Constantin Popa - Cunoscutul scriitor ºi disident Paul Goma a murit în noaptea de 24 spre 25 martie

Paul Goma 

( 2 octombrie 1935 Orhei Basarabia - 25 martie 2020 Paris )

Cunoscutul scriitor ºi disident Paul Goma a murit în noaptea de 24 spre 25 martie, într-un spital din Franþa, din cauza infectãrii cu coronavirus.

Informația a fost datã publicitãții într-un comunicat al biografei sale, publicat de G4Media. Aceasta a anunțat cã scriitorul era internat din 18 martie într-un spital din Paris.

În contextul mãsurilor de securitate în contextul pandemiei și la indicațiile fiului sãu, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerarã va fi depusã la cimitirul Pére Lachaise din capitala Franței. Paul Goma avea 84 de ani.

Paul Goma s-a nãscut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învãțãtori români. Odatã cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazãr” din Sibiu, Goma a fost reținut opt zile la Securitate și exmatriculat din toate școlile din țarã, deoarece susținuse în școalã cauza unor persoane arestate și anchetate sub acuzația de anticomunism. A reușit sã se înscrie la liceul „Radu Negru” din Fãgãraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.

În 1954 a susținut simultan examenele de admitere la Universitatea din București la filologie românã și la Institutul de literaturã și criticã literarã „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouã, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM). În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov și dupã înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM, dupã care a fost arestat. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bãrãgan, la Lãtești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rãmas pânã în 1963. Romanele sale au fost apoi amplu cenzurate.

În ianuarie 1977, Goma a trimis o scrisoare de solidarizare cu Charta 77 a cehoslovacilor, apoi o scrisoare deschisã lui N. Ceaușescu și, pe 8 februarie, o scrisoare deschisã adresatã Conferinței de la Belgrad, semnatã de peste 420 de persoane. Pentru aceste trei scrisori în care se cerea guvernului României respectarea drepturilor omului și care au fost difuzate de Radio Europa Liberã și de presa occidentalã a fost urmãrit, arestat și maltratat de Securitate, dar eliberat la intervențiile din Occident, repertoriat de organizația neguvernamentalã împotriva încãlcãrii drepturilor omului, Amnesty International.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasã cetãțenia românã și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu.

dupa site -ul http://www.paulgoma.com/paul-goma-biografie-si-bibliografie-1909-2007/

preluam datele personale

PAUL GOMA

B I O – B I B L I O G R A F I E

(corectatã, completatã)

(11 noiembrie 2006)

(1909)

– 20 ianuarie: se naște, în satul Ciocâlteni, județul Orhei, Basarabia, atunci, Rusia, Eufimie, al doilea fiu al Nataliei și al lui Chirilã Goma (soldat în armata rusã, mort pe front în 1914/1915, în Galiția, la Kut, Pinsk). Fratele mare: Ion, n. 1907, mort în prizonierat la Ruși, în toamna anului 1944; fratele mic, Ignat, n. 1912, dispãrut la București, în 4 aprilie 1944, în bombardamentul american.

– 14 iulie: se naște, în satul Chiștelnița, județul Orhei, Maria, fiica Nadejdei Cuza și a lui Toader Popescu (fratele mic al sãu, Niculae, n. 1911, refugiat și el în martie 1944, a fost “repatriat în URSS” în mai 1945; a murit în satul natal, în 1988).

1917

– 21 noiembrie: Basarabia își proclamã autonomia teritorialã;

– 2 decembrie: Basarabia se proclamã republicã democraticã;

– 7 decembrie: Basarabia își alege întâiul guvern;

1918

– 24 ianuarie: Basarabia se proclamã republicã independentã;

– 27 martie: Sfatul Țãrii voteazã Unirea cu România – în anume condiții: nici una dintre acestea (autonomie provincialã, administrativã, drepturile minoritãților, reforma agrarã etc. ) nu va fi respectatã de București.

1922 ?-1923 ?

– Maria Popescu intrã la Școala Normalã de la Chișinãu; Eufimie Goma intrã ca bursier, orfan de rãzboi la Școala Normalã din Orhei.

1928 ?- 1929 ?

– Dupã 6 ani de studii, Maria și Eufimie devin învãțãtori. Se cunosc la balurile sãtești; în primii 2-3 ani de învãțãmânt funcționeazã în școli (și sate) diferite.

1930 ?- 1931 ?

– Maria Popescu și Eufimie Goma se cãsãtoresc și sunt numiți împreunã în satul (cãtunul) Mana, comuna Vatici, județul Orhei (vezi Din Calidor – o copilãrie basarabeanã).

1933

– Se naște primul copil al soților Goma: Petre. Moare înainte de a împlini un an.

1935

– 2 octombrie: (orele 2 de dimineațã); se naște – în cãtunul Mana, comuna Vatici, județul Orhei – al doilea fiu al soților Goma: Paul.

1940

– 28 iunie: Basarabia este cedatã rușilor, fãrã împotrivire. Familia Goma pornește în refugiu prea tîrziu, este întoarsã din drum, înainte de a ajunge la Prut (vezi: Gardã inversã, Soldatul câinelui, Bonifacia, Din Calidor, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim, Ostinato, Ușa… , În Cerc… ).

1941

– 13 ianuarie: învãțãtorul Eufimie Goma este ridicat de agenții NKVD și “dus”; restul cãrților – românești – sunt arse în curtea școlii (vezi Din Calidor, Arta refugii). Familia nu aflã nici motivul ridicãrii, nici durata condamnãrii – știe cã “tata a fost dus în Siberia”.

– 23 – iunie: primele semne cã “Vin Românii!”

– 14 iulie : frontul ajunge la Mana (vezi Din Calidor).

– 15 iulie: Basarabenii și Bucovinenii sunt liberați.

– iulie – octombrie: mama lui P. G. (ca mii de basarabence) își cautã bãrbatul. Nu-l gãsește. Aflã cã ar fi murit “rupt de o bombã” la Balta – un târg nod de cale feratã în Ucraina, unde era un uriaș lagãr de triere a deținuților – lagãr lichidat de Sovietici (în sensul cã au fost lichidați deținuții), înainte de retragere (vezi Din Calidor).

– octombrie: considerat mort, lui Eufimie Goma i se face mormânt în cimitirul satului, lângã al fiului sãu Petricã.

1942

– septembrie: Paul începe sã frecventeze școala primarã, intrînd în clasa I – cu Domnișoara Tuza (vezi: Din Calidor).

– 1943 – ianuarie? februarie?: sosește la Mana, pe adresa Mariei Goma o carte poștalã tip, de la Lagãrul de prizonieri sovietici nr. 1 din Slobozia, Ialomița: expeditorul dã știre cã… deportatul la Siberia, de ruși, este acum prizonier-de-rãzboi (!) la Români – iar nevasta sã adune acte, fotografii, mãrturii din sat, de la Inspectoratul Școlar, din satul natal cã el este cu adevãrat Goma Eufimie, român și învãțãtor, arestat de Rușii bolșevici, nu rus și prizonier la Români… (Vezi: Din Calidor).

– ianuarie – octombrie: mama și bunica dinspre tatã ale lui P. G. fac multe drumuri la Slobozia-Ialomița, ca sã limpezeascã situația “prizonierului sovietic la români”.

– octombrie: în sfârșit, Eufimie Goma este liberat din lagãr și, deși reîncadrat în învãțãmânt, este obligat sã se prezinte sãptãmânal la postul de jandarmi – (vezi Din Calidor).

1944

– martie: refugiul în Transilvania: întâi la Sibiu, într-un Centru de Refugiu (sau: de Refugiați – sau poate: de Refugiere), apoi în satul Gusu județul Sibiu, unde pãrinții fuseserã repartizați ca învãțãtori.

– 4 aprilie: Anglo-Americanii bombardeazã Bucureștiul și (din nou) Ploieștiul. La București moare (dispare) unchiul Ignat; tatãl aflat în tren, cu grosul bagajelor, prins de bombardament la Buda, lângã Ploiești pierde totul (vezi Din Calidor, Arta refugii, Astra, Sabina… ).

– 19? 20? august: Eufimie Goma primește ordin-de-chemare. Se duce – la Sibiu – însã … intervine:

– 23 august (1944): panicã printre basarabeni și bucovineni: “schimbarea armelor” îi amenințã, nu doar dinspre Ruși – care vin – ci și dinspre Ardelenii localnici, simpatizanți ai Rușilor (care or sã ia Ardealul de Nord de la Unguri și or sã li-l dea).

Din 12 septembrie (1944), când, la Moscova, Românii au semnat Armistițiul – iar în România s-a constituit Comisia Aliatã de Control (în realitate, doar ruseascã), “refugiații” se… refugiazã și mai spre Apus, cât ține rãzboiul apoi se ascund, pe-loc: ca sã nu fie “repatriați în țara Rușilor – (vezi Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim). Pentru Basarabeni și Bucovineni persecuțiile comunisto-rusești au început în 28 iunie 1940 – și nu s-au terminat nici în momentul de fațã.

– octombrie: familia Goma se mutã (ca sã-și piardã urma … ) din Gusu, Sibiu, în Buia, Târnava, Mare.

– octombrie-decembrie: familia Goma se ascunde prin pãduri, de fiecare datã când “Comisia ceea” se apropie amenințãtor (vezi Arta refugii, Astra, Sabina… ).

1945

– ianuarie, 13 (vezi aceeași datã – însã în 1941): familia Goma este “prinsã” (în termeni tehnici: capturatã) – nu de jandarmi, nu de Rușii ocupanți, ci de ciobani (mioritismul ce este el dacã nu mitul vânzãrii-uciderii-de-frate… ?). Este “condusã” de jandarmi la Sighișoara, în “Centrul de Repatriere” în fapt: Lagãr în vederea Deportãrii Basarabenilor și a Bucovinenilor livrați de Români Rușilor (vezi Soldatul câinelui, Arta refugii, Gardã inversã… )

– ianuarie – mai: în Lagãrul de la Sighișoara, tatãl lui P. G. face acte false pentru familia sa și pentru alte familii. Niculae Popescu, fratele mamei, nu acceptã sã prezinte Comisiei (Aliate!) acte false – este, pe loc, “repatriat în Siberia”.

( 4 februarie: la Yalta, conferința “în urma cãreia am fost vânduți Rusiei”… Pânã sã ne vândã Churchill lui Stalin – celebrul bilețel cu procentele – ne vînduserã Românii pe noi, Basarabenii și Bucovinenii; și încã de douã ori: întâia oarã în 1940, când ne-au… doar cedat teritoriul; a doua oarã, dupã 23 august 1944, când ne-au vânat, ne-au prins și ne-au dat-legați Rușilor; cât despre “vânzarea de la Yalta” ea nu exista: în momentul în care se desfãșura vânzarea-cu-pricina – “90%: Rușilor” – România era ocupatã în totalitate, încã din 25 octombrie ’44, adicã de patru luni de zile; nu numai noi, refugiații-în-proprie-țarã am fi fost bucuroși sã ne gãsim, în sfârșit, adãpost în… restul de 10% rãmas liber, dar și Românii ardeleni cei care, de prin ’48-’49, când, în sfârșit, au deschis ochii, cãutau acel “Zece la Sutã” – și nu l-au gãsit; nici în ziua de azi).

– mai-iunie (deci, binișor dupã încheierea rãzboiului): familia Goma, cu hîrtii (false) de… nerepatriabili (în țara Rusului), se întorc “acasã”, în Buia, Târnava Mare.

– vara: începutul secetei-din-Moldova

– toamna (și, din acest moment, pânã dupã moartea lui Stalin, în 1953): “nerepatriabilii” sunt convocați la Sighișoara, pentru a fi întrebați dacã nu s-au rãzgândit, ca sã se ducã, în sfârșit, “în țara lor, Marea Uniune Sovieticã” (întrebãrile nu erau puse de Ruși, în rusește, ci de Români : advocați ardeleni, țãrãniști – ei lucrau cu sârg la prefecturi, mai als în Comisia “Aliatã” de Control). În ciuda hãituielilor, a convocãrilor, Basarabenii preferau sã rãmânã “strãini în propria-le țarã”, decât sã fie … “repatriați în Siberia”.

1946 (- 1947)

– septembrie: P. G. intrã, prin concurs, ca elev bursier, la Școala Normalã “Andrei Șaguna” din Sibiu (vezi Arta refugii).

1948

– vara: se anunțã, printre alte nenorociri reforma învãțãmântului.

– septembrie: P. G. se trezește elev în clasa a… VII-a de “Ciclul Doi” – la Gimnaziul din Șeica Mare, județul Târnava Mare.

–octombrie? noiembrie?: “epurarea” cãrților din biblioteca școlii de la Șeica Mare (vezi Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim).

1949

– ianuarie 13 (vezi și 13 ianuarie 1941; și 13 ianuarie 1945): mama și tatãl lui P. G. împreunã cu majoritatea locuitorilor adulți din satul Buia, Târnava Mare sunt “ridicați și duși” – nu se știe unde. P. G. îi cautã la Sibiu, la Alba Iulia, la Sighișoara – aflã cã sunt închiși la Securitatea – nou înființatã – de la Mediaș. Dupã câteva sãptãmâni ceilalți arestați sunt liberați, rãmân “suspecții”, “periculoșii” – printre ei, soții Goma. Mama este liberatã la sfârșitul lunii mai, tatãl: ultimul, în august. În acest timp P. G. “locuiește” în gãri și la poarta Securitãții din Mediaș (vezi Ostinato, În Cerc, Gherla, Gardã inversã, Patimile dupã Pitești, Bonifacia, Arta refugii, Astra, Sabina, Roman intim – adicã în aproape toate cãrțile).

– septembrie: P. G. intrã, prin concurs, elev bursier în clasa a VIII-a a Liceului “Gheorghe Lazãr” din Sibiu.

– octombrie; “descopere” biblioteca Astra (vezi Astra, Sabina, Roman intim… )

– decembrie: asistã la “închiderea” bibliotecii “în vederea inventarului” (în fapt, a epurãrii – a doua).

1952

– mai: P. G. , elev în clasa a X-a, este “convocat” la ”Securitatea din Sibiu și “reținut” opt zile. Motive: A vorbit, în clasã, despre partizani și, culmea!, ține un jurnal-intim… codificat…

– septembrie-octombrie: întors din vacanțã, aflã cã fusese exmatriculat din toate școlile din țarã; face o încercare la Liceul din Sighișoara: dupã o sãptãmânã este invitat sã plece. La Brașov nu este primit; este primit, în schimb, la Liceul “Negru Vodã” din Fãgãraș.

1953

– martie: crapã Stalin. Speranțe…

– iunie-august: absolvã liceul. Încearcã sã dea examen de admitere la Institutul de Cinematografie (!). Este eliminat din prima fazã.

– septembrie: cere sã fie încadrat în învãțãmânt. I se propune sã fie “instructor superior de pionieri”. Acceptã. Întâi la Școala elementarã din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi în orașul Rupea – la liceu…

1954

– august: dã examen(e) de admitere, simultan, la Universitatea București (Filologie, românã) și la nou-înființatul Institut de literaturã și criticã literarã “Mihai Eminescu”, înlocuind fosta “Școalã” cu același nume – zisã și Fabrica de Scriitori. Reușește și colo și colo. Alege… Fabrica.

1955

– vara: Institutul (autonom) este transformat în “secție” și translat la Universitate.

– toamna: conflicte la seminarii, cursuri, cu: Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafița, T. G. Maiorescu, A. Hoajã, Mihai Novicov, G. Macovescu, Iorgu Iordan.

1956

– iunie: P. G. este “judecat” la rectoratul Universitãții. Acuzatori: Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, L. Tismãneanu, Radu Florian, M. Novicov – precum și “doi tovarãși necunoscuți, în civil, de la Securitate”… Acuzați erau și studenții Aurel Covaci și Vasile Albu dar, spre surprinderea lui P. G. , colegii de an, de grupã, de cãmin, de… bancã a acuzaților trecuserã în tabãra cealaltã, a acuzatorilor…

Capete de acuzare:

a) P. G. afirmase, la seminarul de marxism, cã rãzboiul declarat de URSS Finlandei în 1939, era – potrivit materialismului-istoric – “rãzboi injust”; “de agresiune”;

b) afirmase cã “Moldovenii” (din “RSS Moldoveneascã”) sunt români; cã “limba moldoveneascã” este o invenție (“Sovieticii le-au impus Basarabenilor o limbã care nu existã”), locuitorii vorbind limba românã – care limbã (românã) este o limbã de origine latinã (cum susține acad. sovietic Șișmariov) și nu o limbã-slavã – cum susține acad. român Graur;

c) pretinsese cã sistemul de cote este descurajant (!), iar colectivizarea agriculturii o eroare (?) economicã;

d) afirmase cã trupele sovietice din România sunt trupe de ocupație;

e) susținuse cã limba rusã nu trebuie sã fie obligatorie – etc. etc.

“Procesul” a durat vreo trei ore (acad. Graur, leșinat, a fost transportat undeva).

De semnalat suprarealismul situațiunii: Colegii (de boxã) A. Covaci și V. Albu, din “complici” se prefãcuserã în martori-ai-acuzãrii; în schimb Mihai Novicov, pornit la drum ca acuzator-șef, “pe parcurs” a devenit… avocat al apãrãrii – oricum, a rostit fraza determinantã: «Tavarisci! Iel, Guoma, spri diasibiri di alț’ riacțianari nicinstiț’, iel ieste un riacțianar cinstit – ieu cam atâta am avu’ di spus… » (vezi Justa). Astfel apãrat (de însuși politrucul Institutului!), P. G. nu a fost arestat pe loc – cum ceruse acad. Iorgu Iordan, susținut de membrul corespondent Ion Coteanu; nici mãcar exmatriculat – cum sugeraserã în cor L. Tismãneanu și Radu Florian …

Mihai Novicov a promis cã se va ocupa el, “îndiaproapi” de … “Cazul Goma” – atunci a luat naștere “cazul” cu pricina.

– august: ca orice student, P. G. își face “convocarea” militarã de o lunã la Cilibia. Acolo aude cã, la Poznan, s-ar fi întîmplat ceva.

Se întâmplase:Budapesta-Octombrie începuse la Poznan-August.

–septembrie: P. G. scrie, în continuare, la “romanul” intitulat “Durerile facerii” (!), din care citise fragmente la “seminariile de creație” (“clasa de prozã”, condusã de Gafița).

– 22-23 octombrie: izbucnește Revoluția Maghiarã.

–5 noiembrie: proiectata manifestație a studenților nu mai are loc: Securitatea îi culesese pe organizatori cu douã-trei zile înainte, iar în acea zi ocupase Piața Universitãții cu camioane, cu securiști în civil, cu armatã – și mai ales cu “Brigãzi muncitorești” – clasã muncitoare îmbrãcatã în pufãici noi-nouțe, înarmatã cu lanțuri de bicicletã, tuburi de plumb și ciomege scurte – aceștia fiind, ca sã zicem așa, pãrinții (sau chiar bunicii, de ce nu!) Minerilor Români din 1990 și din 1991. P. G. n-a aflat de manifestație decât cu douã-trei zile mai târziu.

– 13 noiembrie: Dupã câteva tentative (nereușite) de a “face ceva” împreunã cu colegii de cãmin (“Matei Voievod”) apoi de Universitate, se hotãrãște ca, la prima ședințã de UTM sã predea carnetul, în semn de protest… Cum o asemenea ocazie nu s-a oferit, a pus în roman povestea cu carnetul. Și a citit fragmentul cu pricina la “seminarul de creație” condus de M. Gafița.

– 22 noiembrie, orele 13,30: P. G. este arestat de la Universitate, dus la Ministerul de Interne și anchetat (“ca la Interne”); acuzat fiind de tentativã de a organiza o manifestație ostilã – prin “fițuici” (așa erau catalogate, la MAI, orice scrisuri, fie de mâna arestatului, fie tipãrite, dar toate “dușmãnoase și interzise” – aici Securitatea Poporului desemna prin “fițuicã” cele vreo 15 pagini citite la seminar, fragmentul de roman.

1957

– februarie și martie: cele douã “înfãțișãri” ale procesului;

– aprilie: de la arestul Malmaison, P. G. este “vãrsat” la penitenciarul Jilava (Fortul nr. 13) (vezi Ostinato, Gherla)

– iunie: i se aduce la cunoștințã sentința: doi ani închisoare corecționalã pentru delictul de agitație publicã.

1958

– martie, 25 (Bunavestire): P. G. este trimis disciplinar la Gherla.

– iulie, 14: Rãscoala Frontieriștilor de la Gherla.

– octombrie: P. G. este scos din celulele “comune”, și dus la “camera de liberare”.

– noiembrie, 19: în urma turnãtoriei unui cunoscut “copil al lui Goiciu”, “pictorul de biserici” din Segarcea: Anton Barbu-Panaghia, P. G. și frontieristul Ferdinand Piatka sunt torturați de: Todoran, Goiciu, Istrate, Șomlea (cel Bãtrân) (vezi: Gherla).

– noiembrie, 21: P. G. este liberat din închisoare, dar trimis (cu escortã) “pentru 36 luni”, cu domiciliu obligatoriu în satul-nou Lãtești raionul Fetești.

1961

– februarie: P. G. primește pentru întâia oarã, “permisie acasã”. Ajuns la Miliția din Fetești (unde urma sã i se dea “alte acte” – în domiciliu obligatoriu buletinul de identitate purta, sub fotografie, mențiunea: D. O. ), aflã cã “permisia” nu era pentru Meșendori, Rupea unde locuiau pãrinții, ci… la Constanța. Era o micã-greșealã… Deși iarnã, deși nu cunoștea pe nimeni la Constanța, P. G. se hotãrãște sã se ducã… în permisie-la-Constanța (vezi Soldatul câinelui).

– noiembrie: i se prelungește “restricția domiciliarã” cu încã 24 luni. P. G. protesteazã, în scris, împotriva, “prelungirii”; îl acuzã pe ofițerul de Securitate Livescu de rapoarte-false, de maltratare a deoiștilor – și cere “liberarea imediatã”.

1962

– Nemaipomenit, nemaiauzit: un reprezentant al MAI se deplaseazã (personal… ) în satul-nou Lãtești, ca sã ancheteze o plângere a unui bandit. Ceilalți deoiști, în aceeași situație, în urma presiunilor (citește ciomãgeli), își retrag “reclamațiile”.

1963

– ianuarie: chiar dacã ofițerul de Securitate Livescu nu este pedepsit (cine sã-l pedepseascã: Securitatea?), P. G. este liberat înainte de termen”.

1963, ianuarie – 1965, iulie:

P. G. , liber ca pasãrea cerului, într-o țarã liberã, lucreazã numai în munci necalificate și nepermanent(izat)e:

– muncitor zilier în construcții, la Buhuși, pe șantierul Casei de Culturã – deci tot în domeniu, atât, ca în fier-beton; fotograf ambulant (nunți, botezuri, înmormântãri), prin satele din Rupea și Fãgãraș; trompetist de sâmbãtã-searta (baluri, nunți, hore); dezgropãtor de puieți la pepiniera Șercaia; descãrcãtor-încãrcãtor de cereale în silozul din Șercaia-Garã; muncitor necalificat la forja uzinei “Rulmentul” din Brașov; merceolog la “Agrosem” Fãgãraș – în fine: “tehnician” la Serviciul Tehnic al Intreprinderii de Gospodãrie a Orașului Fãgãraș (vezi Ela, Bonifacia, Adameva…)

(1965)

– august: ca urmare a “decretului Ceaușescu” (ce permitea foștilor deținuți politici sã-și continuie studiile universitare), P. G. – cãruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – dã examen de admitere la Facultatea de filologie, Universitatea din București.

– septembrie: P. G. din nou, dupã 11 ani, re-student în anul 1.

– septembrie-octombrie (la Cãminul “Regnault”): reia romanul început în d. o. , încã fãrã titlu, dar este vorba de Ostinato.

– depune-propune la Gazeta literarã, Luceafãrul, Viața româneascã, Amfiteatru prozã scurtã. I se rãspunde – și i se va rãspunde și în anul urmãtor, 1966: «D-ta, fiind un caz nu poți debuta în perio-dice, trebuie sã publici întâi un volum… ». Logica va funcționa ca… lege (vezi Bonifacia).

1966

– primãvarã: P. G. depune la ESPLA romanul Ostinato (sub titlul: Cealaltã Penelopã, cealaltã Ithacã). M. Gafița: «Nu se poate debuta cu un roman, numai cu un volum de prozã scurtã… »

— iulie: P. G. prezintã, tot la ESPLA, volumul de “prozã scurtã”.

– decembrie, 6: la insistențele Gicãi Iuteș și ale Sânzienei Pop, Eugen Barbu este de acord ca P. G. sã debuteze în revista sa, Luceafãrul (vezi Bonifacia), cu povestirea Aia, botezatã în redacție Când tace toba… (?)

– decembrie, în continuare: pânã la sfârșitul anului, P. G. mai publicã în Luceafãrul o prozã și un reportaj (Cetatea Fãgãrașului), iar când se decerneazã “Premiile Luceafãrului pentru 1966”, P. G. primește “Mențiune, prozã” – cu Ion Nicolescu, Premiul I fiind acordat Alexandrei Târziu (la poezie, Premiul I: Grigore Arbore, Premiul II: Ileana Mãlãncioiu).

1967

– iarna: debutul în Luceafãrul îi deschide lui P. G. porțile periodicelor: publicã în Gazeta literarã, Viața româneascã, Ateneu, Neuer Weg, Cravata roșie. Concluzie: nu exista vreun “ordin de sus” dar responsabilii nu voiau sã-și asume…responsabilitatea publicãrii unui “caz” – cu excepția lui Eugen Barbu.

– În februarie moare tatãl lui P. G. , în vârstã de 58 ani.

– primãvara: revista germanã (din România) Neue Literatur pregãtește publicarea unui fragment din Ostinato în traducerea Anemonei Latzina și a lui Dieter Schlesak. Întâmplare: Miron Radu Paraschivescu, poposind la redacția revistei, își aruncã ochii peste un manuscris (dactilogramã). Dupã un timp, exclamã:

«Dar bãiatul ãsta e un Soljenițân român!» În curând, bãiatul-ãsta citește la Cenaclul condus de M. R. P. câteva fragmente. Televiziunea austriacã filmeazã, revista vienezã, Literatur und Kritik publicã un fragment însoțit de o notã biobibliograficã și de un studiu despre literatura românã, semnate de Marie-Thérèse Kerschbaumer.

(În vara lui 1967 a fost trimisã în Occident prima variantã a romanului Ostinato).

– toamna: în urma insistențelor (în fapt: presiunilor, șantajelor securistului Mircea Achim (în acel timp “ocupîndu-se” de studenți, câțiva ani mai târziu de scriitori) și a șefului sãu Nicolae Mihai, P. G. abandoneazã Universitatea (ca sã nu aibã ce pierde, deci sã nu poatã fi șantajabil) și rãmâne, definitiv, un licențiat în liceu. Locuiește – din decembrie 1965 – la anticarul Radu Sterescu, veche cunoștințã, din 1954 – (vezi: Bonifacia. )

1968

– primãvara: promisiuni de publicare a volumului de prozã scurtã cu… scurtãri; cu schimbarea titlului Moartea noastrã cea de toate zilele ; simultan, respingere “dulce” a romanului Ostinato:

«Mai trebuie lucrat, e nefinisat… » (Gafița).

Memento: manuscrisul romanului Ostinato a schimbat trei directori de editurã. Nu el a determinat “schimbãrile de direcție” (în sensul de persoane, nu de linie-a-partidului), el a îndurat-o. Cei trei: Ion Bãnuțã, un oarecare Marinescu și, în fine, Ioanichie Olteanu. Aceștia erau… directoriivor fi fost ei mari, dar nu se aflau “în contact cu tovarãșii scriitori”. Contactorii (contactoriștii?) literaro-politici, kulturalnicii-komisari), în afarã de, inevitabilul, indispensabilul Gafița erau: Corneliu Leu, Lucian Cursaru, precum și suavul Mãciucã …

– iulie: promisiune din partea lui Geo Dumitrescu de a-l “lua” ca redactor la România literarã ce va înlocui Gazeta literarã.

– august, 7: P. G. se cãsãtorește cu Ana Maria Nãvodaru.

– august, 22:

a) invadarea Cehoslovaciei;

b) lansarea în librãrii a volumului de debut Camera de alãturi – apãrut la E(S)PL(A).

– august, 23: P. G. (fãrã profesie, fãrã serviciu, nestudent, nemembru al Uniunii Scriitorilor – dar autor al unui volum abia ieșit) se prezintã la sediul Uniunii din Șoseaua Kiseleff și cere sã fie primit în… Brigãzile patriotice. Este trimis la plimbare, cu explicația:

a) scriitorii încã nu alcãtuiserã asemenea… formații;

b) chiar dacã se vor constitui Brigãzi la Uniune, în ele vor intra numai membri de partid.

– august, 24: P. G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, unde Pop Simion, Ioanichie Olteanu și János Szász îl anunțã cã… ideea lui a fost bunã, însã dacã vrea sã intre în Brigãzile Patriotice, mai întâi trebuie sã intre în partid.

– august, 24–25: în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa ședințã de primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruserã sã facã parte din Brigãzi): Mariana Costescu, Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Pãunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc și Paul Goma (doar atâția sã fi fost?) (vezi Soldatul câinelui).

– august-octombrie: Gazeta literarã se transformã în România literarã, sub direcția lui Geo Dumitrescu. P. G. devine redactor cu jumãtate de normã la “pagina muzicã”.

– septembrie: apar douã cronici elogioase la volumul Camera de alãturi, semnate de Valeriu Cristea în Amfiteatru și Lucian Raicu în România literarã; o notã distrugãtoare, nesemnatã în România liberã.

– sfârșitul anului: o nouã variantã a romanului Ostinato este trimisã în Occident.

(Între 1968-1969 P. G. lucreazã la un roman – fãrã titlu, dar va deveni În Cerc. Îl lasã de-o parte și scrie prima variantã a unui “segment” care se va plasa înaintea Cerc-ului: Ușa noastrã cea de toate zilele… )

1969

– P. G. declarã “editorilor” Dodu Bãlan, Vasile Nicolescu, Ghișe, Stroia, Bujor Sion :

«Dacã Ostinato nu e publicat în românește, în România, cel mai tîrziu în 1970, în 1971, va apare în Occident. »

Nu e luat în serios: «Gluma e bunã… » Și: «Cum : un scriitor și român abia debutant, membru de partid sã afirme cã publicã… la capitaliști? Sã le puie acelora – dușmanilor – o armã în mânã?»

Fiindcã P. G. o ține pe a lui, pretinzînd cã nu are nevoie de autorizațiune-de-la-polițiune ca sã hotãrascã soarta cãrților sale, se succed “ședințele de lucru”, “de lãmurire”, “curat prietenești”, unele mai restrânse, altele mai lãbãrțate; unele “amicale”, altele de-a dreptul ostile. P. G. este convocat, la președintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu; la “comitetul operativ” (nu se va fi chemat așa, dar totdeauna compus din: Chirițã, Țoiu, Nichita, Hobanã, Dimisianu – în câteva rînduri a participat și Fãnuș Neagu; și János Szász; și Ion Horea – și încã alții, mulți, prea mulți pentru o culturã atât de rezistentã, pentru o literaturã atât de de-valoare). Scopul: sã-l facã pe P. G. sã declare cã nu mai dorește sã publice la capitaliști; cã dorește fierbinte sã publice numai în Patria Românã și în românește – în consecințã va aștepta publicarea (în România și în limba românã) “atît cât va fi necesar”.

P. G. gãsește cã, nefiind etern, nu poate aștepta “cît va fi necesar”.

– tot în cursul anului 1969: P. G. este judecat la Uniunea Scriito-rilor de un comitet lãrgito-lãbãrțat) compus din Zaharia Stancu, din “tovarãși de sus, de la C. C. ”: Ghișe, Dodu, Nicolescu, Brad, Stroia. Masele largi de luãtori la cuvânt – prin Titus Popovici, Fãnuș Neagu, Mircea Micu, Paul Everac – sunt de pãrere cã un scriitor român, («mai ales cînd este un ilustru necunoscut!» – citat din Vasile Nicolescu), «nu are dreptul sã se comporte ca și cum ar fi singur pe lume», în consecințã: «Sã intre în rînduri!» (ca sã fie d-al nostru, dîn bobor – și sã ne pupãm Piața Endependenți – cãci toți sîntem români – nu? Nu!).

1970

– martie: P. G. publicã pentru ultima oarã, prozã, în România literarã, un fragment din În Cerc.

aprilie: romanul Ușa noastrã cea de toate zilele… … , predat edi-turii Cartea româneascã, este respins de Marin Preda și Mihai Gafița, “ca urmare” (?) a “decodificãrii” operate de Ivasiuc, potrivit cãreia, “sub personajul Florica se ascunde, în fapt, Elena Ceaușescu; sub al lui Iosub, Nicolae Ceaușescu”…

Din acel moment, P. G. nu mai are dreptul sã semneze; nici traduceri; soția sa, Ana Goma, la fel; la fel socrul sãu, Petre Nãvodaru (a se vedea volumul I din Iosif și frații sãi, de Thomas Mann – apare ca traducãtor Petru Manoliu, deși Petre Nãvodaru este adevãratul traducãtor; vezi și Despre rãzboi de Clausewitz: traducãtorul este menționat în caseta… tehnicã, de la finele volumului … ).

– toamna: P. G. trimite în Occident manuscrisul romanului Ușa… – fãrã a-i cere voie lui Titus Popovici – nici chiar lui Țoiu!

1971

– martie: noul director al editurii (devenitã) Eminescu, Ioanichie Olteanu îl anunțã în scris pe P. G. cã romanul Ostinato va fi publicat “în curând – însã, mai întâi trebuie fãcut publicabil” (aceste “lãmuriri” i-au fost date prin viu grai – ca și urmãtoarele): la întrebarea lui P. G. : “Cum adicã, sã fie fãcut publicabil?”, rãspunsul a fost: “Ei… Știi dumneata foarte bine cum … ”. P. G. nu știa, nu acceptã “condițiile”– zice:

«Dealtfel, e prea târziu: la toamnã se publicã simultan, la Suhrkamp, la Gallimard, la Rizzolli… »

«Trebuie sã le-o luãm înainte», zice Ioanichie Olteanu.

«Luați-le-o!», zice autorul.

– aprilie: editura Eminescu îi înmâneazã lui P. G. o altã hârtie – prin care … atestã (!) publicarea romanului “într-un viitor apropiat”. De astã datã i se cere autorului sã-și ia – în scris – angajamentul cã nu va permite publicarea “în limbi strãine, înainte de a fi publicat în, românește”. P. G. refuzã.

“În acest caz, rupem tratativele!”, zice loanichie Olteanu, ușurat și fericit.

– iunie: editorul german Suhrkamp difuzeazã pliante cu autorul-și-cartea. Câteva circulã printre membrii comitetului lãbãrțat. Autorul primește și el unul – mult mai tîrziu. Este vorba – în pliant – de “Un Soljenițîn român”.

– iulie: tezele cu pricina.

(în cursul verii 1971,. “comitetul operativ”: Z. Stancu, C. Chirițã, Nichita Stãnescu, C. Țoiu, stenograf-cu-magnetofonul: tovarãșul de nãdejde al lor, plutonierul Hobanã, adjunctul Dimisianu – fac “tentative” de a-l convinge pe P. G. cã… «nu se face sã faci ceea ce faci… ».

«Ba se face – sã fac ceea ce fac!Faceți și voi», le rãspunde P. G.

– octombrie, 14: Dieter Schlesak îi trimite lui P. G. o telegramã din Frankfurt/M, prin care îl anunțã cã Ostinato a apãrut, fiind lansat la Târgul de carte… Prin Europa liberã P. G. aflã: “delegația RSR la Târgul de carte, dupã ce a încercat sã împiedece tipãrirea cãrții, în semn de protest împotriva expunerii, la Târg, a unei cãrți calomnioase la adresa socialismului din România a pãrãsit Târgul – iar în standul gol al RSR, editorul a etalat, pentru presã, cartea cu pricina… ”.

Autorul vede cartea-cu-pricina pentru întâia oarã în mâinile lui Zaharia Stancu. Președintele Uniunii Scriitorilor îi permite autorului sã ținã cinci secunde cartea în mâini, dupã care o încuie în sertarul biroului, continuând a vorbi admirativ de editurile capitaliste…

Poetul Meliusz Jozsef, cãruia editorul german îi inmânase douã exemplare din Ostinato, pentru a-i da (mãcar) unu autorului – nu i-a dat nici unu. Întrebat fiind, a negat pânã și faptul cã ar fi fost, în acel moment, în Germania. În schimb – cine s-ar fi așteptat? – Arnold Hauser i-a adus un exemplar și i l-a dat, fãrã întârziere.

Al doilea exemplar (traducerea germanã, în continuare) i-a fost adus lui P. G. de poetul Gheorghe Pituț.

Primul exemplar din traducerea francezã (La Cellule des libérables – Gallimard) i-a fost adus la București de jurnalistul francez de la Le Monde, Manuel Lucbert.

(1971) – toamna-iarna: la o ședințã (foarte) lãrgitã organizatã în Sala Micã a Palatului, prezidiul (din care mai fãceau parte Gheorghe Panã, Ilie Rãdulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, dupã ce “obține” excluderea din partid și din C. C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel moment la Paris, propune excluderea și a lui P. G. – prezent, acesta. Motivul: «A pus în mâna dușmanului extern o armã cu care sã loveascã în patria noastrã. » Se declarã de acord cu… analiza tovarãșii: Titus Popovici, Al. Andrițoiu, Fãnuș Neagu, Mircea Micu; fac exerciții de anchetã-încrucișatã Dinu Sãraru cu/și Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de “nepatriotismul vânzãtorului de țarã P. G. ”.

Îl apãrã (pe P. G. !): Mihai Novicov, Ion Lãncrãnjan, Mihai Ungheanu, Darie Novãceanu … Și numai ei.

iarna: continuã “ședințele intime de lãmurire”: în cam aceeași formație: C. Țoiu, Nichita Stãnescu, Ion Horea, Dimisianu, Radu Boureanu și nelipsitul Hobanã, încercînd sã-l convingã pe P. G. “sã predea de bunã voie carnetul de partid – ca sã terminãm cu problema aia și sã mergem sã bem ceva … ”. P. G. rãspunde:

«De bunãvoie nu vi-l dau; de nevoie… Dacã încercați sã mi-l luați cu forța, îl înghit, precum partizanul sovietic!»

1972

– PG. predã manuscrisul romanului În Cerc. Preda nu-l primește: «Ce, monșer, crezi cã eu sunt tâmpit, ca Ioanichie, sã-ți dau la mînã hârtie, pecumcã?» Nu, Preda nu era tâmpit – ca Ioanichie.

– aprilie: P. G. este convocat la Zaharia Stancu: «Îmi aduci niște fotografii, fotografii îmi aduci – și de-ale dumitale și de-ale nevestii, cã am primit dispoziție sã-ți dãm pașaport (pașaport sã-ți dãm… )»

P. G. se mirã: i se refuzaserã toate cererile de cãlãtorie – în Bulgaria, în Polonia, în Italia, în URSS («Ca sã te oprești la Chișinãu și sã faci agitație naționalistã?»), acum, fãrã sã fi cerut, i se dã pașaport? Dupã ce cautã calul de dar de dinți, P. G. acceptã – astfel:

«Plec – numai eu. Dacã n-o sã mã lãsați sã mã întorc, nevastã-mea, ostatecã face scandal – pentru reîntregirea familiei…»

– iunie, 18 (!): P. G. pleacã, singur, pentru trei luni, în cãlãtorie turisticã în Austria, RFG, Franța.

(Pentru cã s-a vorbit-scris atâta – prin pana Organului: Eugen Barbu, V. C. Tudor, Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri (altfel Târnãcop), prin I. C. Drãgan, Michael Titus, Dean Milhovan, Pantazi, Lozovan și alți Boiani: P. G. n-a fãcut vreodatã vreo cãlãtorie – fie și pânã la Afumații-Românești – pe cheltuiala Uniunii Scriitorilor. Toate cãlãto-riile sale și ale alor lui au fost plãtite de el, din banii sãi. Iar în 1972, nu a plecat în Occident “cu o bursã” – în acel moment, “cu bursã” cãlãtoreau de zor Sorescu, Blandiana, Ivasiuc, Pãunescu, Breban, Marino – ei, da: Adrian Marino! – dar nu P. G. ; P. G. a adus devize în România, nu le-a scos. )

La Viena: condus de prietena și traducãtoarea în germanã, Marie-Therese Kerschbaumer, P. G. cunoaște o sumã de scriitori, – dar mai ales pictori austrieci. Tot la Viena face cunoștințã cu “poetul tânãr”, Ștefan Baciu, venit de la Honolulu, spre a-și vedea – pentru prima oarã, din 1947 –, mama, sositã de la Brașov.

La Frankfurt: îl cunoaște pe editor, Siegfried Unseld. În timpul unei recepții, îi sosește lui P. G. un colet din România cu câteva exemplare ale cãrții As I Lay Dying de Faulkner, tradus în românește împreunã cu Horia Florian Popescu, la Cartea româneascã, (sub titlul: Pe patul de moarte) care, la a doua corecturã, “pierduse” numele co-traducãto-rului P. G. ; apoi Gafița îl “sfãtuise” sã semneze cu un pseudonim; Marin Preda: sã nu mai semneze de loc – “ce conteazã o co-traducere în cariera unui scriitor… ” – iatã însã cã, P. G. plecat (și plecat defi-nitiv, cum sperau bãieții de toate culorile), nu mai conta dacã apãrea numele lui P. G. pe coperta interioarã a unei (co-)traduceri…

La Köln, se (re-)întâlnește cu Dieter Schlesak: “rãmas” în 1969; împreunã cu D. Țepeneag, Schlesak a avut un rol hotãrâtor în tradu-cerea și publicarea lui P. G. în strãinãtate.

iulie, 14: la Paris – în sfârșit, îi cunoaște pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca. Și pe Eugene Ionesco. Și pe Mircea Eliade. Și pe Emil Cioran – chiar și pe Paul Barbãneagrã!

august: se întoarce în Germania, la München, unde fusese de multã vreme invitat la un colocviu de pe lângã Olimpiadã – cu titlul: “Sport și literaturã”. Ajuns la fața locului, aflã cã… nu va mai putea participa la numitul colocviu, pentru cã delegația românã (Fãnuș Neagu și Ion Bãieșu) condiționeazã prezența lor de absența lui P. G.

(1972) – octombrie: la Târgul de carte de la Frankfurt i se lanseazã a doua carte tradusã în germanã, Ușa… , (Die Tür). Dã o sumã de interview-uri, scrie articole pentru presa germanã – în care atacã direct, atît sistemul politic, cât și cenzura literarã, amintind însã și de “contribuția” autocenzurii la scriitorul român.

– sfârșitul lui octombrie: din nou la Paris.

– 19 noiembrie (1972): începe sã scrie Gherla ;

– 21 noiembrie terminã Gherla – prima variantã.

– sfârșitul lui noiembrie: sosește la Paris și Ana Goma.

1973

– ianuarie: o nouã variantã a Gherlei ;

– februarie: P. G. scrie continuarea Gherlei: Lãtești (rãmâne neterminatã).

– 18 iunie (1973): P. G. împreunã cu soția se întoarce în România.

La vamã i se confiscã toate cãrțile. P. G. anunțã Securitatea, în scris, cã dacã nu-i restituie toate cãrțile în 24 ore el publicã în Occident lista cãrților interzise în România lui Ceaușescu, printre cele confis-cate lui aflându-se și o carte de Willy Brandt, la care tocmai se ducea în vizitã “Cancelarul” R. S. R. În 8 ore (de la depunerea la cutia poștalã a “scrisorii”), toate cãrțile îi sunt restituite (și transportate acasã), cu scuze.

– vara: la România literarã nu mai are loc . Fusese dat afarã…

Ivașcu: «Nu te-am dat afarã, atât cã, în 1968, nu te-am primit înãuntru». Logica-lui-Ivașcu fusese aplicatã și cu… partidul: neizbutind sã-l excludã pe P. G. , nereușind sã-l convingã, sã dea singur carnetul, au pretins cã… în 1968, P. G. nu fusese primit…

În primele momente, P. G. , rob al logicii formale, vrea sã știe (mã-nțelegi, pentru de ce?). Gabriel Dimisianu : «Ce mai vrei, bãtrâne? Și cu sufletu-n Occident și cu trupu-aici, la noi… » Cartea de muncã… Niciodatã P. G. nu va putea sã o recupereze. Cine știe ce secrete de stat conține – știe tovarãșa Bãdilã, știe Traian Iancu, Hobanã – în fine, Securitatea Poporului de la Uniunea Scriitorilor (Români).

(1973) – toamna: P. G. începe romanul Gardã inversã.

1974

– primãvara: se publicã în traducere francezã, la Gallimard, Ușa… . , sub titlul Elles étaient quatre. . .

– toamna: se publicã, în traducere olandezã Ostinato, la editura Bruna & Zoon din Utrecht.

P. G. lucreazã ca muncitor zilier în atelierul lui Ion Jalea (la realizarea monumentului… cu tot cu cal/, al mândrului Decebal – cel de la Deva).

14 iulie: moare mama lui P. G. Este înmormântatã la Strãulești II.

1975

– terminã Garda inversã, începe 7–1.

– 2 noiembrie se naște Filip-Ieronim, fiul lui P. G.

– decembrie: începe un eseu (despre, România); fãrã titlu.

1976

– octombrie: apare, în traducere francezã, la Gallimard, Gherla.

Ca și Ostinato și Ușa, Gherla este transmisã, în foileton, la Europa liberã ; ca și Ușa, Gherla se transmite în lectura autorului ( aflat în România).

– decembrie: în urma ascultãrii Gherlei la Europa liberã, o sumã de necunoscuți – care, cu toții, fãcuserã pușcãrie – îl viziteazã pe P. G. , îi telefoneazã, îl felicite, aduc oarecari corectãri mãrturiei.

Cam în același moment începe, din partea Securitãții o “contra-acțiune” – intereseazã, deocamdatã, “demersurile scriitorilor” (cum ar zice N. Manolescu: “dovezile de colegialitate”):

Al. Ivasiuc și cu Nicolae Breban sunt trimiși împreunã la München, ca sã-l convingã pe Noel Bernard, directorul Europei libere:

a) sã suprime emisiunile “Teze și antiteze la Paris” de Monica Lovinescu și “Povestea Vorbii” de Virgil Ierunca;

b) sã nu-l mai “cultive” pe P. G. și sã înceteze cu transmiterea pe unde a unor texte de-ale lui, lipsite de valoare esteticã și suspecte ca mãrturie – Gherla, de pildã…

De la München, Al. Ivasiuc se duce singur – la Paris, încearcã sã facã sã se publice în presa francezã – cu osebire în Le Monde “informații” potrivit cãrora … în România totul merge bine (și tot Românul prosperã), iar “acel Goma” este un veleitar, un calomniator, mai ales prin ultima carte, Gherla, fojgãind de neadevãruri de calomnii la adresa… foștilor deținuți politici… Al. Ivasiuc nu reușește sã-și plaseze “articolele” nici mãcar în Le Figaro, pe atunci jurnal proceaușist. La Paris, Al. Ivasiuc ia legãtura cu prieteni comuni și colegi de închisoare: Mihai Serdaru (coleg al amândorura de Gherla) și cu Ion Varlam. Nu reușește sã-l convingã pe Serdaru de… minciunile lui Goma – pe Ion Varlam, da: Exact în luna aprilie, 1977, când P. G. era (re)arestat, Ion Varlam, aflat de mulți ani la Paris, adreseazã o “scrisoa-re deschisã” lui P. G. (arestat, iar Varlam știa bine acest lucru), în care contestã “autenticitatea” unor fapte relatate în Gherla – de pildã, bãtaia pe care o încasase autorul cu douã zile înainte de liberare – și calificã și el (dupã Ivasiuc) drept “calomnioasã” cartea în întregul ei. (“Scrisoarea deschisã” a fost trimisã… editorului Claude Gallimard… ).

1977

– ianuarie: se anunțã Charta 77 a Cehilor și a Slovacilor – la care aderã scriitori maghiari și bulgari.

– februarie: se difuzeazã, la Europa liberã, Scrisoarea adresatã de P. G. , prin Kohout, Chartei ’77. Îl cautã, ca sã o contrasemneze, mulți cetãțeni – niciunul scriitor. Primul – dealtfel și ultimul: Ion Negoițescu, îl va contacta abia în 3 martie.

(Pentru acea perioadã – ianuarie-mai – vezi Culoarea curcubeului – Cutremurul oamenilor ’77. Pentru perioada mai-noiembrie 1977, vezi și Soldatul câinelui. )

Însã nici în Culoarea… nici în Soldatul… nu sunt relatate “dovezile de colegialitate”:

a) “colegii-scriitori” C. Țoiu și G. Bãlãițã se duc la Stockholm pe banii Uniunii și ai Securitãții – sau, de ce nu?, pe ai lui P. G. , singurul aducãtor de devize), încercînd sã-l convingã pe editorul suedez René Coeckelberghs sã nu publice (în suedezã) cartea Gherla (pe acolo mai trecuse și Nicolae Breban, tot atât de “colegial” acționând);

b) imediat dupã arestarea lui P. G. (la l aprilie), un numãr de critici literari au fost convocați la sediul Uniunii Scritorilor: Președintele Virgil Teodorescu și jurnalistul Ivașcu au încercat sã-i convingã sã scrie despre P. G. :

– cã este un trãdãtor de țarã;

– cã este nul ca scriitor.

Printre convocați a fost și Mircea Iorgulescu – nu a scris. În schimb, au scris Al. Dobrescu (în Convorbiri literare), N. Dragoș (Luceafãrul), Al. Piru (la Televiziune), Vasile Bãran (“O hienã printre ruine”, îl zugrãvea milițianul Vasile pe P. G. ) – și, firește Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri-Târnãcop, Dodu Bãlan, Al. Andrițoiu, Titus Popovici, Dumitru Mircea, Vasile Rebreanu, Mircea Micu… Așadar:

– 1 aprilie: P. G. este arestat. În 3 aprilie soția și copilul sunt “mutați” undeva în cartierul Vitan.

– În jurul datei de 13 aprilie: Colonelul Vasile Gheorghe, șeful anchetelor penale din Calea Rahovei îi aratã arestatului P. G. o hârtie cu stampilã din care reieșea cã fusese exclus din Uniunea Scriitorilor. Acel document nu mai figura în multele dosare cercetate de Stejãrel Olaru în 2003 la CSNAS – doar o notã manuscrisã, un fel de raport al securistului Achim care scria – cu mâna lui… – cã P. Goma fusese exlus, dupã ce fusese pusã la vot propunere (vezi Culoarea curcubeului, Cod Bãrbosul).

– 6 mai: P. G. este liberat – în urma campaniei internaționale.

– 10 mai: Ceaușescu decoreazã și înalțã în grad pe generalul Nicolae Pleșițã, ministru al Securitãții și pe colonelul Gheorghe Vasile (sau Vasile Gheorghe – tot aia-i), comandantul anchetelor penale de la Rahova.

– mai? iunie?: Congresul Scriitorilor – cel la care Ceaușescu a anunțat: “În Patria noastrã socialistã, nu existã cenzurã – drept care am hotãrât s-o desființãm”. Scriitorii români – cei rezistenți – au aplaudat și, începînd din acel moment (încã o datã: mai–iunie 1977), nu s-au mai lãsat cenzurați de Cenzurã – nu!; s-au întrecenzurat; ca la Pitești.

Tot la Congresul cu pricina: în cuvântarea sa, scriitorul de scenarii Titus Popovici l-a atacat pe P. G. – pentru trãdare de patrie și pentru lipsã de talent…

– sfârșitul lunii iunie “Ca sã nu mai zbiere reacțiunea cã îl persecutãm pe P. G. ”, ministrul Securitãții Pleșițã “dispune” sã i se repartizeze un alt apartament: în marginea (de Apus) a cartierului Drumul Taberei, pe o stradã încã nebotezatã, într-un bloc fãrã numãr, la-o-adresã-fãrã-adresã… De asemeni, ca sã nu mai zbiere reacțiunea, i se impune lui P. G. o slujbã la Biblioteca Centralã.

– vara: P. G. este “rãpit” de multe ori de pe stradã de gorilele sece (vezi Soldatul câinelui); i se propune sã accepte emigrarea: «Scãpãm noi de tine, scapi și tu de noi… » P. G. nu primește.

– august: P. G. aflã de la Virgil Mazilescu, cã “s-a întâmplat ceva grav în Valea Jiului”. Mazilescu știa de la Iulian Neacșu, bine informat, de la sursã: Ceaușescu fusese chemat de mineri, la Lupeni, sechestrat, huiduit, apoi liberat ; imediat – deși promisese satisfacerea cererilor – Ceaușescu dã ordin de represiune.

(Deci: scriitorii români au aflat – la Casa Scriitorilor – cel mai tîrziu în 6 august cã, la Lupeni, s-a întâmplat ceea ce s-a întîmplat. Totuși, mai apoi, pretindeau cã au aflat… abia de la Europa liberã – care aflase foarte, tîrziu, prin octombrie. Nici unul dintre ei n-a protestat: nici Marele Bogza nici Vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda. Singurul scriitor care s-a manifestat în scris în legãturã cu evenimentele din Valea Jiului, a fost A. Pãunescu – prin decembrie, în Flacãra, protestînd cu vehemențã împotriva “dezinformãrii” unui jurnalist american: acesta pretindea cã “Zona Vãii Jiului este declaratã zonã militarizatã – deci închisã” , drept care poetul Pãunescu explicã: “Helicop-terele pe care le-a vãzut Americanul nu sunt ale armatei – cu atât mai puțin ale poliției /sic/, ci sunt helicopterele recent dãruite de Tovarãșul Nostru Drag și Scump, Nicolae Ceaușescu – Spitalului din Lupeni… ” Scriitorii români au râs, l-au înjurat pe Pãunescu – dar numai la closetul casei Scriitorilor).

– octombrie: constatând cã în “condițiile noi” nu mai poate avea vreo legãturã cu exteriorul – nici cu interiorul – P. G. se decide sã accepte invitația PEN Clubului Internațional de a cãlãtori în Occident.

–18 noiembrie: Ministrul Securitãții, generalul Pleșițã, îl “convoacã” (prin rãpire de pe stradã) pe P. G. – ca sã i se plângã (cine, cui?!) cã Ambasada francezã refuzã sã acorde vizele, înainte de a fi vãzut pe… solicitanți:

«Ce, cred ãia cã aveam de gând sã trimitem, în locul lui Goma, pe Pãunescu?»

P. G. si soția se prezintã la Ambasada francezã. Dupã “identifi-care” (laborioasã), li se înmâneazã pașapoartele. Pleșițã, :

«De ce n-au încredere în noi Franțujii? De ce nu ne-au trimis nouã, organ-de-stat, pașapoartele?»

19 – noiembrie: ajun de plecare. Pleșițã îl convoacã pe P. G. la Minister. Dupã ce se consultã cu soția, cu socrii, P. G. redacteazã o Declarație: dacã i se va cere vreun angajament va refuza pașapoartele. Însã generalul Pleșițã pentru altceva îl convocase: în primul rând sã-și ia… rãmas bun de la prietenul sãu Paulicã; în al doilea…

…Pe trotuarul din jurul Ministerului de Interne generalul-ministru Pleșițã i-a spus lui P. G. cã… n-ar fi bine sã scrie, așa cum tot promisese despre “experiența” prin care trecuse – ca sã nu afle familia cu ce se ocupã el (?); în a doua: amenințându-l: «Revoluția, are mânã lungã, te atinge oriunde ai fi. Ca sã nu crezi cã glumim, de cum ai sã ajungi la Paris, ai sã primești un semn din partea noastrã … »

Semnul-din-partea-Revoluției-lui-Plesițã-și-a-lui-Ceaușescu: în 18 noiembrie, la Paris Monica Lovinescu, a fost agresatã sãlbatic de “revoluție”, cu intenția de a o reduce-la-starea-de-legumã.

– 20 noiembrie (1977) [nu 20 decembrie 1977, cum scrisesem inițial]: P. G. cu soția, Ana Maria, fiul Filip-Ieronim, douã mașini de scris, douã geamantane pleacã – pentru totdeauna – din România.

Sosiți cu pașapoarte turistice cer imediat azil politic

– noiembrie-decembrie: conferințã de presã, la Paris (vezi Culoarea curcubeului, Polirom, 2005, secțiunea Bãrbosul).

– decembrie: apare, la Gallimard, romanul În Cerc.

Tragem linie, o luãm de la capãt:

1978

– februarie: P. G. începe sã scrie cartea de mãrturii care va fi publicatã în anul urmãtor, la Seuil, în francezã, sub titlul Le tremblement des hommes – titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în Le Nouvel Observateur), subtitlul: “România, în 1977, a cunoscut douã cutremure: unul de pãmânt, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mișcarea Goma”.

– 7 mai: P. G. terminã prima parte a cãrții de mãrturii. Editura Seuil capãtã un nou director (un polonez trecut la islam), care face “curãțenie”, alungând, nu numai cãrți și autori “de dreapta”, ci și editori “visceral anticomuniști” – așa, a fost invitat sã-și caute norocul aiurea Claude Durand și chiar Jean-Marie Domenach, sub a cãrui direcție a fost publicat eseul La Cité totale de C. Dumitrescu, în traducerea lui Șerban Cristovici și cu postfața de P. G.

– iunie: P. G. începe sã scrie cartea care va deveni Patimile dupã Pitești.

– octombrie–noiembrie–decembrie: P. G. face o cãlãtorie în Canada și în Statele Unite.

– noiembrie–decembrie: de douã ori în metroul din New York, apoi mereu în metroul parizian, P. G. este amenințat, în românește, de securiști care-și zic repede-repede poezia: «Dacã nu-ți ții gura, îți aplicãm umbrela bulgãreascã»…

(În februarie 1978, P. G. participase la constituirea C. I. E. L. – Le Comité des Intellectuels pour l’Europe des Libertés de sub președinția colegialã constituitã din: Eugène Ionesco, Alain Ravennes, Jean-Marie Domenach, François Fejtö si Philippe Sollers. )

– 10 decembrie: P. G. participã, la Paris, la reuniunea organizației Amnesty International, cu prilejul celei de a treizecea aniversãri a Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Un “tratament de favoare” îi este aplicat României lui Ceaușescu – pentru lichidarea Mișcãrii pentru drepturile omului din primãvara anului 1977 și pentru reprimarea sãlbaticã a minerilor din Valea Jiului – august același an.

1979

– 5 martie: Seuil lanseazã cartea lui P. G. Le tremblement des hommes – Peut-on vivre en Roumanie aujourd’hui? (în traducerea lui Alain Paruit). În prezența lui Eugène Ionesco și a lui Fernanda Arrabal, P. G. declarã presei cã el se aflã la adãpost, în Occident, cartea apãrutã va putea fi cititã mai târziu, însã, în acest moment, urgența este constituirea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România.

AFP din 5 martie 1979: “Scriitorul român Paul Goma, care prezenta presei noua sa carte (…) a renunțat sã vorbeascã despre sine și a anunțat constituirea în România a unui Sindicat Liber, SLOMR. P. G. – acompaniat de Eugene Ionescu și de Arrabal, a precizat cã «pentru întâia oarã dupã ocuparea României, Românii s-au grupat într-un sindicat-liber, în scopul de a apãra, nu doar drepturile sindicale, ci si toate drepturile omului, fãrã excepție» (… ) «România este a treia țarã comunistã având un astfel de sindicat – dupã Polonia și URSS – nucleul fiind constituit din semnatari ai Mișcãrii pentru apãrarea drepturilor omului din primãvara anului 1977»”

– primãvara–vara: în presa occidentalã apar numeroase reportaje, articole de analizã defavorabile “înțeleptei politici externe” dâmbovițeniste. Mișcarea pentru drepturile omului din 1977, marea greva a minerilor din august același an, recenta constituire a SLOMR obligã Securitatea sã treacã la … contraofensivã:

În afarã de amenințãrile directe, prin scrisori, telefonice – “presa” începe ceea ce s-a numit la timpul acela: “Campania de varã”: Printre primele “articole din presa occidentalã” pro-ceaușescu: “A proposito di una dissidenza creatã în proveta”, din ziarul socialist italian L’Umanita, 14 aprilie 1979. Sunt “demascați”: “impostorul, românul-corcit – numele sãu adevãrat fiind: Paul Efremovici Goma, respins de toți intelectualii-cinstiți care susțin politica externã independentã” ; “nazistul” (!) Gheorghe Calciu, în fine, “adunãtura de frustrați fasciști și mitomani” – care pretind cã au constituit SLOMR etc… .

P. G. trimite o scrisoare de protest, somînd redacția sã divulge numele autorului (articolul fiind, ca în țara lui Farfuridi, anonim). L’Umanita publicã protestul, dar se scuzã cã… nu poate da numele acela – fiindcã s-ar strica relațiile româno-italiene (subl. mea). Lucrurile se clarificã: într-o intervenție la Europa liberã, vorbind de agenții lui Ceaușescu în Occident, P. G. îl numește pe I. C. Drãgan. Drãgan sare ca ars și trimite Europei libere un “protest” care… seamãnã ca douã picãturi de apã cu “articolul” din L’Umanita (cu deosebirea cã agramatismele, neromânismele drãgane fuseserã … date cu var, în redacția ziarului italian).

P. G. îi dã replica, la Europa liberã lui Drãgan, și camarazilor-tovarãși ai sãi: Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, M. Ungheanu, N. Dragoș, P. Marcea, D. Micu, Al. Andrițoiu, Dodu Bãlan, Vasile Nicolescu, Dumitru Ghișe, Titus Popovici, I. Lãncrãnjan, Ion Brad (acesta din urmã, ca ambasador la Atena, compusese o compunere, dupã dictarea Securitãții, o dãduse la tradus în grecește, fostului “scriitor român de limbã greacã” Dimos Rendis. Acesta o semnase cu numele sãu de grec într-o publicație confecționatã ad-hoc, Proini, iar bãieții de la București, Artur Târnãcop, Dragoș au “citat din presa greacã”, în Luceafãrul; jurnalul securiștilor din America, Dreptatea, sub pana lui Dean (sic) Milhovan a… “citat” din Luceafãrul, Michael Titus de la Londra, alt exilat recuperat de Securitate a “citat din… toate aceste surse în Europa și Neamul românesc a lui I. C. Drãgan” – și iatã cum s-a închis cercul … ).

(De ținut minte: în cadrul “campaniei de varã – 79”, Eugène Ionesco a fost zugrãvit ca bețiv, gagarisit, ramolit etc. de Dan Ceachir, azi “maestru” al lui I. Buduca, dupã ce ucenicise, el, la groapa lui Barbu; Monica Lovinescu a avut parte de pamfletul-înjurãturã-amenințare Cãțeaua de I. Lãncrãnjan, iar Evreii în general și Evreimea în special a avut parte de atacuri directe, dinspre Vasile Nicolescu, Adrian Pãunescu, Ghișe, Dodu-Bãlan – și alți bãrani).

– toamna: se publicã romanul Gardã inversã, la Gallimard, în traducerea lui Șerban Cristovici.

1980

– iulie, vizita lui Ceaușescu în Franța: este foarte rãu primit, Valéry Giscard d’Estaing i-a acordat… “dupãamieze libere” (un afront nemaivãzut), iar presa l-a cãlcat în picioare.

P. G. se poate lãuda (printre altele, modestia obligã) cu “traducerea și difuzarea – în vederea reproducerii în presã – a perlelor din “Manualul Lingãului sau Poetica lui Pãunescu”: Far, Cârmaci Tatã–Fiu; Luceafãr, Carpat, Dunãre, Stejar etc. ; P. G. se laudã, deasemeni cu supranume date lui Ceaușescu precum: Bokassescu, Amindadescu, Draculescu – iar România lui Ceaușescu: Ceaușima …

– octombrie: apare, în neerlandezã, Culorile curcubeului… sub titlul Met het woord tegen de muur (“Cu capul de/în zid”) la Elsevier Manteau, Anvers.

– 1980 – noiembrie: P. G. participã la “Conferința de la Madrid bis”: în paralel (și în opoziție) “dididenții” organizeazã o contra-conferințã. România lui Ceaușescu este “bine încondeiatã”. Ca “represalii”, conferința de presã organizatã de M. Korne și P. G. , în legãturã cu România, este sabotatã: un telefon anonim anunțã plasarea unei bombe.

1981

– marți, 3 februarie: P. G. primește, prin poștã, expediat de la Madrid, un colet conținînd o carte… explosivã. P. G. nu este atins, însã șeful echipei de artificieri a Prefecturii pariziene, Calisti este rãnit (au mai primit colete identice – și au fost rãniți: Nicolae Penescu, la Paris, Șerban Orãscu, la Köln).

– mai: apare, la Hachette, Patimile dupã Pitești, sub titlul Les Chiens de mort, în traducerea francezã a lui Alain Paruit.

1982

– mai, începe… “L’Affaire Tãnase-Goma”, cum au numit-o jurnaliștii occidentali: Securistul Haiducu, (alias Vișan, viitor Forrestier, fiul securistului ungur-din-Ungaria – precizare necesarã – Hirsch, trimis de ruși în România în 1945 împreunã cu alți cca 100 000 unguri, majoritatea evrei), primește ordin de la Ceaușescu, prin Pleșițã sã-i lichideze pe “capii rãutãților” din exil: Virgil Tãnase și P. G. Primul trebuia asasinat “prin orice mijloace”, al doilea, “cardiac fiind: otrãvit cu o substanțã care nu lasã urme la autopsie”. Substanța” cu pricina: aconitina. Doze mici i-au fost administrate lui P. G. în timpul detenției de la Rahova, între 1 aprilie și 6 mai 1977; cu doze concentrate fuseserã asasinați Bulgarii – de aici, amenințãrile din metrou, cu “umbrela bulgãreascã”. (vezi Soldatul câinelui).

– august dezlegarea “enigmei” afacerii: interesele de stat (franceze) au avut întâietate …

– toamna: P. G. pregãtește, în cadrul editurii Hachette, o colecție Est/Vest: urmeazã a fi publicate, atât “Dialog cu… ” (des entretiens): Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emile C. Cioran, Raymond Aron, Boris Souvarine, Elias Canetti, J. F. Revel, Milovan Djilas ș. a… . precum și texte de : Czeslaw Miloz, Jan Patocka, Leszek Kolakowski, Ludvik Vaculic, Jaroslaw Durich – precum și ale Românilor: Oana Orlea, Rodica Iulian, Augustin Buzura, Ștefan Bãnulescu, Bujor Nedelcovici, Nicolae Manolescu (promisese o “Istorie a literatrii române”).

1983

– mai: se publicã, la Hachette, Chassée-croisé (traducere: Alain Paruit, în românește a fost editatã sub titlul Soldatul câinelui).

– iunie: apare, în olandezã, Patimile … , sub titlul Het vierkante ei (“Oul cubic”), traducere Andrea Borbel, la Elsevier Manteau, Anvers.

– octombrie: este lansatã la Târgul de carte de la Frankfurt cartea Patimile… în germanã (Lucian Grigorowitsch): Die rote Messe în nou-înființata editurã Thule din Köln, animatã de George Carpat Focke.

– Scrie romanul Bonifacia.

– Scrie (prima variantã) Din Calidor.

1984

– ianuarie: ca urmare a desființãrii sectorului literaturã strãinã, la Hachette, P. G. trebuie sã caute alt editor – atât pentru sine, cât și pentru colecție. Trece la Albin Michel.

– februarie-august: P. G. conduce Departamentul Europa din Internaționala Rezistenței. Printre altele, organizeazã, la Senatul francez, douã colocvii: “Yalta”, “Pacifismul”.

– toamna: martor în procesul Pordea – Le Matin. Jurnalul – care scrisese cã Gustav Pordea este “spion român” – în loc de “agent de influențã român”, așa cum sfãtuiserã exilații români pierde procesul. Pordea a fost susținut – pe fațã – de I. C. Drãgan și de Ion Rațiu (la Congresul UMRL ținut la Paris-Bourget, Gustav Pordea a fost “invitat de onoare” și a luat loc la prezidiu, între Rațiu și Novacovici). Dealtfel, I. Rațiu a fost citat ca martor al apãrãrii (lui Pordea), în proces, dar… nu s-a prezentat. Jurnalul (Le Matin) pierde procesul: nu a putut proba cã Pordea este “agent al Securitãții”. Abia în iarnã, un jurnalist englez de la Sunday Times investigheazã și publicã rezultatul: Securistul Costel Mitran i-a plãtit lui Gustav Pordea, la Viena, 500 000 dolari, pentru a-și cumpãra” un loc în Partidul lui Le Pen, Frontul Național, pentru a pãtrunde în Parlamentul European de la Strassbourg.

(Sãptãmâna din 10 ianuarie 1986 publicã, pe douã pagini “Min-ciuna are picioare scurte” semnat de un oarecare Cornel Vadim Tudor. Viteazul securist îi atacã pe jurnaliștii occidentali – Jean-Yves Huchet, care, la 1 aprilie 1985 scrisese despre distrugerile sistematice din România (“distrugeri de stat și de partid”), în Le Matin – ; pe “trãdãtorii de patrie: Paul Goma, Monica Lovinescu, Mihnea Berindei și Dinu Zamfirescu” – cei care… îl atacaserã pe “patriotul naționale”, “deputatul român în Parlamentul vest-european. Gustav Pordea”.

1985

– Albin Michel nu acceptã colecția (mutatã de la Hachette), este de acord sã fie publicate “câteva titluri” – vor fi publicate, cu mențiunea: “Sub direcția lui Paul Goma”: Czeslaw Milosz: Le pays d’Ulro (eseu) si Bujor Nedelcovici: Le Second messager (roman).

– P. G. scrie a doua variantã a cãrții (ce va deschide un ciclu autobiografic): Din Calidor.

– Scrie prima variantã (intitulatã: Din garã)a ceea ce va deveni: Arta refugii – ca al doilea volet al ciclului.

1986

– Apare la Albin Michel, traducerea francezã (Alain Paruit) a romanului Bonifacia.

– P. G. scrie întîia variantã a celui de al treilea volet: Astra (încel moment, titlul provizoriu: Biblioteca).

1987

– mai apare, la Albin Michel, în traducerea francezã a lui Alain Paruit, Din Calidor, sub titlul: Le Calidor.

– Scrie prima variantã din cel de-al patrulea volet al ciclului autobiografic: Sabina.

– Definitiveazã Arta refugii.

1988

– Variantele “definitive” ale cãrților: Astra și Sabina.

– vara– toamna: P. G. dactilografiazã, în vederea “imprimãrii” la Editura Dialog (de pe lîngã revista cu același nume), din Dietzenbach, Germania occidentalã, textul integral al cãrții: Din Calidor – o copilãrie basarabeanã – o copilãrie basarabeanã.

1989

– ianuarie: apare, sub îngrijirea lui Ion Solacolu, în editura Dialog din Dietzenbach, Din Calidor. . . . (fotocopie dupã dactilogramã – dealtfel, stã scris, negru-pe alb: “Versiune originalã, în dactilografierea autorului … ”).

– februarie–august: scrie prima variantã al celui de al cincilea segment din ciclul autobiografic: Roman intim.

1990

– februarie: apare, la Julliard, traducerea în francezã (Alain Paruit), a romanului Arta refugii sub titlul L’Art la Fugue.

– martie: apare, la editura Dialog, de sub direcția lui Ion Solacolu – tot “în dactilografierea autorului”, în românește, romanul Patimile dupã Pitești;

– mai: apare Din Calidor în englezã, la Readers International London, în traducerea Angelei Clark, sub titlul: My Childhood at the Gate of Unrset.

– iunie: apar, la editura Humanitas, Gherla și Culorile (sic) curcubeului.

– decembrie: apar: Patimile dupã Pitești, la Cartea Româneascã și Din Calidor – o copilãrie basarabeanã – o copilãrie basarabeanã – la Albatros.

1991

– ianuarie: apare Bonifacia – la Omega.

– mai: apare Sabina (prima parte) – la Apostrof.

– iulie: apare Arta refugii – la Dacia.

– septembrie: apare Soldatul câinelui (Chassé-croise) la Humanitas.

1992

– februarie: apare Ostinato – la Univers.

– martie: Uniunea Scriitorilor din Moldova îi decerneazã lui P. G. Premiul Uniunii pe anul 1991.

– mai: apare Ușa noastrã cea de toate zilele… la Cartea româneascã.

– 25 mai: Uniunea Scriitorilor din România îi decerneazã lui P. G. Premiul pentru prozã

– iulie: apare Astra – la Dacia

tragem linie

__________________

o luãm de la început?

Tot 1992:

Între 23 iulie și 23 septembrie (1992) : o patã-albã în Jurnal.

Oricum, în vara anului 1992 a fost publicatã în presa româneascã informatia potrivit cãreia:

Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas trimisese “la topit”, la fabrica de hârtie Bușteni – printre suplimente de tiraj nevândute – și tirajul nedistribuit, “pãstrat” în depozite din iunie 1900 al cãrții de mãrturii Culorile (sic) curcubeului.

1993

– 30 octombrie: ruptura definitivã cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, din cauza complicitãții lor active cu Liiceanu, distrugãtorul volumului de mãrturii despre Mișcarea pentru Drepturile Omului din 1977 (vezi Jurnal de Noapte Lungã).

– Apare “ediția a II-a”, îngrijitã de Florin Ardelean – în fapt, întâia, cea de la Humanitas, din 1990 neexistînd – din Culoarea curcubeului, la Biblioteca Familia – înființatã cu aceastã ocazie. Pânã în momentul de fațã este singura consultabilã – cu condiția de a fi gãsitã, fiindcã “prietenii” au avut grijã sã saboteze și distribuția.

– Apare, la editura Litera o broșurã de 100 pagini (din totalul volumului de Articole avînd 1 000 pagini) intitulatã Amnezia la români – pe copertã, în schimb, pe cotor, stã scris: Amnezie la români. Operã editorialã semnatã de Viorica Oancea (director al editurii) și de Ioana Pârvulescu, redactor. Redactorul dimpreunã cu directorul au conlucrat la acest animal-care-nu-existã: volumul intitulat, repet Amnezia la români nu cuprinde textul care i-ar fi dat numele.

Sabotaj?Tembelism? Și-și.

– Marin Sorescu, director al editurii craiovene Scrisul românesc, pentru a primi portofoliul Ministerului Culturii din guvernul Iliescu face “curãțenie” în editurã: decide distrugerea plumburilor unor cãrți bãnuite de el, Sorescu, a nu fi pe placul Iliescului, printre care și Garda inversã, culeasã, gata de tipar (sic) din vara anului 1990.

– Alfabecedarul capãtã o formã aproape-definitivã.

1994

– P. G. scrie Viața la Castel care ar fi completat Justa (1985). Devine Castelana, text nepublicat.

– P. G. scrie Adam și Eva, devenit Adameva.

– 21 aprilie (1994): ca replicã procurorului Drãgulin – cel care, cu de la sine putere “anulase sentința de condamnare” (cea din 1958), P. G. redacteazã “Scrisoare cãtre Iliescu” (vezi Scrisori întredeschise).

– aprilie: La editura Seuil apare, în douã volume, La Vie en Rouge de Christian Duplan și Vincent Giret (lucrare tradusã și în românã, la Nemira). Existã pasaje, capitole, fotografii cu/și despre P. G

– Septembrie: Alfabecedarul – dactilografiat de autor – este fotocopiat și legat în 11 (unsprezece) exemplare, prin grija Ștefanei Bianu (și la îndemnul amical al lui Andrei Doicescu).

– Octombrie: P. G. terminã Evadam (a doua parte a volumului Adameva) și începe Cartea cãrților (rãmasã neterminatã).

– 17 decembrie: P. G. ia hotãrîrea – fermã – sã scrie o carte intitulatã: Și dacã…? Va ajunge pânã pe la 130 pagini.

1995

– februarie. Într-un interviu Nicolae Manolescu derapeazã și declarã cã… “ar susține candidatura lui Paul Goma la președinția României”.

– 9 martie. P. G. , din pornire polemicã începe sã redacteze “Scrisoare cãtre compatrioți” care va cãpãta caracter de… intrare în campania pentru alegerile prezidențiale (din 1996).

– În 11 martie trimite prin poștã prietenilor textul.

– 13 martie: Titus Ceia, îl viziteazã pe P. G. împreunã cu D-na Elena Murãrașu – cadou: Adameva proaspãt apãrutã la editura Loreley din Iași. Din pãcate, dificultãți financiare au împiedecat continuarea activitãții editoriale, iar Adameva nu a putut fi distribuitã.

– 21 martie: Ștefana și Alexandru Bianu îi dãruiesc lui P. G. un ordinator.

– aprilie: Primele reacții – ostile – la “declararea candidaturii” Horia Rusu și C. Coposu.

– mai: Dan Petrescu, la Paris, ia cu el cele trei volume din Jurnal, dactilografiat-copiate. Se zice cã Justa va apãrea, sub directia lui, la Nemira.

– Justa a apãrut.

– iunie: suprizã: apare, la București, la editura Eminescu, romanul În Cerc.

– iulie: a apãrut Scrisori întredeschise – singur împotriva lor la Biblioteca Familia, Oradea, edițiue îngrijitã de Laszlo Alexandru.

– A apãrut la Litera o altã broșurã (200 pagini), o “selecție” aiuritã, intitulatã și aceasta Amnezia la români.

– P. G. primește de la prietenul (și editorul) sãu George Carpat Focke o scrisoarea de o violențã în insulte inimaginabilã: “Procuror, “Vâșinski”, “lipsit de inteligențã”, “concurent al lui Brucan”, jdanovist”, “imoral”, primitiv”, “diminuator al șanselor lui Constantinescu – ba chiar ale Regelui!” – etc etc – în legãturã cu Programul. Pe linia lui Coposu-H. Rusu, dar și pe “linia” lui C. T. Popescu, cel din “demas-carea”securistã din textul “Gomora” apãrut în Adevãrul.

– 20 august: PG. lucreazã la textul “Rãul absolut” (Securitatea)

– 23 august (sic). P. G. este expulzat din locuințã pentru neplata chiriei. Pânã în 15 decembrie va locui pe la prieteni, la hotel.

– decembrie – la hotel – P. G. scrie textul “Unde am greșit?”, trecere în revistã a prieteniilor rupte. Va fi atașat de Jurnal de Noapte Lungã.

– 15 decembrie: familia Goma are o nouã locuințã.

1996

– P. G. rescrie – la ordinator – Ela, (1983).

– P. G. copiazã (la ordinator)-reface Roman intim. Apoi Sabina. Apoi Bonifacia. Apoi Gherla – apoi Lãtești…

– 11 septembrie: P. G. anunțã renunțarea la candidaturã.

1997

– 5 februarie: P. G. aflã cã a apãrut Jurnal I-II-III, la Nemira.

– P. G. este informat cã în ultimul numãr din revista 22 existã un anunț-listã cu cãrților apãrute cu subvenție Soros. Printre ele: Patru dialoguri de Paul Goma!”- apãrutã la Echinox, Cluj! Marian Papahagi, interpelat, rãspunde cã… nu, cartea nu a apãrut, însã “relațiile dintre editurã și Fundația Soros îl privesc numai pe el, nu și pe autorul cãrții” – ne-editate! Se spune cã Marian Papahagi nu s-a aflat la întâia… deturnare de fonduri (primea subvenții de la Soros, dar nu scotea cãrțile pentru care solicitase ajutor de editare). Se mai spune cã Marian Papahagi nu era singurul mare-cãrturar care se comporta ca un gãinar.

– în revista 22 din 18-24 februarie 1997 se publicã textul semnat de Monica Lovinescu intitulat “O precizare la Jurnalul lui Paul Goma” – precizare care… precizeazã:

‘Îmi pare rãu cã l-am cunoscut pe Paul Goma’.

– Campania de presã împotriva Jurnalului va dura… tot anul, ecouri și în momentul de fațã (2006). Participanți: Pruteanu, D. C. Mihãilescu, G. Adameșteanu, A. Cornea, Alex Ștefãnescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Dimisianu, Geta Dimisianu, Buduca, Groșan, Iorgulescu, Bianca Marcovici, Pleșu, Bianca Marcu-Dumitrescu-Balotã, Grigurcu, N. Manolescu, Zaciu, Alain Paruit, Țepeneag, Daniel Cristea-Enache, Alexandru George…

L-au apãrat pe P. G. : Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, Luca Pițu, Laszlo Alexandru, Dan Stanca, Mihai Zamfir, Radu Aldulescu, Dorin Tudoran, Elvira Iliescu…

– 16 martie: apare, la editura Univers Gardã inversã, ediție îngrijitã de Sanda Anghelescu.

1998

– martie: Mariana Sipoș cu Paul Cozighian filmeazã pentru TVR.

– Altina apare la Cartier, Chișinãu.

– România literarã din 2-8 decembrie 1998 publicã editorialul semnat de N. Manolescu “Adio, domnule Goma!”, în care șeful revistei, ca urmare a douã texte trimise îl anunțã cã nu va publica niciodatã în revista sa; și cã “la o curãțenie generalã va fi scos [Goma] pe fãraș. Ca o gânganie în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka.

“Adio, domnule Goma!”

– Apar la editura Dacia, sub direcția lui Radu Mareș:

Alte Jurnale și Jurnalul unui Jurnal.

1999

– Roman intim apare la ALLFA, deschizînd o nouã colecție.

– Apare, la Dacia Jurnal de Apocrif.

– Scrìsuri, volum de publicisticã (articole apãrute pânã în august 1998), apare, la Nemira, sub direcția lui Dan Petrescu.

– O nouã variantã a Adamevei: Sus, în vârful Raiului.

– Dacia scoate a doua ediție din Patimile dupã Pitești.

2000

– P. G. Scrie romanul “polițist” Profil.

Tradus in francezã de Hélène Lenz – Profil bas – apare în același an la Editiond de Syrtes

2001

– Scrie Infarct – nepublicat.

2002

– Editura Jurnalul literar publicã Basarabia, roman.

– P. G. scrie Bãtrânul și fata.

2003

– Editura Museum scoate douã ediții din eseul Sãptãmâna Roșie, 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii.

– Editura Criterion Publishing publicã Sãptãmâna Roșie… – a III-a ediție.

– Editura Flux din Chișinãu editeazã:

Basarabia – roman

Culoarea curcubeului – mãrturie

Soldatul câinelui – mãrturie.

2004

– Editura Vremea editeazã Sãptãmâna Roșie… – varianta 11 martie 2004.

– Editura Polirom scoate Din Calidor ed. a III-a

– Editura Criteriona Publishing scoate, în douã volume:

Jurnal 1999, Jurnal 2000

Jurnal 2000, Jurnal 2002, Jurnal 2002

2005

– Prima fazã a campaniei de antisemitizare a lui Paul Goma – prin: R. Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, G. Andreescu, A. Oișteanu

– Editura Polirom scoate Culoarea curcubeului – Cod “Bãrbosul”

La presiunea holocaustologilor (și ei autori ai Polirom), volumul a fost mutilat de directorul Silviu Lupescu, fãrã ca autorul sã fie anunțat: lipsesc indicațiile editoriale, a fost suprimatã Introducerea, și Anexa.

– Editura Victor Frunzã publicã Alfabecedar.

– A doua fazã a campaniei de antisemitizare: primilor li se alãturã N. Manolescu, H. Gîrbea, antrenînd Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor (care se raliazã în unianimitate fãrã sã crâcneascã – și fãrã sã fi citit textul incriminat), Federația Evreilor din România prin faimosul informator al Securitãții, veteranul H. Zalis. Rezultatul acțiunii lui N. Manolescu (în urmã cu 5 ani el însuși acuzat de “antisemitism”): a obținut postul de ambasador la Unesco.

– Editura Universal Dalsi publicã Sabina.

– La Criterion apare Paul Goma – 70 de Elvira Iliescu.

– La Universal Dalsi apare volumul semnat de Mariana Sipoș: Destinul unui disident: Paul Goma.

(Mariana Sipoș a realizat și douã emisiuni pentru televiziune: “Honoris Causa” și “STRICT SECRET”).

– În luna decembrie va apãrea a doua editie din Bonifacia la editura ANAMAROL, București.

Mã opresc aici – deocamdatã.

Paris, noiembrie 2006

http://www.paulgoma.com/paul-goma-biografie-si-bibliografie-1909-2007/

Constantin Popa    3/25/2020