpuri imemoriale, de istorie şi legendă, trezându-te-n freamătul prezentului şi la grija zilei: examenul care urma, examen pentru care nu ştiai cât de conştincios eşti pregătit. Bistrița începea să se modernizeze: se ridicau blocuri, un complex pentru prelucrarea produselor lactate, o politică nouă modernă urmând să exprime grija față de om, grija pentru sănătatea omului. După multă hoinăreală, ne-am îndreptat către marginea oraşului spre nişte clădiri vechi  impunătoare de cazarmă unde se adăpostea şcoala tehnică agricolă, ținta visurilor noastre în prezent. Stângaci, şovăitori, timizi, reuşim să descâlcim, descurcăm, marea problemă a cazării şi mâncării. Nerăbdători aşteptam să iasă de la examen, aşteptam în curtea impunătoare a şcolii, cu o mulțime de bănci înşiruite pe sub castanii seculari, aşteptam mulți elevi şi părinți pe bănci pe sub castanii seculari sub umbra seculară plăcută, castanii, primăvara aveau ciorchini de flori albe mai ceva ca lumânările în pomii împodobiți de Crăciun, aşteptam ca ulii puii ori vulturi carpatici prada, aşteptam pe elevii, care ieşeau de la examen pentru a-i iscodi ce le-o picat pe biletul de examen şi stând cu sufletul la gură povesteam câte-n lună şi stele. Era prima zi de examen oral după controlul medical (concurența fiind mare nu apăream pe tabele,  în ziua cu pricina, o zi de plină vară. Care cum ieşea din sala de examen noi îl asaltam cu întrebări:

-"Ce-ai scos la română ?"

-"Baltagul".

-"Şi-ai ştiut ?"

-"Ştiut".

-"Dar la gramatică ?"

-"O frază de analizat din punct de vedere sintetic şi moefologic."

-"Şi ?"

-"...A cam dat cu Baltagul..."

Cu paşi de plumb m-am îndreptat spre sala de examen. Îmi venise şi mie rândul. Am intrat ca-n gol, păşeam în necunoscut, cu temerile celui care în plină noapte, este izbit de o lumină vie. Masa cu biletele pentru examen parcă a crescut la înălțimea turnului din centru oraşului. Întind mâna şi scot la română biletul. Abia după o vreme mi-am dat seama de ce nu pot citi: țineam biletul răsturnat! Apoi am desluşit la primul punct: Lacul "de M.Eminescu, iar la punctul doi: "Analizați sintetic şi morfologic fraza... "Merg în bancă şi ce-i pe bilet scriu şi pe bucățica de hârtie, schițând ce aveam de spus. Îmi vine rândul încep să povestesc pe nerăsuflate:

-"Această poezie exprimă sincera dragoste a poetului... şi zic, şi zic, adăugând în povestea mea şi crâmpeie de versuri. Mi s-a părut c-am terminat, dar văzând că examinatorul nu-mi zice nimic am încercat să descriu viața marelui poet. Deodată profesorul Vasile Rațiu m-a oprit:

-"Ajunge, treci la punctul doi.

Şi cu puțin ajutor şi aici am reuşit să desfac ghemul încâlcit al gramaticii. Iată-mă ajuns în fața biletelor cu probleme. Deşi matematica mi s-a părut totdeauna uşoară, în fața biletelor de examen am avut emoții. Scot din grămadă unul, îl copiez pe hârtie, iar când termin văd o tablă liberă. Ridic mâna şi mă cer profesorului de matematică permisiunea să lucrez direct.

-"Poftim, poftim, zice profesorul, contrariat de graba mea.

Punctul meu care cuprindea teoria nu-l prea ştiam, dar l-am descurcat. Am şters tabla şi am trecut la punctul doi, reuşind să rezolv exercițiul.

Ce greu mi s-au părut toate la început şi totuşi acum, după aproape trei ani, ce simple îmi par toate acele întâmplări, toate emoțiile ce m-au cuprins la prima întâlnire cu şcoala. Azi şcoala pentru mine e adoua casă şi dascalii reprezintă a doua familie, iar oraşul parcă ar fi al doilea sat natal. Cât de mult aş da să pot întâlni, cumva, cândva, pe toți călătorii aceeia din compartimentul trenului de Bistrița, călători care m-au însoțit în primul drum ce însemna pentru mine spre cunoaştere. Ce lucruri frumoase aş avea să le spun! De câte ori ştim ce-i bade-n baden, o energie care te energizează cu normalitate, unic, tu, făcând față imposibilui, dar cum să faci marea surpriză, posibilul, surprizând pe ceilalți plăcut incredibil, dar adevărat consolând, că eşti un generos dezinteresat: curat şi luminat, aur strecurat ca o zi reuşită, deşi viața e o permanentă provocare, sărbătoare punctuală, parolistă, că tu eşti legat de casă, de obicei şi de națiunea dintr-o casă mai mare a lucrurilor noastre ca valoare? Totul e ca o poveste frumoasă din farfurie, cu mod de viață, că omul să fie bun, de omenie, e profitabil, e un dulce, o calorie valorică a unui mod sănătos păstrându-şi cummpătul cu arome şi nume de anume: roming culme la lume, că nu da, Doamne omului, că-i un fenomen în creştere: viața, la câte rabdă, în sine, având vibrație a artei, pentru starea de bine pentru ceilalți, omule, Ben, că tu ca om eşti un brend, o marcă, o surpriză, dintr-o elită a calității social-umană (aspiri credințe şi multiple speranțe şi respiri toate normele etice, liturgice în spice, ca o zi reuşită la succesul, în artă !)

Greşelile-s greu de acceptat, greşelile cunoaşterii fiind greu de îndreptat în toate neliniştile, frustările, că doar omul om fiind un bun doar, fiind de calitate, ca o zi frumoasă, cu cer senin, că-i scris în stele albastru, cu vremea care se îndreaptă către viață arzătoare, bună. Ceva-mi aduce aminte de copilărie, de soarele care bate cu sărut femeie mâna ta şi e o excepție prin ce e necesar, că în tot e o experență cu expresie a inspirației calmând durerea, cu care te-a surprins neconsularea unora, deşi ceva nu te iartă şi e un drept a dreptului de a fi om (om mic şi totuşi om mare, om experimentat pentru a fi mare şi pentru a te bucura de ce ți-a ți-a ieşit în posibil şi excelent, în lovitura de grație a binelui şi dreptului de a fi sexy!), omul având pofte de om nemâncat, prin cunoaştere, fiind cel care câştigă, cel, care prin sine are o izbândă, că-i cineva dincolo de frică şi de amăgire, care face să-ți sară țandura, că lejer liber renaşte, în tine ca Ponex-ul sub cer, o forță, energie, având multe pe cap şi de tras sub cer, că se încinge bârfa, că oamenii satului sunt cu ochii pe tine şi cu treaba-dreptul de a fi om cu experențe şi frumusețe, simțind în tine izbucnirea râsului ca-ntr-o oală cu presiune aflată la foc, deşi iepurele în trăsnetul şi desişul pădurii e motivat de propria-i existență cu zile şi timpul expirat, că vânătorul îl are în raza puştii lui (unde un preot te întreabă:

-"Te-ai lepădat de Satana?"

Şi foarte stresat tu bonom ingeresc să zici plăcut:

-"Da, mă lepăd de dracul".

Şi se ştia pasul către lucru bine făcut la mama lui, în spirit şi omenes a firescului.

În mine cu exigență şi spirit liber cu profunzime bombonea tămăduitor viață, cu-n carusel carambol de emoții, că încă nu m-am tâmpit şi naiv am sărit interesant să-mi ajut colegul Purcea Grigore, care voia într-un fel sau altul să publice în revista şcolii şi-i dasem o poezie şi articolul Pasiunea pentru frumos, îi dasem fără să mă împins cineva din spate, că era mai lent în gândire pe nepusă masă şi el mă nemulțumi, furase şi rămase chiar repetent pe anul patru la Şmleu, bătând în retragere şi nu mai ştiu dacă-şi împlini focusând cai verzi pe pereți (nu mai ştiu dacă absolvise liceul ori pierduse nu doar din moralitate, ratându-se şi devenind ruină socială) La ce se raportase tulburând apele? Unde îi era subtilitatea, pshicul uman, ce se ascundea-n el, că nu puteam zice, că n-are inteligență acest pegrig, gringo fără perspectivă, că-n el exploda artificii şi în lumea lui era intuiția, prostia şi ieşea din tipare domnia prin necuvințe, care n-avea delicatețea celor 7 ani din Feldru, unde am fost fugind când eram încă elev la Bistrița făcând popas, în drum spre Feldru, ne oprisem la Prislop, Liviu Rebreanu, cum i se zicea satului şi am văzut Muzeul im memoriam Liviu Rebranu, o atitudine, un pitoresc spiritual, un câştig, un tezaur național? Pasiune pentru frumos.

Nu este chiar aşa mult timp de când răsfoind filele unui album sau a unei cărți, eram plăcut surprins de peisaje sau portrete bine realizate atât din punct vedere estetic, cât şi din punct de vedere tehnic (şi mie, că eram patru fantastici în cercu foto, ni se păreau ca laborioasele tablouri de Ştefan Luchian care a sperat şi a sperat: să rămână nemuritor prin scrisul său cu lumina, ca noua zi şi mereu o nouă zi, care răsare cu zorii...)

Simțeam şi noi atunci de a face ceva în acest sens, simțeam dorința irezistibilă de a cunoaşte, de a învăța tehnica fotografierii şi a prelucrării de la A la Z, arta fotografică, ba mai mult aveam convingerea despre rolul covârşitor ce-l are fotogrofia, ca aurul alb pentru schi, săniuş..., fotrogafia fiind utilă în toate activitățile omeneşti, scriam informativ. Anul trecut, prin luna martie şi-a început şi-n şcoala noastră un cerc foto (orginizarea şi instruirea a făcut-o profesoara clujeancă, Rodica Macovei, a cărui mamă frecventa casa mătuşii Elvira şi a unchiului Toma de pe Galați nr.3) profesora un om cu vederi largi şi pragmatică, ne era profesoră de fizică, era o tovarăşă integrată în sistem fără a avea vederi înguste, chiar de anume învățându-ne arta foto, tot pentru a ne defini oameni între oameni, în plus oameni, pentru oameni.

Am lucrat cu multă plăcere, mai ales în cadrul lecțiilor practice, când ni s-a arătat, iar noi am arătat, demonstrat, iar noi am efectuat concret operațiile de bază, drăguțe şi expreso, ale  prelucrării materialui pozitiv. Astfel ne-am familarizat cu mânuirea tancului de devalopare a filmului, al aparatului de mărit, devaloparea şi fixare, uscarea şi tăierea fotografiilor. Adevăratul nostru debut în  prelucrarea materialului pozitiv a avut loc la 15 noembrie anul trecut, când am lucrat singuri o serie de fotografii făcute de noi în excursia organizată de liceu în Moldova la încheierea anului şcolar1966/1967. Poate atunci, mai mult ca oricând, ni s-a părut nespus de frumos fenomenul devalopării. Ştiam ce anume trebuie să apară pe hârtia din tava plină de soluție şi totuşi, când conturul devenea evident, aveam senzația că retrăim din nou acele clipe minunate ale excursiei, cu piesajul vacanței. De atunci am continuat să învățăm tot mai mult în domeniul ce ne devinise necesar. Uneori, la şedințele cercului, interveneau şi situații deosebite. Astfel, odată, în timp ce uscam pozele, fotografiile, am fost ajutați de tov. Profesoară să lămurim anumite probleme specifice la fizică. Cu altă ocazie, lucrând la nişte fotografii mai mari, am observat că pe uşă, că după developare şi fixare, rămân dungi. Ne-am învinuit reciproc, că proiectam degetele noastre, până când unul  dintre noi a a observat că pe la uşă străbat două fante de lumină ce cad  razant pe rama de mărit, altă dată am pus hârtia cu emulsie în joc, am proiectat negativul şi apoi am urmărit apariția imaginii. Dar imaginea nu mai apărea, deşi trecuseră vreo 7-8 minute. Abia atunci ne-am convins, că de fapt, am proiectat cartonul nesensibilizat! (Eram porniți spre nou şi care e hiba? Care era limita normalului ?)

Am pornit la lucru cu un enruziasm şi un firesc deosebit (eram tineri normali, visători, că prin noi se făureşte binele, chiar dacă implicați ne îndoiam încă ieşind cu ceva larampă), chiar atenționându-ne că nu ne-a fi uşor, ci din contră greu, însă pentru tineri fiind nu era imposibil şi nici nu vroiam să ştim de greu si ca ce să ştim de greu la vârsta noastră şi ce putea însemna e mult de muncit? Termenul noi înşine ne-am propus. Era vorba de pasiune, dragoste, pentru frumos, totul fiind pentru folosul celorlalți elevi. Apariția primului număr al revistei depindea de noi şi noi ne-am dat silința şi de reținut, spaima care am tras-o când lucram la coperți. Era într-o duminică şi numai noi de capul nostru în laboratorul foto. Venise ora servirii masei. Am lăsat uscătorele în priză cu coperți la uscat şi am coborât la cantină. Totul a decurs normal şi destul de repede. În timp ce serveam felul doi, unul dintre noi a spus aşa într-o doară:

-"Măi copii, ştiți că au trecut 30 de minute! Cred că acum coperțile noastre sunt scrum."  Ca la comandă ne-am ridicat de la masă, lăsând mâncarea începută în farfurie şi am alergat sus în laborator. Acolo totul era în ordine. De fapt nu trecuseră decât 11 minute de când am plecat. Ne-am privit, râzând, unii pe alții şi am constatat că dintre noi lipseşte tocmai colegul care ne speriase în sala de mese. Probabil el îşi şterge acum gura, satisfăcut de mâncarea gustoasă, dar şi de farsa ce ne-o făcuse. De atunci am mai lucrat de multe ori. Am realizat coperțile la nr.2 a revistei elevilor, dar de data aceasta an avut randament sporit. Dorința noastră era de a ne îmbogăți cunoştințele legate de arta fotografică. Pe lângă această dorință ar mai fi aceea de a convinge şi alți colegi de ai noştri să activeze la cercul foto... În cele din urmă delicată, cochetă, Vica, m-a ales şi m-a chemat, pentru dragostea ei şi avea suprem de draga, patria mea, cu dor de stea şi avea stilul şi rațiunea de a linişti apele şi eu mă simțeam bine lângă ea şi asta era important, că mă simțeam atras de ea şi eram conciliat de ea.Citind ce mi s-a publicat în Orizont nr.1, deşi nu o cunoşteam parcă pentru Vica am scris poezia şi de fapt către ea era adresată această "Rugăminte":

Sărutul tău este atât de dulce

Încât inima mea îți zice:

-"Nu te duce

Şi rămâi aici la mine,

Stinge-mi dogoarea focului din suflet,

Căci tu eşti adevărata zână din poveşti,

Singura mea mângâiere...

...Nu te duce.

Vica-i spunea lui Daria:

-"Daria, ai să vezi ce-nsemn când n-am să mai fiu" şi într-adevăr haz de necaz, liber albitru, vroia s-arate bine, dar s-a îngrăşat şi n-arăta bine o deranja şi dulciurile îi fac celulită şi se scoală cu fața la cearceaf, lipideu, că ea-i opulentă, n-ar arăta în postura de dragon, dar nu poate să țină cură şi şi... cum e lumea? Fiecare-i cu povestea lui. Zice Daria plinuță:

-"Nu mai e mama cu miile ei de ideei şi-s pe nicăieri; până o ai împungi, ai vorbe de rutină şi nu te mănâncă nici o grijă ca un bebeluş bine îngrijit, rotofel, grăsuț..." Daria totuşi e ca un cântec, dar n-o pot consola că nu-i ca Vica, se străduieşte, dar lumea o dă peste cap şi-n gospodăria ordinea nu-i ca pe strună la Strună tractoristul din Recea, care şi cântă la vioară ca o Daniela Gherfii din gură, că ea nici nu ne minte şi, chiar aşa de ce ne-ar minți? Aşa luam cu hip-hop, viața non-stop cu voință luăm viața în piept, că trebuia să lupt, că aveam voință să lupt cu dragoste şi dor, să devin tare, expresiv, celebru, om în devenire, om din mic, crescut om mare, om cu potențial național vrând ceva, alceva şi eram alcum pe pripriu-mi drum, eram fantastic între colegi fantastici, ca: Sarca Nicolae din Recea-Crostur, un magna cum laude, o minune, cel premiat, ca la Şimleul-Silvaniei: Paşca Ioan, devenit coleg cu jumătate de clasă transferată de la Bistrița, ca cel mai bun pe şcoală, apoi eu Ferghete Pavel, întru nimic însemnat, Matei Constantin din Gorj, din Potcova, Slatina, căruia eu serios şi cu drag îi ziceam că-i oltean, dar el se scuza, că-i din Gorj şi nu din Oltenia, din Olt, dar pentru mine nu era asta mare scofală, conta mai ales că era om şi nu-mi strica ziua în nici un fel, fiind om simpatic şi Purcea Grigore, vorbind de membri a cercului foto sub cordonarea profesorei Macavei Rodica şi asta era un eveniment în sinedeosebit ne remarcă, şi faptul că ni s-a dat să facem copertele la revistei Orizont, revista din liceul nostru, agricol de la Bistrița (lucru aiesta ne-a era un bine, ne-a entuziasmat, era ca un cadou având să facem un lucru serios, sută la sută făcut cu voință, cu stare de bine, aşa cum şi tu fotografiai şi filmai pentru sindicatul de la mină, prin Ciudanovița, ca un adevărat om ce erai ce-ți doreai cu cinste, nouă chiar atrăgându-ni-se atenția ca la 4 fantastici, că e greu, mult de muncit, dar ziua ne înhămă pentru a face, ceapa ei! era un lucru, care ne marcă şi ne puse pe picioare şi mai mult eram în rând cu oamenii, că era totul făcut din pasiune şi din dragoste. De fapt aşa şi fost. Era prima noastră lucrare de volum. Ori nu crezi?  Scriitorul Radu Cosaşu scrie în Almanahul Cinema 1986-magazin estival:

-"Ne vom mulțumi să publicăm din scrisorile inspirate de apariția almanahului nostru, una pe care o considerăm deosebit de expresvă prin atmosfera ei, prin culorile pline de viață şi humor, făcând din simpla căutare a unei tipărituri, o poveste, un reportaj, o secvență dintr-un scenariu de azi în care freamătă ironia şi autoironia, din care transpar înțelepciuni şi mai ales, un stil al oralității rar surprins  de filmele noastre. Autorul este Tehnicianul veterinar Pavel Rătundeanu-Ferghete, omul din Ciubăncuța Clujului, căruia îi publicasem în Almanahul Cinema '86 un fragment de scenariu "cu ficțiune" la care osteneşte de câtva timp, el însuşi ne scrie c-ar include în filmul eroului său, Pavel Dragomir... Noi am numi episodul Ce i se întâmplă omului când îi apare numele în ziar?

În 25.01.1986 ca-n orice sâmbătă mă duc la centru de comună, la Dispensarul sanitar veterinar Recea-Cristutur pentru a întocmi acte şi pentru a ne planifica împreună cu Onaciu Rozalia medic veterinar şi colegii Doda Gheorghe şi Vancea Augustin, programul de lucru pe săptămâna care urma şi cum autobuzul ajungea la şase merg până la colegul Ghiță, acasă şi la ei aflu că deja cu o seară mă citiseră în "Almanahul Cinema,"almanah care mi se aduce şi mie să-l văd, că în comuna noastră, la poştă, s-au adus doar 4 exemplare şi spre regretul meu m-a bătut norocul ca nici unul să nu-mi fie destinat. Nu vă faceți gtiji, că până la urmă se rezolvă, că nici dracul nu e atât de negru pe cât îl cred oamenii. Dau un telefon la PTTR Panticeu, unde-l am prieten pe dirigintele poştei şi-l întreb:

-"Mi-ai reținut cum ne-a fost vorba, un Almanah Cinema ?"

-"N-am reuşit", îmi zice Vlaicu Nelu.

-"Cum aşa?" întreb eu nedumerit. Chestiunea devină palpitantă, deşi în aparență banală şi nu de aventură polițistă.

-"Am primit doar două exemplare şi au sărit cum au venit, ca gaia la pui, pe mine şi a trebuit să le dau abonaților mei, că nu-i puteam lăsa aşa, nu?" Îl înțeleg pe acest băiat foarte cumsecade şi îmi zic: -"Partida nu poate fi pierdută". Dau telefon amicului meu de la Dej profesor Emil Lazăr, secretar şi cercetător la Muzeul de Istorie din acest municipiu, care pentru mine face şi imposibilul. Că dacă nu dintr-o tufă, dacă nu dintralta, sare iepurele şi îl voi prinde cumva şi-n afara regulii, deşi nici cea mai simplă ecuație în realitate n-o poți rezolva înafara regulilor matematice. Reuşesc să-mi găsesc prin telefon amicul şi prin Alo, Alo, îi spun oful şi acesta binevoitor:

-"Îți fac eu rost, fii fără grijă." După-masă neliniştit, îl sun din nou, ca să văd ce a putut face omul. Că nimeni nu-şi bagă gura-n bani, dar la un adică dacă vrei să ştii ce poate omul, cere.

-"Să ştii-îmi spune el bonom, fără să mă lese să întreb fără rost-cu mare greu, cu aventură, am reuşit să-ți procur Almanahul Cinema şi dacă nu-mi dădeai telefon nu aveai fericita ocazie să-l ai în biblioteica ta, că trecea ca pe apă". Uite un altfel de omenie. În toate împrejurările există omenie şi omul nu trebuie să scape ocazia de a se ține de cuvânt niciodată şi face ce face ca să fii mai fericit un gram pe lumea asta. Nu mă prinde starea şi nu pot să nu-mi fac de urgență drum la prietenul prof. Emil Lazăr, să-mi iau Almanahul Cinema şi să-mi explice cum adică a fost o aventură? De ce vreau să ştiu totul? Ca să fiu împăcat cu mine însumi şi să pot mă cunoaşte mai bine, în sine, şi: cu cine merg să mă însoțesc dacă cumva călătoresc întru firesc pe un drum pentru a mă cunoaşte cine şi ce sunt (ca să ştiu cine-s şi eu, în funcție de celălalt, de însoțitor, în fond... de someşanul raportat la eminescian, la unversal.)

Ajung destul de matinal şi la Dej, nu aştept până la Sfântu Aşteaptă şi cioc-cioc la un apartament de pe Ştefan ce Mare nr. 1 şi nimeresc cum n-am mai fost acasă la Emil Lazăr, la alcineva.

-"Bateți la apartamentul alăturat".

Eram zorit, că frigul mă pătrunse şi la mâna dreaptă paralizată, frigul iernii încrâncenate făcea să sufăr, că mă durea a naibii de rău (nu v-am spus, că pe fondul unei fracturi suferisem la cot, nu ştiu dacă tot atât de nesuferit, îmi era paralizată mâna dreaptă, ca cea a pictorului ŞTEFAN LUCHIAN: Nevralgie decubitală dreaptă ); Asta îmi era răsplata, c-am rezolvat o fătare distocică şi, c-am salvat vițelul vacii cu pricina, în grajdul de la Ceape Ciubăncuța, lotul lui Burdea. Curiozitatea, instaurată în mine, nu era omorârea frumosului, era însuşi chemarea către necunoscutul, care determinase pe Petringel Alexandru să zică, c-ar fi saltul calitativ: -"Tu poți orice", acel pas înainte că tu eşti speranța ce-o trezeşti oamenilor de lângă tine: încredere în tine ori ceva, genul de aşa ceva,taina din moromeții:de ce Ilie Moromete a tăiat salcâmul, acel simbol, ca răchita "Şoşonii" de la intrarea în satul Osoiu menționată pe harta militară, că tu poți orice, era deliberat, o intuiție, chiar dacă ție ți se pare asemeni copilului care deabia merge în picioare, i se părea o victorie, deşi încă paşii i-s nesiguri, bâjbăiți ori chiar spusa lui Oprea Seprimiu din Aghireş haltă/sat, acel nelămurit, ceva ce trebuia spus cu admirație cuiva şi se nimerise, chiar lui Dragomir grăbit să urce în tren către Cluj, ca să vie la mine la Bistrița chemat de un mister, în gara din Cluj întâmplarea făcându-ne să dăm nas în nas, să ne întâlnim, chiar asta fiind doar o coincidență, ceva indescifrabil, paranormal, că habar n-aveam de drumurile nostre contra conometru, a unuia către Aghireş-Fabrici, iar a celuilalt către Bistrița:

-"Pavel,  poate mult mai mult" -a zis deştept, ca un ceas deşteptător, Oprea Septimiu mesagerului, devenit curier-poştaş, lui tata. Curiozitatea, nu strică la frumusețe nimănui, era drumul către cunoaştere, chiar dacă se zice c-ar fi pe dos, viceversa, deci nu era o derută, fata morgana, Chira Chiralina deşertului, ci era busoala, direcția, un ghiont, suliță între coaste, un îndemn, către salvare, către oază. Panait Istrate o avut salvator, toiag spiritual pe Romaine Roland, dar lui Emil Cioran ce experență, filozofic vorbind, l-a salvat ca să rămână ancorat în realitate continuând a fi o fascinantă existență, ca existență un altfel de Paul Goma, un altfel de Constantin Brâncuşi, în floralul sinfoniei de a fi? Vica, o ea cu sau fără "E" mare, mă menținea în echilubru, cu încătro, quo vadis Domine, fără ea merele pădurețe din mine n-ar mai avea autentic, miză şi eco, un bio-uman şi chiar social-uman artistic, folclorul nostru având un autentic, o siguranță, un norocos legendar, universal, ca, a unui ADN genial, unic, cu propriu specific şi inedit de calitate şi e ca un mulțumesc din inimă, Ben, mulțumesc, că exişti! ca să existăm şi noi responsabil public, ca moment frumos în splendoarea ierbii, unde ca-n poveşti se rostogolesc merele ponice, pădurețe, se rostogolesc, se desprind din pom, cu atracția pământului la intensitate maximă, ca om doar omul contează, în măsura lucrurilor, omule!  În Dej după ce nu nimerisem la uşa de la apartamentul prietenului Emil Lazăr original din Saşa, comuna Ileanda, având în vedere ce mi-a zis vecinul de apartament sunt insistent la uşa acestuia şi nu mă împiedic în ruşine şi răspun la întrebarea care venea de dincolo de uşă:

-"Omul de la Ciubăncuța-Clujului", îi zic blajin cu-n iz emoțional şi parcă copilăros, cuminte, dar vădit cu nerăbdare, păstrându-mi cumpătul, respectul făcându-mă să mă păstrez pâine de o ființă în haina care face pe om, deşi haina de nuntă e croită şi cusută de om, care-i atât de diferit unul față de celalalt, parcă din alt tipar, din alt şablon al timidității şi modestiei, înteresant prin firea dumnezăiescului cu excentritate şi pleiadă de/din Dumnezeu, cu bun simț şi argumentat cu ştiința lucrului bine făcut (în mintea omului o asociere spectaculoasă, având impresia că omul s-a redescoperit chip şi asemănare a altruismului, Dumnezeu, că e duh de adevăr şi duh de viață, îndatorat binelui, cu diverse imagini şi detalii a neantului burduşit de omenosul social-uman ului, cu artistic lipsit de van şi de orgoliu, mândria fiind teroare, păcat de moarte asurzitoare, năpăstuitoare, că-noi, prin noi e promovat şi conservat binele, globalizarea panicându-ne în general pe toți. Uşa mi se deschide generos şi după ce-s omenit, îmi înmânează Almanahul Cinema, cu promisiunea să-mi dea încă unul la muzeu.

-"La Chioşc mi s-a spus, că-mi mai dă două, dacă-i aduc un buchet de flori, că a căutat flori, dar n-a găsit să meargă, ca naşă... Am căutat şi eu, dar n-am reuşit nici eu să-i fac rost. Mă rentorc ca un motan plouat. Îi întind banii şi-mi mai înmânează două Almanahuri Cinema",). Eu mă şi gândesc la destinația acestuia, să-l dăruiesc şefei, maramureşencii, din Sein, Doctorului Onaci Rozalia, medic veterinar la Recea-Cristur (o femeie curajosă cu mişcări iuți, gesturi de loc întâmplătoare, cu siguranță umblând şi făcând salturi acrobatice şi neânfricate printre frumoşii nebunii şi fioroşii bivoli tuberculându-i cu omenie, ca şi cum le-ar destăinui nişte păsuri de sărbătoare, ca un Zoro sau Robin Hood (părea ca o fecioară furată dintre sfinți şi una la părinți,

fecioară ca o primăvara prinsă-n hora cu sinfonia

de flori-comori de la noi din România)

haiduc, haiducesc, firesc,

la drumul mare cu rostul lor având curajul spărgătorilor de bănci:

"Cuțit, cuțit am ascuțit

la tocilă, pe petroi,

ca să tai corupți-ciocoi,

nişte lacomi, în plină formă şi reformă de tagmă a ciufilor,

pe la noi".

În Mugurii Silvaniei, revista scolară a liceului agricol Şimleul-Silvaniei, mi s-a publicat printre altele şi un profil liric: Pavel Rătundeanu-Ferghete la rubrica: Tinere speranțe ale liricii noastre:

-"Pavel Rătundeanu-Ferghete cultivă o poezie cu ecouri profunde. Sunt ecourile de scoică marină care ascunde în labirintul ei taine luminate de razele optimismului. Încercăm a desluşi aceste taine adresându-ne lui Pavel Rătundeanu-Ferghete":

-"Ce simți scriind ?"

-"Scriind exist. Trec totul prin filtru gândirii ca să pot spune clar ce gândesc despre viață, în culmea neliniştii şi tinereții neştiutoare, neândemânatice, chiar fără experența necesară, ca să-ți îmulțeşti talanții cu har, pentru a fi om potrivit la loc potrivit sfințându-te înflorind dincolo de gard şi dincolo, dincoace, mai departe de leopard şi capra vecinului, ca un pom fructifer, al cunoaşterii edenice şi cristice, trebuind să vezi în largul său universul în paleta-i largă în diversitatea existenței socialist-umane ca artist, prin prisma  materialismului dialectic. O vioară-mi cântă chemarea, pasiune la care nu fac altceva decât să răspund cu glasul inimii. Cultivând iarbă, cu gândul senunului de mâine, chem turme presărind stele pe şuba de oier pe orizontul albastru în ecou de fluier licărind copilăresc, cu viitorul care reflectă prezentul inteligent, în realizare şi prosper, ca să rezist pentru'că exist. Scriu vizibil util, vrând a fi durabil prin impecabil, visând mai mult decât crezi, că scriu în primăvara gândului meu dorind confort mai mult, prin cult convingând de obietivitate şi talent, că sunt o putere prin cunoaştere şi vocea mea cu vocație, ca să contez nepedalând în gol fără rol în spectacolul scrisului, atingând idealul artei scrisului cu zâmbetul slovei pe câmpul alb şi oile de azur, negre, păscând lumină, iar cine le păstoreşte în culori de nelinişte şi frumusețe pedagogică le cunoaşte şi însuşeşte apostoleşte. Simt pulsul tobii care bate prin vreme cu voință şi viață efervescență dezvăluindu-mi fericirea şi sufletul cu nestemate celoralți."

-"Eşti tânăr-e fapt îmbucurător-viața îți stă în față".

-"Tinerețea trebuie înțeleasă fenomenal în nativul şi intimitatea ei, în miezul ei fierbinte, acolo unde e călcâiul lui Achile, vulnerabilă, dezgolindu-se să dea la iveală bogăția şi ineditul."

-"Împărtăşeşte-ne ce gânduri te frământă ?"

-"Tinerețea încumentă să-ți dezvăluie lumina sufletească prin prisma înțelegerii tale, spunând că-ntr-un domeniu exersezi încercând, persevărând zi de zi dorind mai mult decât s-a reuşit în fermecătoarea lume de renume. Afirmând: "sunt tânăr", spui indirect că eşti energia şi puterea creatoare trasându-ți-se cea mai mare răspundere a veacului, reprezăntând noua generație căreia porta viitorului i se deschide numai după ce ai vârât bine cheia în broasca prezentului. Tânăr-sugerezi dintr-o dată răsăritul, ferestre deschise spre mare, deschise spre soare."

-"Scrii de mult ?"

-Aş putea număra anii pe degete, dar bătăile inimii niciodată, ritmul ei însemnând milenii. O frunză de plop ridicată de jos, din țărână pe care am încercat pe fața ei condeiu să scriu, să povestească un gând, aminteşte de începutul timid şi tremurat-e scânteia ce-n mine s-a aprins. Îmugurind mă vreau izbucnind ca un vulcan, în floare, dorindu-mi seninul de azi, seninul gândului de mâine, dezvăluind tot jarul."

-"Îți  palce să citeşti ?"

-"Încă de mult. Minunat e să trăieşti dezvăluindu-ți-se prin fața ochilor crinul unui gând, ce te face să meditezi ore-ntregi uitând de drumul ireversibil al timpului, uitând că există. Iar dacă voi fi întrebat vreodată: -care ți-ar fi vreodată bucuria cea mare? Aş zice: -"Să fiu lăsat singur undeva unde cărțile sunt aranjate într-o coloană până la infinit şi bucuria ar fi, de fapt, să văd cum scade acea coloană. Colona cărților îmi adapă sufletul, cum apa izvorului de munte adapă cerbul. Bucuria ar fi să văd mărețul soare a sufletului me pe înalte trepte."

-"Ce pasiuni ai şi unde înclină lumea gândurilor tale ?"

-"Iubesc omul cu tot universul lui, lângă a cărui inimă inima mea ticăie, bate, ca un ceasornic (cucurigu boieri mari !), bate în veacuri, construind din cărămida timpului, trăinicia. Gâbdul meu se ìndreaptă zi de zi tot mai sincer, tot mai viu spre satul şi lumea, lui Decebal, care săgetează îndrăsneț răsăritul, zâmbind feciorelnic dezinteresat celorlate sate. Nutresc şi eu, asemeni pruncului inocent din leagăn, din folclorul neamului nostru cu indentitate distinctă şi cu bine nădăjduiesc, din casa şi din dreapta lui Zamolxis, să îmbrățişez cu pace şi belşug de pâine trasă în mâine, nu doar casa lui Decebal, ci şi celelalte case din lume vrând şi acolo linişte şi zâmbete. Liniştea, modestia, sinceritatea, adevărul, ma îndrăgit, îndrăgindu-ma, m-au dăruit cu viață, ştiind că nu le suflă vântul uitării şi nu le îneacă nici apa facând ca omenia, armonia, să nu intre la apă, lumina să lumină, să fulgere, despincând întunericul, noaptea." Erată:seninul, erată:gândul. Logic: bine faci, bine primeşti! mă lămuream aflând despre Vica multe şi mărunte, o hiperbolizare cât un munte, devenind un mit, dar nu de fațadă, că ea de adevăratelea notabilă, e patrioată, palpabilă ca rănile lui Iisus pipăiite incredibil, dar posibil de Ap.Toma, că sângele lui Vica, nu i se face apă, nici apă sfințită, chiar dacă aghiasma e bună de leac. Ea avea povestea ei de basm, povestea ei fantastică (povestea mi-o amintesc, însă aş vrea s-o redau după notițele scrise cu migală de bijutier, notuțele din caietele mele sunt tezaur, dar încă n-am dat de caiete, de acele documente, dar sunt sigur că le voi descoperi, ca Amerigo Despuci America, un coleg vrednic a lui Cristofor Columb şi-şi vor recăpăta nitițele locul meritat, loc serios, în carte). Nu mă scuz, dar hazardul îmi face încă pozne, ghiduşii, ca pământul mişcător ca mlaştina să mă înghită, deşi nimic nu-i pierdut încă, curaj găină, că te tai! Uneori istoria te ia în primire, în pumni, te cerne cum cerni făina prin sită şi chiar sită nouă, Vica, a fost primită cu drag în Aghireş-Fabrici de mama, Veronica, chiar dacă ea a fost primită de bunica cu suspiciune, cu îndoială şi stresat considerată o sălbatică neşcolată, fată a pădurii, pe mama am cinvins-o eu cum e: harnică gospodină, ordonată, disciplinată şi cu iubire, cu drept de a candida la fericire. Tata, Dragomir, a fost mai delicat, mai cu mănuşi pentru a nu mă supăra şi-n cele din urmă, chiar crezând că Pavel a lui va ajunge om mare şi era sincer fără ocolişuri trăind pe viu ca om de caracter şi trecând de greu, chiar dacă nu-i venea uşor, durerea fiind ascuțită şi deranjantă, o petricică izbându-se cu putere în parbiz şi făcându-l zob fără a-l jena la față şi la ochi, că se mai domolise farmecul vieții fără griji, era drept, dar ce să vă spun, că holtei nu mai era şi ne-avea şi pe noi, copii lor. Caut chipul femeii mele, chipul lui Vica, o forță teribilă a iubirii, o caut în imaginea altor femeii, dar degeaba nu e, că nu e.

stresat, sinapse: de corectat.

PR-F&BT.