Unde mergem noi
domnule?
Întrebarea
din titlu a fost pusã de Ilie Moromete fiului sãu Niculae în încheierea
filmului „Moromeții”, în mijlocul pãdurii și a unei ceți de nepãtruns,
„Niculae, unde mergem noi domnule?”. Capodopera lui Marin Preda și creația de
referințã a romanului existențialist postbelic „Moromeții” (volumul I) a fost
ecranizatã de Stere Gulea în 1987, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie
Moromete într-o interpretare magistralã.
Filmul
„Moromeții” a cucerit nu ma puțin de 16 premii naționale și internaționale,
premiul pentru cea mai bunã interpretare masculinã fiind decernat lui Victor
Rebengiuc la San Remo în 1988.
Întrebarea
de mai sus a fost potrivitã momentului apariției filmului, atunci când ne
afundam cu toții în ceața groasã a ultimilor ani ai „epocii de aur”. Astãzi,
mai mult sau mai puțin cu ajutorul pandemiei, ne afundãm în ceața
globalismului, a înstrãinãrii și a divizãrii, care pare a conduce mai degrabã
cãtre izolarea și distanțarea nu numai la nivel individual și social, dar și la
nivel național și internațional, între popoare, credințe și viziuni asupra
viitorului.
În mod
paradoxal libera circulație, cãlãtoriile de-a lungul și de-a latul lumii, nu
ne-au apropiat mai mult, și nu am împrumutat ceea ce avem mai bun unii de la
alții, ci mai degrabã am învãțat cum sã ne descurcãm în diferite societãți și
culturi, am observat care sunt calitãțile și defectele altor oameni, dar tot
vedem cu mai mare ușurințã paiul din ochiul celuilalt decât bârna din propria
privire. Atât emigrantul cât și nativul sunt nemulțumiți, nefericiți și strãini
atât în propria țarã cât și în cea de adopție. Tot mai mulți oameni nu se mai
simt nicãieri acasã.
Pânã și
conducerea țãrii noastre recomandã propriilor cetãțeni sã nu se întoarcã acasã.
„Stați la locurile voastre” are în mintea și în inima multora dintre noi o
conotație sumbrã.
Acum când
mai toate țãrile au fãcut eforturi sã-și recupereze cetãțenii, noi românii
le-am recomandat sã stea unde se aflã, nu avem acum nevoie de ei, dacã oricum
nu mai aduc bani la buget sau în economie, și dacã nu mai pot fi folosiți
pentru interese electorale, mai bine ne lipsim.
Vedem cu
stupoare cum sunt tratați conaționalii întorși acasã în aceste zile, ca niște
venetici numiți peiorativ „diasporeni”, iar pe cei care au avut ghinionul de a
fi infectați, chiar vecinii de palier îi numesc „covizi”.
Este de
neînchipuit și de neacceptat ca oamenii care își pun în pericol viața lor și a
familiilor lor, medicii și asistentele, sã fie tratați cu lipsã de respect acum
când peste tot în lume aceștia sunt priviți ca adevãrați eroi.
„Vrem o țarã
ca afarã” trebuie sã înceapã de la schimbarea atitudinii fațã de semenii
noștri, de la respectul pentru muncã și lucrul bine fãcut, pentru
profesionalism și competențã.
Sã nu mai
vorbim de respectarea preferențialã a legilor, aproape ca pe vremea
împușcatului, și de promovarea politicã a incompetenților, pânã când aceasta a
condus, chiar dacã indirect, la moartea semenilor și la distrugerea încrederii
în propriile valori. Nu numai cã am determinat, prin politicile promovate timp
de treizeci de ani, ca o mare parte dintre români sã-și ia poalele în cap și
sã-și caute norocul printre strãini, dar și atunci când împinși de soarta
uneori crudã, aceștia doresc sã se întoarcã, nu i-am primit cu brațele
deschise, ca tatãl pe fiul rãtãcitor, ci mai degrabã le-am facilitat coridoare
de plecare la cules de sparanghel pe alte meleaguri.
Utilizarea
discreționarã a puterii, chiar și pe timp de necesitate, ar trebui limitatã
mãcar de bunul simț, dacã învãțãturile lui Iisus le-am uitat sau nu le-am știut
niciodatã.
„N-ai avea
nici o putere asupra Mea dacã nu ți-ar fi datã ție de sus” i-a spus Mântuitorul
lui Pilat din Pont.
Dar cine sã
le spunã noilor conducãtori cã nu-i poți pune botnițã lui Eminescu, nu pentru
cã e mort de mult ci pentru cã este încã simbolul identitãții poporului român.
Mulți dintre
cei ajunși în poziții care presupun pãlãrii mai mari decât pot duce uitã cã
nimic nu este veșnic, cã toate-s trecãtoare și cã „Morile lui Dumnezeu macinã
încet dar sigur”.
Nevoile
fundamentale ale omului nu por fi îngrãdite pentru multã vreme, fãrã
consecințe.
Ar trebui sã
începem a medita la ce vine dupã dispariția pandemiei, la societatea
viitorului, pe care o creãm în aceste momente.
„Viața nu
poate fi decât bucuria sincerã de a respira, de a gusta un pahar cu apã rece
într-o zi caldã de varã, de a te bucura de îmbrãțișarea tandrã a unei femei, de
a te pleca în fața lui Dumnezeu. Fãrã acestea „a trãi” nu însemnã nimic”
(Nikos
Kazantzakis).
Sã avem
grijã ca toate acestea sã mai existe și în ziua de mâine, sã nu care cumva sã
ne întoarcem la societatea din „1984” a lui George Orwell, pe care mulți dintre
noi am experimentat-o cel puțin parțial pe timpul „orânduirii socialiste”, sau
sã trecem direct la comuniunea disciplinatã de sclavi care își iubesc robia și
care au renunțat la libertate pentru „siguranțã și stabilitate”, de indivizi
condiționați fãrã familie, culturã, iubire, credințã și umanitate imaginatã de
Aldous Huxley în utopia „Brave New World”.
..............................
pt Observatorul
Ioan Cojocariu
3 Mai 2020, Toronto, Ontario, Canada
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu