joi, 26 martie 2020

Veronica Anghelescu - George și Rodica Anca In Memoriam FEBRUARY 29, 2020




George și Rodica Anca In Memoriam
FEBRUARY 29, 2020

Luna aceasta, februarie, ne-a adus și destule surprize triste. Bunul meu prieten (pe care îl cunoșteam de pe când eram o copiliță de 20 de ani), scriitorul, traducătorul și omul de cultură George Anca a plecat la ceruri pe 26 februarie 2020, la doar 10 zile după moartea soției sale Rodica. Este întotdeauna trist și dureros când te desparți de un vechi prieten, dar cu atât mai greu și zdrobitor pentru suflet când cu acel prieten abia ai vorbit cu o zi în urmă și nu părea nimic în neregulă. Vestea morții sale m-a cutremurat și năucit, readucându-mi din nou aminte că nu știm niciodată când vorbim pentru ultima oară cu un prieten, când ne scriem ultimul mesaj, ultimul e-mail.

Pe 12 februarie îmi trimisese un text scris de soția sa, Rodica Anca, pentru publicare. Pe 13 februarie, îmi trimisese textul său. Le veți găsi pe amândouă în această ediție a Revistei Integration.


George Anca…

Când l-am cunoscut pe George Anca, eram studentă la Facultatea de Filologie a Universității București și participam cu multă curiozitate și pasiune la conferințele organizate de acesta în cadrul Bibliotecii Pedagogice I.C. Petrescu, unde era director de mulți ani. Conferințele aveau subiecte diverse, însă cel mai adesea evoluau în jurul conceptului de indianistică, a raporturilor dintre cultura română și cea indiană, cu eseuri, lansări de carte, prezentări de idei, invitați de seamă și momente artistice – dansuri, recitări de versuri, mici scenete. O lume fascinantă, un mediu prietenos și o extraordinară deschidere către nou.

În ultimii ani și până săptămâna trecută, George Anca a fost coordonatorul unui cenaclu care era organizat pe aceleași principii, cenaclu ce purta titlul „Colocviile de Marți” din cadrul centrului socio-cultural Jean Louis Calderon – și care reunea personalități culturale din numeroase orașe, din străinătate, iar cultura indiană, pe care am ajuns, datorită domniei-sale, să o iubesc și să-i consacru ani de studiu, s-a aflat mereu la loc de cinste.

George Anca s-a născut la 12 aprilie 1944. A urmat studii de filologie în cadrul Universității din București (absolvind în 1965). studii doctorale (1974 – în cadrul aceleiași universități), continuând cu specializări în importante centre universitare ale Europei (Roma, 1973) și Asiei (New Delhi, 1981 – limba și literatura sanscrită, cu o supraspecializare în imnurile vedice). A activat ca profesor în numeroase centre universitare din România și India, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al Asociației Culturale Româno-Indiană, președinte fondator al Academiei Internaționale Mihai Eminescu, membru al Uniunii Internaționale pentru Studii Antropologice și Etnologice, vicepreședinte al Societății de Etnologie din România.

Implicat în numeroase activități culturale, George Anca a publicat numeroase studii și eseuri cu subiect antropologic, etnologic, literar, volume de poezie, proză, traduceri, printre acestea aflându-se și o excepțională redare a poemului Luceafărul de Mihai Eminescu în sanscrită. A tradus în limba română din Kalidasa, Milarepa și Tagore.

Manager cultural cu o activitate bogată și unanim recunoscută pentru valoarea sa, George Anca a desfășurat o bogată activitate creativă, literară. Cei care îl cunosc îndeaproape știu că scriitorul George Anca are în permanență asupra sa un carnețel și un pix, notând frânturi de idei și adesea oprindu-te în mijlocul unei conversații pentru a cere lămuriri despre ceva ce ai amintit, o frântură de frază, mențiunea unui nume sau alt element care i-a incitat imaginația. A documenta viața de toate zilele, cu larma, liniștea și tumultul micilor întâmplări sau marilor tragedii, iată ce se află în carnețelele respective, care slujesc apoi drept suport pentru traiectul ideatic ce va fi configurat în literatură.

Pentru cine nu e obișnuit (dar cred că toată lumea care l-a cunoscut… este) textul lui George va părea, la prima vedere, de neînțeles. Vă asigur că este doar o aparență. George transcrie (în carnețelele sale și apoi în computer) starea-de-gând, confuzia, rătăcirea, stupoarea și uimirea, mulțumirea, bucuria și tristețea – tot ceea ce ne copleșește mintea în fiecare clipă, simultan și necernut. Nici George nu le cerne, doar le transcrie, lăsând cititorul să își surprindă în pagină imaginea fidelă a propriei minți, a Minții noastre neîmblânzite.



S-a spus despre artistul contemporan – nu numai poetul, ci și muzicianul și pictorul – că arta sa, cea de azi, eludează logica și sensul cu care am fost obișnuiți în clasicism, romantism, poate și în primele etape ale modernismului. În fapt, artistul este, astăzi, mai mult decât un creator (sau altfel spus, nu mai poate fi doar atât): el trebuie să aibă privirea incisivă a jurnalistului și atitudinea ludică a celui ce asamblează un puzzle. Muzica contemporană are, uneori, aparența unui conglomerat de sunete disparate; poezia contemporană nu mai propune versuri, ci cuvinte risipite pe pagină, ce dau impresia unei mișcări ideatice lipsite de coerență. Ideile par să nu conveargă. Imaginația pare risipită în direcții divergente. Totuși, nimic mai fals. Artistul încearcă să supună conglomeratul de impresii, evenimente, întâmplări, fapte, încrustându-l în creația sa, conferindu-i un supra-sens.

Am citit multe din volumele de poezie și proză ale lui George Anca, cu aplicație și cu un creion în mână, pentru a-mi găsi drumul prin labirintul ce se desfășoară înaintea-mi. Nu este o lectură ușoară, dar tot astfel nici Ulise sau Finnegans Wake nu sunt. Finalul lecturii unei opere literare de George Anca aduce, însă, tot atâtea satisfacții ca și cea a unui roman de James Joyce – paradigma literară este alta, desigur, dar travaliul receptiv este similar. Pătrunzi în gândurile unui scriitor care a ales să expună cititorului absolut toate secretele procesului creativ, or acesta este un fapt rar. Multe din prozele și poeziile sale îmi amintesc de o lucrare muzicală contemporană intitulată Ulysse, compusă de Octavian Nemescu, și care utilizează înregistrarea „zgomotului de fond” al unei zile obișnuite – conversațiile oamenilor într-o stație de troleibuz, un tren pregătindu-se de plecare, zgomotul mașinilor pe carosabil, dar și elemente din viața de zi cu zi – cineva amestecând ceaiul cu lingurița într-o ceașcă, draperiile fiind trase la o parte – mici frânturi de viață. În absența unui reportofon, George Anca înregistrează zgomotul vieții cu ajutorul cuvintelor (Imaginează-ţi c-aş reproduce viaţa noastră antireproductivă – notează autorul), îl transcrie, lăsându-i cititorului posibilitatea de a-l recompune. El nu transcrie mișcările delicate ale obiectelor inanimate, ci cuvintele fără număr rostite și auzite.

Aveți ce mânca, de ce pui întrebări indiscrete, te iubesc, şi eu, o să ne găsești spirite, dramatism – a sta de vorbă despre orice, la paişpe ani e nervoasă, dacă nu-i iese o linie, face scandal de tragedie, aseară mi-a recunoscut că ce-o fi apucat-o, conversație tibetană, orez himalaic, o iubesc, sună, n-aud, ca la tine, ba da, creaţia, am întrebat, pâine, tichete, vitrina albastră, tratează băieţii cu indiferență, telepatie, în privire nerăbdare de a pleca.

*

Ca întotdeauna când George îmi trimite un text, eu încerc să descifrez în el acele puncte de convergență, pe care le însemn pentru a-l întreba de ele  Îi trimisesem textul pentru a-l comenta împreună și îmi spusese doar atât: “Da, o să îți spun ce e cu ele, dar nu acum, sunt ocupat, vorbim puțin mai târziu.”

Și apoi… n-am mai vorbit.



Nu îmi rămâne decât să sper că vom vorbi mai târziu, mereu în amintire, niciodată uitat.

Rămâneți cu bine, prieteni buni – Rodica și George, pe care nici moartea nu v-a despărțit.


Veronica Anghelescu








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu