MANIFEST ANTI COVID – partea a doua

MANIFEST ANTI COVID – partea a doua

Marian Ilie – replica

Bre Teo, fapta ta-i de fală

E fain că ţi-ai învins frica

Şi-n ziua asta mondiala

A poeziei rupi pisica

.........................................................................

Paula Romnescu

Bine că stăm în casă

Terra – stare de urgenţă

Totul se-nscrie-n patima urgenţei -

Chiar virusul se vrea încoronat;

Destul a rătăcit necugetat

Prin fauna bufonă cu pretenţii

De vacă, scroafă sau chiar zburătoare

Din lumea asta tot mai muritoare,

Goală de suflet, plină de păcat.

Măritul virus s-a emancipat

Nu se mai vrea plebeu ca mai nainte -

Vac'-aviaro-porco-preşedinte,

Ci rege sau măcar verde-mpărat...

....................................................

Marian Ilie – replică

Da, ai dreptate, soro, aşa-i precum zici tu

Chestiunea cu pricina  nu-i una oarecare

Că blestematul virus de turmă se făcu

Agent de influenta,  secret nevoie-mare

Se infiltrează, dragă, pe unde nu oricine

Ar reuşi să intre, sa fac-aşa prăpăd

- Nici turma de cornute, nici ciurda de suine -

Aşa că stai în casă, mai bine nu te văd...

...........................................................

Paula Romanescu

Nici nu banuiam ca "urarea" PIEI DIN OCHII MEI, SA NU TE VAD!"

era de fapt declaratie de mare iubire omeneasca.

Dan Tipuriţă

O zi fără o belea

Eu am romanul meu pe care mi-l trăiesc,

închin ades pahare cu gânduri clandestine,

împart cu mine noaptea

acelaşi pat frăţesc,

pe lună plină versuri de taină,

anonime.

Doar uneori mai scriu de soartă, alandala,

cu pagini foarte triste, meșteșugite strâns,

mai folosesc o vorbă cu tâlc, precum zicala,

sau cheia cea de paișpe carate-a unui plâns.

Cu ea îmi făuresc în dimineața vorbei

misterul de lumină pentru trezirea mea.

Și binecuvântez la dezlegarea noimei

tot ce îmi doresc:

o zi fără belea.

............................................

Marian Ilie – replică

Romanul ce-l trăieşti, se ştie

E unul trist - şi-ti dau dreptate

Ca-n aste vremi de pandemie

Să plângi în paişpe carate.

Vax inspiraţia şi harul!

O să aştepţi până mai va

Să ni se termine calvarul

Să ai o zi fără belea...

.................................................

Dan Tipuriţă - replică

Eu sper că ne vor trece aceste zile triste

cum au trecut atâtea necazuri cu belea.

Ne-am arestat strănutul şi tusea în batiste

şi nopţile gheenei în vise, sub saltea.

Nu cred în pandemie ca-n morbul din păcat

e un secret al vremii, e o deşertăciune

pe care o văd în mine, privind-o detaşat,

încredinţat că Viaţa va pune de-o minune.

……………………………………………..

Marian Ilie - Breaking News

Începe-a se zări lumina:

Directorul NBC News

Acestui virus, a propus,

Să nu-i mai zicem că-i din China       ....(not China Virus)

Ci virusul de liliac      ......(but Bat Virus)

- Că sub aripi liliacale

Fu obârşia cruntei boale -

Numai aşa-i venim de hac…

………………………………….

Adrian Munteanu

- Contaminare cu sonnet

UNDE SUNT?

În răzvrătirea frunții se perindă
Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.
Trec defilând cu falduri temătoare
Sau se agaţă furtunos de grindă.

O scenă e cu patosul ce doare,
Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.
Apare şi dorinţa să întindă
Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne,
Iar năzuinţa are dinţi de fier.
Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.
Ce colcăială de trăiri şi semne!

Dar unde sunt, în toate câte pier?

…………………………………………

Marian Ilie - replica

Nu ţi-aş primi sonetu-n acest joc

Că nu-i la temă. Sau, la temă-i oare

- Cu-aşa trăiri şi semne la un loc

Vădind ce însuţi spui: contaminare?

Şi apoi mai e vârsta, dragul nenii

Ce ne implică-n asta pe-amândoi;

Ca mîine vor striga #-tagienii

Că-s claustraţi din cauză de noi!

Că devorăm inconştienţi bugetul

Că nu crăpăm - să aibă ei detoate

Şi virusul temut, cu Internetul

Să-l poată înfrunta, în libertate...

……………………………………

Costinel Petrache - Soldat Român

Primăvara mântuirii

tristi şi nesiguri, pomii se poticnesc în flori,

iar străzile ne duc tăcute dorul,

vom sta inchişi în noi de sărbători,

şi are ochii umezi Tricolorul

arcușul plânge lung lângă-o vioară,

ne copleșește dorul de părinți,

copiii-n drum se nasc a doua oară,

și câinii sunt apatici și cuminți

e greu să înțelegem și  nedrept

să nu putem iubi și-apropia,

ni-e frică şi de aerul din piept

că şi din aer virusul se ia

bătrânii-și potrivesc d`ale plecării,

puterile în stat au amuțit,

uitând de-amenințarea infestării,

domn doctor se întrece în slujit

sirenele salvării te-nfioară,

şi muribunzii sunt c-un pas în lut,

din Absolut, să fie-aici, să-l doară,

revine  Eminescu,  din trecut

convoaie militare, în surdină,

împart cu cei învinși ultimul drum,

comori fără de preț și fără vină

lasă-n eter regretul lor postum

ca niște cazemate-n plin război

spitalele respiră tot mai greu,

ce singuri suntem, Doamne, amândoi,

Tu Sus de Tot, iar eu într-un muzeu!

....................................................

Marian Ilie - replică

Păi, Cristinel, eu te credeam în stradă

Dând piept cu urganul – cu poporul

Ce iese-n stradă… că-l apuca dorul

De-un chilipir, de-un şpriţ, de-o escapadă

Când colo, văd, pui mâna pe papirus

Şi tragi un psalm de-mi aminteşti de Iov

În loc să ieşi cu un Kalaşnikov

Şi să ne mături străzile…  de virus!

………………………………………………………………..

Marian Ilie - o întrebare

Cum putem evita contaminarea?

George Topârceanu

...Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să seferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită,—
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimïc!

............................................................

Aura Christi

Febra

Seară. Aer încins, teribil.

Marte va creşte-n faţa noastră curând.

Febră. Senzaţia că mesteci nisip.

Fragmente de apocalipsă strivite-n delir

sub gene, ca miezul de nucă între dinţi.

Cuprinşi de toropeală şi uimire,

îngerii plini de har cântă pe ruguri.

Zeii au aţipit. Gol. Cerul cât o silabă.

Pustiu sau nici atât.

Rar de tot: câte o pală de vânt

trimisă de cineva, ca un suspin

al nu se ştie cui, de moarte încolţit.

Totul se amestecă, se învolbură

departe de bine, departe de rău.

Aer irespirabil. Aici se trăieşte

ca şi cum se moare. Fugi. Ascunde-te.

Lumea ta, Doamne? O junglă

care îţi taie respiraţia. Sau nici atât.

.........................................................

Marian Ilie – replică

E-adevărat, trăim de parcă-n Haos

Ne-am prăvăli, sub cizmele Puterii

Dar moartea asta are un adaos:

Va dezlega Miracolu-nvierii

.....................................................

Mircea Lungu

Bătu la poartă

Bătu la poarta guvernului covidu,
Her ,, premier", sub masă, înghițea guvidu
Îți spun eu, n-ai aflat, nu știi?
Iohanis se juca cu storcătorul de lămâii...

Țurcanu ciocănea, țâfnoasâ, degeaba, 
Într-un ou, 
Când Cîțu se plângea că n-are libidou,
Velea, cu glas de lup se tupilase-n seară
Striga Poporul, javră ordinară, ieși afară!

Cercel își pipăia cercelul rupt,
Și-i căuta bucata, era de fapt un furt
În plină zi, ceasu-i sări în față
Și-l apucă un plictis și o greață
Căzu ca secerat sub masa ATI, 
Un popă înjurând: sunt blasfemii
Covidule! Și-și smulse confortabilul din lenjerii...

Chițoiu-mpleticit, sub braț cu usturoi 
Se smulse dintre rafturi, Ce aveți Bă, cu noi?
Cârlice pentru prețuri avem, dar nu le vrem
Noi savurăm doar brânza cu mucefai, reson!

Și Bode, bucălat, cu drojdie de nuduri
Plonjă-n catalepsie, și-n laminor, pe drumuri
Rămase, cu hărțile sub braț:
Trecu covidu, murdar de cobalt, Haț
Și se-uzi la porta guvernului o unghie-n nămol.
Drapelul flutura cu bustul gol...

..................................................................

Mrian Ilie – replică

Pe metereze

Pe mine nu mă-ncearcă frica

Dar dup-atâta izolare

Mă ia cu… dor de Viorica

Când Orban pe ecrane-apare

Aş sta cuminte-n casa mea

Dar zău că mă apucă bâţu

Când chiar şi-n zaţul de cafea

Văd chipul palid al lui Câţu

M-aş bucura de-atât repaus

Aş tot citi şi aş tot scrie

Dar cad, văzându-l pe Herr Klaus,

Din pandemie-n fandacsie

Şi-mi vine-a-mi meşteri, măi frate

O izoletă specială

Ca bastionu-ntr-o cetate

Unde să stau în pielea goală

Şi să m-arăt la metereze

Hoardei de viruşi în prăpăd

Iar viruşii să se holbeze

La panorma ce o văd

Că-n aste vremuri de progrese

Şi cu tehnologii de vârf

C-un buzdugan în drum le iese

Un cavaler - şi nu un stârv

Un cavaler stătut  ca-n cuşcă

În distanţare socială

Cu săptămânile, gol puşcă

- Viruşi, păzea, că dau năvală!

………………………………………..

Paula Romanescu

Urmaşii lui Pillat se spală pe mâini de soarta „iresponsabililor”.

Mai ceva ca la război,

Libertatea e cu noi

Două ceasuri cam pătrate

Şi, apoi,

Înapoi,

Fiindcă altfel nu se poate!

Virusu-i de soi

Rău - împărătesc,

Cu parfum de şatră

Sau ... de Everest...

PS. Azi am făcut zece genuflexiuni: am numarat până la nouă şi, m-am prăvălit spre a zecea.

..............................................................................

Serban Codrin

... ma consemneaza in casa, unde imi suport iluziile

VAE INVICTIS

Într-o floare mai roşie ca roşul, de mac,

O albină moare; o albină moare neştiutoare; de bună seamă, s-o fi înecat în polen; s-a

răstoarnat cu picioruşele în sus, încrucişate în extazul nimicitor al drogului, cu

aripile în jos, străvezii, de ţiplă, cu nervuri mai opace,

O albină moare şi nu află nimic de la Comitetul de Consiliere Ştiinţifică al Academiilor

Europene, totuşi ceva foarte neîndoielnic se întâmplă, o dată ce agenţiile de ştiri

comentează cutremurele de apă,

Cum şase uragane unul după altul se răsucesc peste Atlantic şi se năpustesc spre

America, în vreme ce trei taifunuri din Pacific macină Asia între pietre de

grindină, din Filipine până în Bangladesh şi Hong-Kong;

Cum climatologii inventează categorii noi pentru descrierea tehnică a uraganelor, nu în

cele din urmă botezându-le cu nume feminine, de gingăşia fecioarei Maria şi

tandreţea Katrinei;

Cum furtuna aruncă la deşeuri pluviometrele, aşa că vă apucaţi să măsuraţi cotele

dezastrului cu privitul pe fereastră, ori cu ieşitul în prag, dacă torentul din amomte

nu v-au furat staţiile meteorologice, ori casele de sub picioare;

Cum valuri peste valuri de căldură topesc ţările Magrebului şi bântuie Europa, evaporă

Iranul, unde ultima pădure au pus-o la pământ securile lui Alexandru cel Mare, să

aibe falangiştii lemne pentru chefurile victoriilor, şi Pakistanul, însă despre

subcontinentul dintre Hymalaia şi Ceylon nu se aude nimic din vina fulgerelor şi

trăsnetelor;

Cum brazii împrejurul mulţimii de lacuri cu lebede se aprind în Suedia şi Norvegia

Până dincolo de cercul polar; mai departe rămâne gheţarilor să se năruie ca nişte

noi castele  în Spania;

Cum, în lipsa tătucului şi a degeraţilor săi zeki din minele de aur şi la dărâmat taigaua,

se încălzeşte Kolâma în ciuda arhivelor de frig înscrise în memoria funestă a

cărţilor lui Varlam Şalamov;

Cum toate ciumele bântuind obrajii scofâlciţi ai planetei, consemnate şi neconsemnate,

din Florenţa lui Boccaccio până în Bucureştii lui Caragea,

Cum, roşie, ciuma pe tancuri cu stele, întâmpinată între păduri de steaguri şi îmbulzeala

de portrete ale marilor dascăli la parăzile din ce în ce mai omagiale,

Cum, galbenă, ciuma cu măşti creţe, de cârpă azurie, cu sfoară de elastic pe după

ureche,

Toate se îngrămădesc să vină, să se facă văzute, auzite, simţite, pipăite, tocmai bune să

omoare de la prima albină într-o floare de mac până la ultima albină într-o, privită

din ceruri, albastră planetă:

Cu oameni încuiaţi în case de ziduri, de tablă sau carton gudronat, în bungalovuri, pe

străzile înflorate sau zigzagate ale cartierelor, mahalalelor, cvartalelor, în lipsa

locuinţelor lacustre şi a peşterilor din munţi;

Cu oameni întâlnindu-se cu ei înşişi în oglinzile din baie, în cărţile până acum uitate pe

rafturi, în cele şapte vârste înşiruite de Shakespeare în A douăsprezecea noapte,

însă,  acum, în a câta noapte fără zi am ajuns;

Cu oameni speriaţi de cât rău şi-au făcut unii altora şi toţi la un loc râurilor baricadate,

tulburate, câmpiilor intoxicate şi semănate cu seminţe de otravă, pădurilor

îngenuncheate sub topoare, dealurilor scobite, munţilor cariaţi de mine de cărbuni,

mărilor şi oceanelor,

Cu oameni nesperiaţi, eleganţi, croiţi după ultimele mode şi parfumaţi în ultimele

cristaluri de parfum, ciocnindu-şi şampaniile în buncăre deocamdată

subpământene până la idealul cazematelor sublunare;

Cu biserici goale de Dumnezeu, pline de ogăjdii somtuoase şi mitre şi rugăciuni, cu

Temple fumându-şi beţişoarele parfumate, dar mai cu seamă cu paradiziace

televiziuni luate cu  asalt, în tronuri cu pluşuri, de profeţi, de ghicitori în planete şi

zodii, de alţi iluminaţi să prescrie leacuri şi minuni;

Cu altare întrecându-se în predici că totul este deşertăciune şi deşertăciune a

deşertăciunilor,

Dar şi fluturele într-o roşie floare de mac, şi Comitetul de Consiliere Ştiinţifică a

Academiilor, dar şi şase ciclonuri din Atlantic spre America, dar şi uragane cu

nume feminine, de gingăşia fecioarei Maria, dar şi ciuma din Florenţa, şi ciuma

roşie, şi ciuma  galbenă, dar şi locuinţele lacustre, şi casele de ziduri sau de tablă

sau de carton, dar şi legea marţială, cu transportoarele blindate, cu sergenţii şi

locotenenţii aşezând  mitralierele în poziţie de tragere la încrucişarea drumurilor

spre speranţă –

Însă totul până aici:

De ce ar fi planeta o deşertăciune, planeta cu oameni ştiutori să se iubească pe sine şi

neştiutori să iubească aerul, râurile, câmpiile, dealurile, munţii, mările, oceanele;

Planeta cu oameni incendiind bibliotecile lumii, unde Alexandria, Pergamul sunt numai

nişte mărunte amănunte;

Planeta respirând cu voluptate sau oroare fumul războaielor, fumul câmpurilor

petroliere incendiate, fumul revoluţiilor industriale, cărbunele ars în coxeriile şi

oţelăriile din sutele de ani, benzina în motoarele automobilelor;

Planeta cu paznici verzi în frunzele pădurilor şi în zbuciumat plantonul oceanelor, însă

cu oameni prosternându-se în mausoleul câte unui parvenit canonizat prin abuz de

linguşitori la rang de zeitate supraumană şi neputincioasă;

Planeta cu oameni în stare să uite deşertăciunile, să se împace cu aerul şi oceanele şi

munţii şi mările şi norii învârtejiţi;

Planeta cu oameni pregătiţi să se urască până la capătul capătului, învrăjbiţi de

amvoane şi himere şi lozinci;

Planeta cu oameni capabili să se iubească, să-şi readucă aminte că sunt unici până într-

atât încât zestrea lor, pe lângă trup, se numeşte suflet, unde sălăşluieşte conştiinţa

şi caracterul; nimic nu-i mai muritor şi destructibil ca trupul, nimic nu-i mai

nemuritor şi  indestructibil ca sufletul, pentru că fiecare om are o proprie voinţă

spre bine şi libertate;

Planeta cu oameni în stare să devină acceptabili, să-şi transforme gândirea, visele,

inima, să-şi urmeze idealurile şi să-şi accepte eşecurile, să-şi disece stupizeniile

dintotdeauna, neghiobiile de azi şi să-şi călească hotărârea de a le abandona;

Planeta cu oameni cunoscători ai morţii şi reînvierii, planetă cu oameni egali în ochii lui

Dumnezeu, oricât de absent, obosit sau indiferent sau mort, planetă cu oameni

Capabili de propriul sacrificiu, planetă cu oameni îngăduitori, ridicând

compasiunea la cea mai înaltă cinste,

Planeta cu oameni răbdători, stăpâni pe sine, planetă cu oameni în căutarea adevărului,

Planeta cu oameni folosindu-şi puterea cu reţinere, cu oameni practicând respectul

datorat oamenilor fără putere,

Planetă a unei flori mai roşii ca roşul, de mac, unde o albină îşi are toată îndretăţirea să-

şi facă lucrarea.

Într-o floare mai roşie ca roşul, de mac,

O albină moare; o albină moare neştiutoare; de bună seamă, s-o fi înecat în polen; s-a

răstoarnat cu picioruşele în sus, încrucişate în extazul nimicitor al drogului, cu

aripile în jos, străvezii, de ţiplă, cu nervuri mai opace,

O albină moare şi nu află nimic de la Comitetul de Consiliere Ştiinţifică al Academiilor

Europene, totuşi ceva foarte neîndoielnic se întâmplă, o dată ce agenţiile de ştiri

comentează cutremurele de apă,

Cum şase uragane unul după altul se răsucesc peste Atlantic şi se năpustesc spre

America, în vreme ce trei taifunuri din Pacific macină Asia între pietre de

grindină, din Filipine până în Bangladesh şi Hong-Kong;

Cum climatologii inventează categorii noi pentru descrierea tehnică a uraganelor, nu în

cele din urmă botezându-le cu nume feminine, de gingăşia fecioarei Maria şi

tandreţea Katrinei;

Cum furtuna aruncă la deşeuri pluviometrele, aşa că vă apucaţi să măsuraţi cotele

dezastrului cu privitul pe fereastră, ori cu ieşitul în prag, dacă torentul din amomte

nu v-au furat staţiile meteorologice, ori casele de sub picioare;

Cum valuri peste valuri de căldură topesc ţările Magrebului şi bântuie Europa, evaporă

Iranul, unde ultima pădure au pus-o la pământ securile lui Alexandru cel Mare, să

aibe falangiştii lemne pentru chefurile victoriilor, şi Pakistanul, însă despre

subcontinentul dintre Hymalaia şi Ceylon nu se aude nimic din vina fulgerelor şi

trăsnetelor;

Cum brazii împrejurul mulţimii de lacuri cu lebede se aprind în Suedia şi Norvegia

Până dincolo de cercul polar; mai departe rămâne gheţarilor să se năruie ca nişte

noi castele  în Spania;

Cum, în lipsa tătucului şi a degeraţilor săi zeki din minele de aur şi la dărâmat taigaua,

se încălzeşte Kolâma în ciuda arhivelor de frig înscrise în memoria funestă a

cărţilor lui Varlam Şalamov;

Cum toate ciumele bântuind obrajii scofâlciţi ai planetei, consemnate şi neconsemnate,

din Florenţa lui Boccaccio până în Bucureştii lui Caragea,

Cum, roşie, ciuma pe tancuri cu stele, întâmpinată între păduri de steaguri şi îmbulzeala

de portrete ale marilor dascăli la parăzile din ce în ce mai omagiale,

Cum, galbenă, ciuma cu măşti creţe, de cârpă azurie, cu sfoară de elastic pe după

ureche,

Toate se îngrămădesc să vină, să se facă văzute, auzite, simţite, pipăite, tocmai bune să

omoare de la prima albină într-o floare de mac până la ultima albină într-o, privită

din ceruri, albastră planetă:

Cu oameni încuiaţi în case de ziduri, de tablă sau carton gudronat, în bungalovuri, pe

străzile înflorate sau zigzagate ale cartierelor, mahalalelor, cvartalelor, în lipsa

locuinţelor lacustre şi a peşterilor din munţi;

Cu oameni întâlnindu-se cu ei înşişi în oglinzile din baie, în cărţile până acum uitate pe

rafturi, în cele şapte vârste înşiruite de Shakespeare în A douăsprezecea noapte,

însă,  acum, în a câta noapte fără zi am ajuns;

Cu oameni speriaţi de cât rău şi-au făcut unii altora şi toţi la un loc râurilor baricadate,

tulburate, câmpiilor intoxicate şi semănate cu seminţe de otravă, pădurilor

îngenuncheate sub topoare, dealurilor scobite, munţilor cariaţi de mine de cărbuni,

mărilor şi oceanelor,

Cu oameni nesperiaţi, eleganţi, croiţi după ultimele mode şi parfumaţi în ultimele

cristaluri de parfum, ciocnindu-şi şampaniile în buncăre deocamdată

subpământene până la idealul cazematelor sublunare;

Cu biserici goale de Dumnezeu, pline de ogăjdii somtuoase şi mitre şi rugăciuni, cu

Temple fumându-şi beţişoarele parfumate, dar mai cu seamă cu paradiziace

televiziuni luate cu  asalt, în tronuri cu pluşuri, de profeţi, de ghicitori în planete şi

zodii, de alţi iluminaţi să prescrie leacuri şi minuni;

Cu altare întrecându-se în predici că totul este deşertăciune şi deşertăciune a

deşertăciunilor,

Dar şi fluturele într-o roşie floare de mac, şi Comitetul de Consiliere Ştiinţifică a

Academiilor, dar şi şase ciclonuri din Atlantic spre America, dar şi uragane cu

nume feminine, de gingăşia fecioarei Maria, dar şi ciuma din Florenţa, şi ciuma

roşie, şi ciuma  galbenă, dar şi locuinţele lacustre, şi casele de ziduri sau de tablă

sau de carton, dar şi legea marţială, cu transportoarele blindate, cu sergenţii şi

locotenenţii aşezând  mitralierele în poziţie de tragere la încrucişarea drumurilor

spre speranţă –

Însă totul până aici:

De ce ar fi planeta o deşertăciune, planeta cu oameni ştiutori să se iubească pe sine şi

neştiutori să iubească aerul, râurile, câmpiile, dealurile, munţii, mările, oceanele;

Planeta cu oameni incendiind bibliotecile lumii, unde Alexandria, Pergamul sunt numai

nişte mărunte amănunte;

Planeta respirând cu voluptate sau oroare fumul războaielor, fumul câmpurilor

petroliere incendiate, fumul revoluţiilor industriale, cărbunele ars în coxeriile şi

oţelăriile din sutele de ani, benzina în motoarele automobilelor;

Planeta cu paznici verzi în frunzele pădurilor şi în zbuciumat plantonul oceanelor, însă

cu oameni prosternându-se în mausoleul câte unui parvenit canonizat prin abuz de

linguşitori la rang de zeitate supraumană şi neputincioasă;

Planeta cu oameni în stare să uite deşertăciunile, să se împace cu aerul şi oceanele şi

munţii şi mările şi norii învârtejiţi;

Planeta cu oameni pregătiţi să se urască până la capătul capătului, învrăjbiţi de

amvoane şi himere şi lozinci;

Planeta cu oameni capabili să se iubească, să-şi readucă aminte că sunt unici până într-

atât încât zestrea lor, pe lângă trup, se numeşte suflet, unde sălăşluieşte conştiinţa

şi caracterul; nimic nu-i mai muritor şi destructibil ca trupul, nimic nu-i mai

nemuritor şi  indestructibil ca sufletul, pentru că fiecare om are o proprie voinţă

spre bine şi libertate;

Planeta cu oameni în stare să devină acceptabili, să-şi transforme gândirea, visele,

inima, să-şi urmeze idealurile şi să-şi accepte eşecurile, să-şi disece stupizeniile

dintotdeauna, neghiobiile de azi şi să-şi călească hotărârea de a le abandona;

Planeta cu oameni cunoscători ai morţii şi reînvierii, planetă cu oameni egali în ochii lui

Dumnezeu, oricât de absent, obosit sau indiferent sau mort, planetă cu oameni

Capabili de propriul sacrificiu, planetă cu oameni îngăduitori, ridicând

compasiunea la cea mai înaltă cinste,

Planeta cu oameni răbdători, stăpâni pe sine, planetă cu oameni în căutarea adevărului,

Planeta cu oameni folosindu-şi puterea cu reţinere, cu oameni practicând respectul

datorat oamenilor fără putere,

Planetă a unei flori mai roşii ca roşul, de mac, unde o albină îşi are toată îndreptăţirea să-

şi facă lucrarea.

................................................................

Marian Ilie – replică

Vai victimelor  acestui poem care lunecă îndelung precum molcom fluviul Zambezi

curge spre hăurile Căderii de ape a Victoriei şi nu are pe maluri grâne pe care

să le ude cum Dunărea udă de milenii soarta bieţilor oameni claustraţi aici de

frica puterii unui nanometric virus transnaţional,

Oameni siliţi sa pastreze în tăcere distanţa socială faţă de venerabilul poet bărăganic

ce le deplânge soarta, cei mai îngăduitori locuitori ai planetei de unde parcă

până şi Dumnezeu a migrat…

........................................................................

Virgil Ciucă

… ci cu virusul TRĂDĂRII DE ȚARĂ ȘI NEAM!

Roata vieţii

Roata vieţii se învârte…

Istoria cu sânge scrisă

E divizată în ciosvârte

De o armată “circumcisă”

Teroarea bântuie popoare

Obligate la carantină

Sclavie şi exploatare

Ne-aduce Pronia Divină

Am construit portavioane

Din cer ne urmăresc spionii

Religiile din amvoane

Au învrăjbit autohtonii

Mulţimile înfricoşate

De gripele suprastatale

În  “starea de necesitate”

Încalcă reguli ancestrale

Guvern demis și toţi penalii

Aleşi de NOI să ne conducă

S-au înfrăţit cu criminalii

Curtaţi de-o credinţă năucă

Abia de-a început mileniul

Pe mapamondul în rotire

Când Diavolul - pe post de geniu

Ne-a văduvit de re-ntregire

............................................................

Adrian Muntenu

Remediu universal contra oricărui virus: UN SONET PE ZI

ŞTIU UNDE SUNT?

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu trufia pieptul meu arzându-l?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu,
Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu:
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu?

.....................................................................

Marian Ilie - replică

E clar că ziua te-a învins, măi frate

Esti claustrat şi simt un lung regret

Din versurile tale, claustrate

Şi ele-n forma fixă de sonnet.

Nu vezi, ziua febrilă nu mai pleacă

Ravagii face febra zi de zi

Ce-ai făcut tu, ca vi(ru)sul să treacă,

Aceasta din sonete n-o vom şti…

.........................................................

Mircea Dinescu

Balada preafrumoasei Izoleta și a menestrelului Mandolinel

Au încercat atîtea femei să mă cunoască,
Dar eu, precum muștiucul ce-și caută trompeta,
Le-am refuzat pe toate și m-am ascuns sub bască,
Visînd să intru-n tine, preascumpă Izoleta.

Și-ai apărut în dosul Guvernului, frigidă,
Și n-ai scîncit cînd hulpav ți-am descheiat fermoarul.
Aș mai fi pus la templul iubirii-o cărămidă
Dar tu, ca nesimțita, stai țapănă ca parul.

Eu, ce-am futut cîinește partidul Ciumei Roșii,
N-aș fi crezut că nu pot seduce-o pandemie.
La Vila Lac, de mîine, cînd vor cînta cocoșii,
Mă rog, ca Eminescu,„Te dă cu totul mie“.

Și îți promit că n-o să mai sug nici prin batistă
Salam săsesc, nici prafuri n-o să mai trag pe nas,
Ciupind la mandolină o melodie tristă,
O să îl bag în Mutter pe dictatorul sas.

…………………………………………………….

Marian Ilie - replica Izolettei

Las’ că te ştiu eu, Mircea, tu doar te faci c-ai vrea

Să mă pătrunzi cum numai tu ai putea-o face

Dacă nu ai taraful acela-n prejma ta

Să-ţi cânte – că ţi-e frică să-mi intri-n carapace

Şi de-mi desfaci fermoarul, doar vei mima lucratul

Doar la bucătărie, ca Mare Chef, lucrezi

Si-n cramă unde, iarăşi, eşti Şef cu degustatul

Că esti un boier mare cu turme, vii, livezi...

Îi zise Izoletta poetului „pe val”

Ce merge la culcare doar când prind glas cocoşii

Şi se împăunează ca un mascul fatal

Că i-ar fi facut felul, cumva, chiar Ciumei Roşii

...................................................................................