ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA
DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Frumuseţea e o realitate dumnezeiască,
în primul rând... Dumnezeu a umplut
universul cu splendoare...”
(Alexandru Mironescu)
Frumuseţea în plenitudinea ei serafică divină
este însăşi Dragostea Dumnezeiască.
Frumuseţea cea nevăzută a lui
Dumnezeu este sublimul Dragostei sale Dumnezeieşti care zâmbeşte în surâsul Creaţiei
Sale, în zămislirea Tainei divine pogorâtoare de har – Izvorul vieţii, în
odrăslirea Dorului Iubirii ce dăltuieşte aşezările gândirii Omului, în unda
libertăţii religioase care oglindeşte tot ce e frumos în sinele nostru creştin,
în susurul identităţii noastre culturale
– temeiul spiritualităţii ortodoxe.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este
marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Frumuseţii divine aşa
cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul
pentru a da diversităţii Naturii splendoarea ce i se cuvine, umplându-ne astfel
sufletul de o magnitudine enigmatică a fascinaţiei serafice.
Uimit de Legea morală,
fundamentală – temelia divină pe care se sprijină Universul în împletirea
frumuseţii şi înţelepciunii lucrurilor, a armoniei naturii Sfântul Vasile cel
Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri
atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un
Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un
Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de
un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi
un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de
I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)
Frumuseţea lui Dumnezeu înteţeşte
flacăra dragostei care arde în Omul ales, dând splendoare lumii din jur aşa cum
Crucea răstignirii dă vibraţia Învierii.
Culmile culturii se aştern
peste aşezarea frumosului spiritual din Omul chemat, urcându-l spre
perfecţiunea religioasă şi splendoarea dumnezeiască.
Cumpăna timpului adună cu
acrivie cuvintele înmiresmate de har din năvodul vremelniciei, urzindu-le
pentru ţesătura de borangic a hrisovului eternităţii.
Rădăcina sufletului creştin
îşi trage seva de viaţă din Frumuseţea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Cel care înfrumuseţează sufletul Omului hristic, propagând lumina Frumosului divin într-o scânteiere serafică, într-o
cuminecare spirituală, astfel că „oamenii
doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.” (Ieromonahul Rafail
Noica, Cultura Duhului. Ed.
Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)
Fiorul Frumuseţii Dragostei
Dumnezeeşti îl purtăm în întreaga noastră fiinţă – persoană, zămislită celest,
aşa cum Floarea cea mai sublimă - Cugetul poartă în sânul lui înmiresmat
sămânţa Vieţii nemuritoare– Frumuseţea Cuvântului.
Frumosul din gând şi din
vorbire se picură din Frumuseţea absolută a Logosului.
Logosul Dumnezeesc este însuşi
Frumuseţea Dragostei care naşte deopotrivă cea mai profundă conştiinţă
religioasă, dar şi chintesenţa podoabei estetice.
Viaţa spirituală este
înmugurirea, înverzirea, înflorirea şi rodirea sufletului ca o Floare a
Frumuseţii divine, participând intens la sacrul creaţiei proprii ca o Acropolă
de cer, ca o Catedrală carpatină, ca o Apoteoză serafică a Sărbătorii
împărăteşti.
Frumuseţea Dragostei
Dumnezeeşti atinge vibraţia unei melodii cereşti, a unei cântări liturgice ce
fascinează şi înnobilează inima împrăştiind o feerie lăuntrică, cu o pace
înfiorată de o linişte fermecătoare, iar în jur o impercetibilă tresărire a
conştiinţei mesianice, ce mistuie sinele în vâltoarea noilor şi marilor trăiri
angelice, ca o zidire minunată dezlănţuind mirabilul căutării sacrelor
reîntoarceri făurind calea splendorii, a desfătătoarei viziuni ce multiplică
Jertfa lui Hristos în multitudinea învierilor.
Frumuseţea este întâia
adeverire dumnezeiască întrupată într-o nesfârşită şi nemuritoare Dragoste, ce
umple continuu universul Creaţiei de fascinaţia splendorii.
Frumuseţea ca Dragostea Dumnezeiască
este acel sentiment sacru al Iubirii divine, izvorât din Soarele libertăţii, ce
se pogoară peste Aurora Adevărului, purtat în sufletul curat ca pe-o nepreţuită
comoară de cer, îmbujorând zenitul contemplării noastre.
O purtăm în trup ca taină ce
poartă miracolul ei.
O purtăm în veşmântul anilor
trecuţi şi grei.
O purtăm în gând ca pe-o
sfântă sărbătoare.
O purtăm în minte ca pe-o străveche
cântare.
O purtăm în cuget ca pe-un nepreţuit mărgărit.
O purtăm în suflet ca pe-al
dimineţii răsărit.
O purtăm în fiinţă ca pe-un
nepreţuit şirag.
O purtăm în dorul îmbrăţişării
calde cu drag.
O purtăm în curcubeul celestului cer deschis.
O purtăm în rodul florii înmiresmate paradis.
O purtăm în armoniile
surâzătoare din zori.
O purtăm în cârdul de
rândunici şi cocori.
O purtăm în imnul sacru care i
se închină.
O purtăm în Eminescul grai de
Bucovină.
( fragment din ciclul ARMONII
DIVINE )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu