Alexandru Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ.....! (1/1O/2021)-(9/10/2021)

 

COPILASUL SI MAMA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca un copilas alearga mereu la mama lui pentru orice trebuinta; de vrea mâncare, apa, sau poate altceva, i le cere mamei; daca da de vreun necaz, iarasi fuge la maica sa. Si chiar si atunci când primeste vreo pedeapsa de la ea, nu se desprinde de mama lui, ci ramâne în preajma ei si se lipeste de dânsa, o iubeste si tot de la ea le cere pe toate. Întocmai este si credinta crestina, care-L primeste si Îl are pe Dumnezeu drept Tata. Ea lasa în urma sa tot ce este în afara Domnului si doar la El alearga pentru orice trebuinta, zicând împreuna cu Prorocul: „Tu esti nadejdea mea, partea mea esti în pamântul celor vii” (Psalmul 141, 5); si înca: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine si pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62, 8). Un astfel de suflet credincios pe toate, cu smerenie si cu frica, le va cere si le va astepta de la Dumnezeu, Tatal sau: „toata darea cea buna si tot darul desavârsit de Sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor” (Iacov 1, 17). De primeste cele cerute, Îi multumeste, iar de nu, totusi nu deznadajduieste, ci le asteapta cu rabdare, strigând cu Prorocul: „Catre Tine am ridicat ochii mei, Cel Ce locuiesti în cer. Iata, precum sunt ochii robilor la mâinile stapânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stapânei sale, asa sunt ochii nostri catre Domnul, Dumnezeul nostru, pâna ce se va milostivi spre noi” (Psalmul 122, 1-2). Si asa precum copilul fuge la mama când vede necazul si nenorocirea, cautând la ea ajutor si ocrotire, iar când se afla în boala si în neputinta, suspina catre mama sa si îsi întinde mâinile spre ea, spunându-si betesugul, asemenea si inima cea credincioasa, în orice ispitire si nenorocire, alearg a la Dumnezeu si cere de la El ajutor si aparare, strigând catre Dânsul împreuna cu toti dreptii: „Doamne, scapare Te-ai facut noua în neam si în neam” (Psalmul 89, 2); si înca: „Tu esti scaparea mea din necazul ce ma cuprinde; bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au înconjurat” (Psalmul 31, 8). Si de va primi pedeapsa de la Tatal Ceresc, tot nu se va departa de Dânsul, ci va lua drept bune toate cele ce sunt trimise de la Bunul Dumnezeu, amintindu-si acel cuvânt de mângâiere pe care El îl graieste fiilor Sai: „Fiul meu, nu fi nebagator de seama de dojana Domnului, nici nu slabi fiind certat de Dânsul. Caci pe cel pe care îl iubeste Domnul îl cearta si bate pe tot fiul pe care îl primeste” (Evrei 12, 5-6). Si precum un copil se departeaza si fuge de oamenii necunoscuti si straini, caci se teme de ei chiar de nu se afla în primejdie, asemenea si sufletul cel credincios, întrucât nu este din aceasta lume, se departeaza si se fereste de ea si de toate cele ale ei întocmai ca de un strain, pentru ca nu cumva prin alipirea de lume sa se departeze si sa se lipseasca de Dumnezeu. Cinstea, slava, bogatia si dulceata lumii sunt îndoielnice pentru acel suflet; el se pazeste de cei ce uneltesc cele pamântesti si stricacioase atât cu fapta, cât si cu cuvântul; se fereste de ei ca de straini si nu se poarta cu ei prieteneste, caci se teme sa nu se departeze de Dumnezeul sau prin prietenia cu acestia si sa nu se lipseasca de dragostea Domnului prin iubirea lor. Si asa cum un copil, chiar de va fi ademenit de necunoscuti si ispitit de ei cu un mar sau cu orice alt lucru asemanator, nu se va dezlipi de mama lui si nu va merge dupa straini, desi se mai întâmpla sa se apropie de ei si sa primeasca cele oferite, însa luându-le, cu frica si cu grabire se întoarce si f uge la maica sa, asemeni face si un suflet credincios: desi aceasta lume îl ademeneste cu slava, cinstea si placerea ei, el nu-i împlineste voia si nu se dezlipeste de Dumnezeul lui; nu se tine de lume, ferindu-se de ispitele acesteia, „pentru ca toate cele ce sunt în lume – pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii – nu sunt de la Tatal, ci din lume sunt” (1 Ioan 2, 16). Si chiar de se întâmpla sa primeasca cinstirea ce i se aduce, o primeste cu frica, temându-se ca nu cumva sa cada de la Dumnezeu prin acea slavire, care în mare parte schimba înspre rau deprinderile cele bune; si socoteste ca cinstea aceea este pentru el o ascultare, nu o desfatare si o plineste pe aceasta cu frica, spre slava Domnului sau si spre folosul aproapelui. Tot astfel, si de i se daruieste bogatie, el nu-si leaga inima de ea, ci doar de Dumnezeu se lipeste; mâncarea, bautura, haina, odihna si adapostul le primeste dupa tr ebuinta, caci fara acestea nu ne este cu putinta a trai, dar nu le foloseste spre placere si rasfat, ci se slujeste de ele cu frica de Dumnezeu, pentru a nu-L mânia pe Domnul cu prisosinta, lipsindu-se prin aceea de mila Lui si cazând de la Dânsul. Si dupa cum un copil, chiar de este smuls de straini de lânga mama lui si tras în laturi, se tine totusi de ea cu putere, o strânge în brate, plânge si striga pentru a nu se desparti de dânsa, întocmai face si inima cea credincioasa: cu toate ca diavolul si lumea cea rea se straduieste sa o desprinda de Domnul, aducând asupra ei necazuri, suferinte si nenorociri, ea totusi se tine strâns de Dumnezeul sau, rugându-se Lui cu staruinta si cerându-I sa nu o lase în necazuri si sa-i fie ajutor împotriva vrajmasilor Lui. Într-un cuvânt: asa cum un prunc îsi pune toata nadejdea pentru bunastarea sa întru a fi în preajma mam ei lui, iar îndepartarea de ea o socoteste drept lipsire de darea cea buna, asemenea si sufletul credincios, pentru care toata fericirea si desfatarea este ca numai de Dumnezeu sa se alipeasca si care gaseste ca este o nenorocire a te lipi de faptura si a te desprinde astfel de Facatorul. Din aceasta întâmplare sa înveti, crestine, ce este credinta crestineasca si vie, care nu poate fi fara frica de Dumnezeu si fara dragoste. Citeste sfintii Psalmi, scrierile Prorocilor si ale Apostolilor, precum si vietile Sfintilor, care prin credinta lor au bineplacut Domnului, si vei întelege adevarul, iar de acea credinta care este purtata doar pe buze, însa nu si în inima, tu sa nu te smintesti, caci multi sunt plini de una ca aceasta.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 174.

 

 

HARUL ASCULTARII

Avva Dorotei

 

 

 

Erau în strâmtorare si batrânul voi sa trimita pe fratele la cel ce se ocupa cu cele de trebuinta ale lor. Si nu i-a zis lui: „Du-te!”, ci: „Voiesti sa mergi?”. La fel, fratele n-a zis: „Ma duc!” ci i-a zis lui: „Fac precum voiesti”, ca se temea si de sminteli dar si de a nu asculta parintelui lui. Apoi când au ajuns la strâmtorare i-a zis lui bâtrânul: „Scoala-te si du-te!”. Si nu i-a zis: „Nadajduiesc în Dumnezeul meu, ca te va acoperi”, ci i-a zis: „Nadajduiesc în rugaciunile parintelui meu ca te va acoperi”. La fel si fratele, când a fost ispitit n-a zis: „Dumnezeul meu, scapa-ma!”, ci „Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, scapa-ma”. Si fiecare dintre ei si-a pus nadejdea în rugaciunile parintelui sau. Vedeti cum au înjugat ascultarea cu smerenia? Caci precum se înhama doi cai la o caruta si un cal nu poate sa o ia înaintea altuia, caci o rupe, asa are nevoie ascultarea sa fie înhamata cu smerenia. Si cum poate cineva sa se învredniceasca de acest har, de nu se va sili, precum am spus, sa taie voile sale si sa se predea pe sine, dupa Dumnezeu, parintelui sau, neîndoindu-se câtusi de putin, ci toate facându-le ca si aceia, cu încredintarea ca asculta de Dumnezeu? Acesta se va învrednici de milostivire, acela se va învrednici de mântuire.

 

Avva Dorotei, Filocalia, vol. IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2009, p. 435

 

 

MEREU INCEPUTUL

Compozitorul Arvo Part

 

 

 

Vesnicia înseamna ca este mereu început, ca începutul dainuie de-a pururi. Minunea creatiei sta în nesfârsitul ei, în neîncetata ei nastere din nou. Este de-a pururi început.

 

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63

INGROPACIUNEA

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

            Vezi cum este îngropat un mort ori îti înmormântezi tu tatal sau mama, prietenul sau fratele. Aceasta împrejurare îti da o pricina pentru tânguire, însa nu aceea dintru care multi plâng fara de folos; ci tu sa versi lacrimile tale cugetând la pricina mortii, adica la pacatul care l-a adus într-o stare atât de jalnica pe omul cel care a fost zidit nemuritor si dupa chipul lui Dumnezeu. Temeiul îndreptatitei tânguiri este acesta: prin pacat L-am mâniat pe Dumnezeu si din aceasta pricina am fost supusi mortii. Iar vazându-l mort pe aproapele tau, sa-ti amintesti ca si tu „pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Însa apoi sa-i multumesti lui Dumnezeu ca El, prin Fiul Sau si Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a dat nadejdea cea buna a Învierii si a vietii veacului ce va sa vie.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 81

 

 

FRUMUSETEA APARENTA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

               Nu te opri la frumusetea fetei, ci priveste sufletul. Nu privi vesmântul omului (caci trupul este un vesmânt provizoriu), ci priveste la cel care este îmbracat cu el. Nu admira splendoarea îmbracamintei, ci considera pe cel îmbracat ceea ce este el. Altfel, vei defaima chipul lui Dumnezeu din om, vei necinsti pe rege, ucigând pe slujitorul sau, nedându-i cinstea care i se cuvine. De asemenea, nu privi într-o carte frumusetea expresiei, ci priveste duhul acelei carti, altfel vei deprecia duhul si vei exalta firescul, caci caracterele formeaza trupul, iar continutul cartii este duhul. Nu te lasa sedus de melodia unui instrument sau a unei voci, ci dupa efectul pe care-l produc în suflet sau dupa cuvintele cântecului observa ce fel de duh au. Daca ele trezesc în tine sentimente pasnice, curate si sfinte, apleaca-ti urechea la ele ca sa-ti hranesti sufletul. Daca, dimpotriva, ele rascolesc în sufletul tau patimile, nu le baga în seama si arunca departe de tine în acelasi timp si natura si duhul unei astfel de muzici.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 41.

 

 

CUNOASTEREA

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

                Cunoasterea este suma ideilor acumulate în urma impresiei si rezultatul întelegerii datorate atentiei; este activitate a intelectului si delectare spirituala. Pentru a ajunge la cunoasterea unui lucru trebuie sa ne îndreptam atentia asupra obiectului respectiv, sa-l întelegem; mintea noastra trebuie sa-i cerceteze si sa-i clasifice trasaturile; categoria dedusa este informatia, ideea, cunostinta care ramâne în constiinta si prin care omul îsi îmbogateste tezaurul sau de cunostinte.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 111-112

TEOLOGIA ADEVARATA

Arhimandritul Sofronie Saharov

 

 

Theologia academica nu este îndestulatoare pentru mântuire. Cititi mai cu seama pe parintii nevoitori. Acolo veti învata adevarata atitudine a mintii si a inimii când este vorba de Dumnezeu.

 

Rugaciunea curata nu se da celor ce studiaza mult. În acest sens, calea stiintei theologice nu este prea lucratoare, si rareori poate duce la rugaciunea curata.

 

Theologia, de-Dumnezeu-cuvântarea, este starea duhului sub înrâurirea harului dumnezeiesc. Iata în ce consta deosebirea între theologie si filozofie, între adevarata theologie si theologia intelectuala. Daca o astfel de însuflare va atinge inima voastra, ea nu va avea sfârsit pe pamânt. Ea este nesfârsita, caci într-însa se afla începutul vietii vesnice. Chiar daca alcatuirea voastra trupeasca se va risipi, aceasta însuflare va trai în voi cu putere.

 

Dumnezeu poate atinge duhul omului spre a-i da într-o clipa cunoasterea de sine. Este o mare deosebire între aceasta cunoastere si cea dobândita în institutele teologice. Poate fi un lucru foarte primejdios a face theologie fara a avea o experienta existentiala a vietii în duhul lui Hristos. Într-adevar, riscul este de a studia theologia mai cu seama în formele sale apofatice, ca pe o filozofie si o poezie. Riscam sa adoptam o atitudine falsa, sa ne credem superiori, iar aceasta este destul pentru a ne pierde. Alta este însuflarea pe care trebuie sa o cautam în viata în Hristos.

 

Stiinta theologica predata în scoli, si care a devenit o specialitate intelectuala deschisa tuturor, nu duce la cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoasterea lui Dumnezeu vine de la viata în Dumnezeu ce se naste în strafundul inimii.

 

Putem cadea prada unei aberatii duhovnicesti, faptul de a aprecia ceea ce aduce stiinta theologica mai mult decât sfintenia vietii.

 

Pentru a învata stiinta vietii în Hristos nu este nevoie a citi zeci sau sute de carti. Duhovnicul meu m-a sfatuit sa nu citesc decât câteva pagini pe zi. Un sfert de ceas, o jumatate de ceas, însa luând aminte a înfaptui în viata ceea ce citeam.

 

Arhimandritul Sofronie Saharov, Din viata si din duh, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011, p. 38-39, 40

 

 

 

VANTURILE

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

               În natura adie uneori un vânt caldicel, aromitor, care îti mângâie si îti patrunde placut si usor trupul, iar cerul este senin. Alteori bate vântul rece care îti provoaca o senzatie de frig si de apasare, îti intra în oase, îti face o piele de gaina si tot atunci cerul si pamântul se întuneca. Sau, fara nici o adiere de vânt, aerul poate fi cald sau rece, te poate încalzi sau dimpotriva, sa te faca sa dârdâi de frig. Asa se întâmpla si în viata duhovniceasca: uneori simtim parca în suflet o boare lina, placuta, care ne încalzeste si ne învioreaza, ne usureaza si ne linisteste; alteori, inima ne este cuprinsa de o suflare grea, ucigatoare, iar sufletul ni se cufunda parca într-o bezna de nepatruns. Cea dintâi stare este de la Duhul lui Dumnezeu, a doua, de la diavolul. Trebuie sa ne obisnuim cu amândoua. În primul caz, sa nu ne trufim, în al doilea, sa nu ne descurajam, sa nu disperam, sa alergam cu grabire la Dumnezeu.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 153

 

 

 

USA MILOSTIVIRII

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Tu, Preabunule, îmi aduci aminte de moarte si de muncile cele vesnice si ma tragi la viata, ca sa ma mântuiesti – iar eu întotdeauna ma abat de la aceste gânduri mântuitoare si le gonesc, fiind prins cu cele ce nu îmi aduc folos. Drept aceea, nu am nici o îndreptatire în fata Ta.

 

În usa milostivirii Tale bat, Doamne: fa-o sa se deschida. Nu încetez a Te ruga ca sa primesc ceea ce am cerut, si neabatut cer sa fiu miluit.

 

Fii îndelung-rabdator cu mine, stricatul; izbaveste-ma de pacatele ce ma stapânesc, ca, facându-ma sanatos, sa ma scol de pe patul pacatului facator de stricaciune.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 23

APROPIEREA DE DUMNEZEU

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

               Înaintea lui Dumnezeu întreaga lume materiala este ca si când n-ar fi; fiintele însufletite, precum Îngerii si oamenii, asijderea. Dar au existenta durabila acele fapturi care sunt aproape de Dumnezeu, având chipul si asemanarea Lui. Celelalte fapturi se trec precum umbra. „Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 108

 

 

 

INTAMPLAREA CA SEMN

Sfantul Nicolae Velimirovici

 

 

        Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, întâlnim un om care izgoneste întunericul adunat în sufletul nostru, rezolvând pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam. Nu arareori se întâmpla sa auzim de la vreun alt om un cuvânt care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvânt de îmbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci când aceasta ne este de trebuinta. Ori, încurcati în problemele vietii, cu deznadejde încercam sa gasim o rezolvare cu putinele noastre puteri, cautând iesire dintr-un impas; când deodata ni se întâmpla ceva care schimba radical situatia. Prin urmare si întâlnirea neobisnuita, si cuvântul, si scrisoarea, si întâmplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca înteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

 

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 79

 

 

 

GINGASIA BUNATATII

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

                 Omul înrait, care se înversuneaza împotriva cuiva, este un om bolnav. Are nevoie sa i se oblojeasca inima si nu cu altceva decât cu iubire; trebuie tratat cu grija, cu vorbe de mângâiere si dragoste. Daca ura lui nu este adânc înradacinata, fiind numai o izbucnire de moment, veti vedea cum gingasia si dragostea noastra îi vor înmuia inima, îi vor topi gheata rautatii, binele va învinge raul. Pentru ca binele sa învinga raul, crestinul trebuie sa fie întotdeauna bun si întelept.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 107.

INSEMNATATEA LUCRURILOR

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Priveste orice lucru din aceasta lume ca pe o umbra inconsistenta si nu-ti lega inima de nimic. Alipeste-te de Singurul Dumnezeu nestricacios, nevazut si plin de întelepciune, „neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad, fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (2 Corinteni 4, 18).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 162.

 

 

MURDARIA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Mâncarurile alese, banii sunt mai prejos decât pulberea si decât murdaria, pentru ca îngaleaza sufletul, în timp ce murdaria obisnuita pateaza doar trupul, hainele, încaperile. Cât de mult trebuie sa dispretuim mâncarurile alese, banii, hainele faloase!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 202

LIMITA UMANA

Parintele Arsenie Boca

 

 

Limitele omului sunt limitele sfinteniei sale. Iar sfintenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vietii, s-o scape de naruire, numai sfintenia ramâne. Sfintenia este si efectiva si preventiva. Datori de a o câstiga sunt toti oamenii care vor sa se mântuiasca.

 

Sfintenia, tare seamana a sanatate originara, o stralucire lina a spiritului. Unde sunt acestea si Dumnezeu Se odihneste, unde lipsesc si Iisus Îsi pierde rabdarea. Este lucrul cel mai greu sa îndupleci omul sa urmareasca realizarea sfinteniei.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 156

 

 

SINGURATATEA

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

„Nu va voi lasa singuri” – zice Domnul. Ce cuvânt mare si sfânt, mai ales în timpurile noastre, când nenumarati oameni se simt singuri, se plâng de singuratate; sunt în mijlocul multimii, dar se simt singuri; sunt printre prieteni multi, însa de multe ori se simt singuri. Un om care-l are pe Dumnezeu niciodata nu este singur. Singuratatea nu-l omoara ci, dimpotriva, îl face fericit. În singuratate el poate sa se simta într-o atmosfera mai potrivita, unde sa se gândeasca mai profund la Tatal nostru cel Ceresc, unde se poate ruga mai linistit, unde poate sa-si desfasoare gândurile, sa urce cu ele pâna la Dumnezeu. Toti Sfintii au iubit singuratatea si pustia; nu pentru ca au fugit de societate, ci pentru ca acolo se întâlneau cu Dumnezeu.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 118-119.

 

 

RUGACIUNEA MINTII

Arhimandritul Sofronie Saharov

 

 

Sub forma împrejurarilor potrivnice, a bolilor, a mortii unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni sa se roage. Dar atunci când situatia se amelioreaza, nu numai ca pornirea lor spre rugaciune slabeste, dar rugaciunea însasi pare a fi lipsita de sens. Exista însa o forma diferita de rugaciune, rugaciunea mintii, fixata pe vesnicie, si aici nici o bunastare exterioara nu poate tamadui suferintele sufletului care se vede esuând în cautarea sa dupa Cel Vesnic.

 

Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 62.

 

VESTIREA PRIMAVERII

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca primavara ierburile rasar din pamânt si îsi desfac frunzele, florile si roadele; si pomii, de asemenea, încep sa înverzeasca, sa înfloreasca si sa rodeasca, desi în timpul iernii în ei nu se întrezarea viata, pareau a fi neroditori si aproape ca nu se osebea un pom de altul. Primavara este închipuirea Învierii mortilor.

 

1) Crede ca asa se vor ridica si vor iesi din morminte trupurile noastre cele moarte în care am fost tainuiti, întocmai precum vedem acum ca rasar ierburile din pamântul în care au stat ascunse iarna.

 

 2) Asa precum în timpul iernii nu putem cunoaste care sunt florile si roadele ce se afla într-o anume iarba sau într-un anume pom, asemenea nu putem sti de pe acum ce se ascunde înlauntrul fiecarui om, în inima si în sufletul aceluia – binele sau raul, cucernicia ori necinst ea – si adesea luam binele drept rau si socotim raul ca fiind un bine; însa la Înviere toate limpede ni se vor adeveri.

 

3) Asa precum în timpul primaverii frunzele si florile ierbii si ale copacilor, iesind dinlauntrul lor, se arata la lumina si, îmbracându-se parca în acel frunzis si cu florile acelea, iarba si pomii le înfatiseaza astfel privitorilor un chip minunat si o priveliste preafrumoasa, asemenea si la Înviere se va arata în trupul Sfintilor acea frumusete care sta tainuita acum în sufletele lor si trupurile lor cele întoarse la viata se vor îmbraca în acea stralucire ca într-un vesmânt preaminunat. Dupa cuvintele Apostolului, ele vor fi asemenea cu preaslavitul trup al Mântuitorului nostru, „Care va schimba trupul nostru de smerenie spre a-l face dupa chipul trupului Sau de slava” (Filipeni 3, 21). Sfântul Ioan Gura de Aur ne spune, mirându-se parca: „Acel trup se face asemenea cu al Celui Care sta de-a dreapta Tatalui, al Celui Caruia I se închina Îngerii, al Celui înaintea Caruia stau Puterile cele netrupesti, al Celui Care este mai presus de orice Începatorie, Stapânire si Putere” (Omilia 13 la Filipeni).

 

4) Asa cum primavara iarba si pomii care s-au uscat arata întocmai ca în timpul iernii, adica sunt neplacuti si urâti la vedere si pentru nimic altceva nu sunt de folos decât pentru a fi pusi pe foc, întocmai si trupurile oamenilor pacatosi vor fi despuiate si hidoase, dupa cum sunt si în vremea de acum, sau poate ca se va arata în ele o si mai mare urâciune, caci pacatul si întunericul ce sunt ascunse acum în inimile si în sufletele lor se vor vadi atunci dintru înfatisarea lor, fiind spre marturie ca acestia nu si-au petrecut viata pe pamânt întru Hristos, ci în pofte si în desfrânari.

 

5) Iar din acestea învatam ca orice om are înlauntrul sau frumusete sau urâciune, cuviosie ori necinste; or, ceea ce nu au înlauntrul lor, aceea cu adevarat le lipseste. Credinta, dragostea, rabdarea, smerenia si toate celelalte trebuie sa fie înlauntru, iar daca acestea nu se afla acolo, în inima, atunci ele nu sunt altceva decât o fatarnicie ce se arata pe dinafara ca si cum ar fi ceva, însa de fapt nimic nu este.

 

6) Nu se cuvine a osândi si a judeca pe nimeni, dupa cum si a lauda pe cineva nu are nici un rost, caci adesea nebuneste îl numim rau pe cel care de fapt e bun înlauntrul sau si zicem ca este blând cel care-i plin de rautate pe dinauntru si în acest fel devenim judecatori nedrepti. De la acestea ne opreste Apostolul când zice: „Nu judecati ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului si va vadi sfaturile inimilor. Si atunci fiecare-si va avea de la Dumnezeu lauda” (1 Corinteni 4, 5).

 

 7) Sa cautam prin credinta binele si împodobirea sufletului si sa I le cerem pe acestea lui Hristos, întrucât El este singurul Care poate sa ne curete sufletul de întinaciuni si sa ni-l împodobeasca; si nu cumva sa alergam dupa stralucirea lumii, caci frumusetea sufletului este vesnica, întocmai ca si duhul însusi, pe când cea trupeasca nu-i decât vremelnica.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 211

 

 

MULTIME DE CARTI

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Am o multime de carti, pe tot felul de subiecte, le citesc si le recitesc, dar nu ma satur cu ele. Mai jinduiesc cu duhul dupa cunoastere, inima mea nu-si afla înca multumire, nu înceteaza sa flamânzeasca, toate cunostintele agonisite cu mintea nu i-au adus înca deplina, fericita, multumire de sine. Satura-se-va, oare, vreodata? Satura-se-va, „când se va arata slava Ta” (Psalmul 16, 15); pâna atunci însa, nu ma voi satura. Cuvântat-a Mântuitorul: „Oricine bea din apa aceasta (cea a cunoasterii lumesti) va înseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, caci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica” (Ioan 4, 13-14).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 5.

 

VIZIONARE PLĂCUTĂ VĂ DORESC!

LUPII lui Calancea si Surorile Osoianu - Recital, 2021

https://www.youtube.com/watch?v=as18GsNAbKs&t=50s&ab_channel=LUPIIluiAlexCalancea

Atunci când se întâlnesc Lupii lui Calancea cu Surorile Osoianu, răsună văile și înălțimile, iar folclorul reînvie în toată splendoarea sa prin povestea lor cântată. Și te bucuri, și te uimește, și fiorii te încearcă, și te minunezi că toate astea izvorăsc din neamul tău.

 

GSM - PE UNDE VEI SCOATE CĂMAȘA, IOHANNIS ? (tabletă amară, amară) 0c

 

https://blogulluigabu.blogspot.com/2021/09/pe-unde-vei-scoate-camasa-iohannis.html

Jianu Liviu-Florian - Maidanul cu Dragoste

 

~*~

Cu deosebit respect,

Jianu Liviu-Florian

Al Dogaru - GÂNDUL ZILEI, 30 septembrie 2021

 

AL.FLORIN ŢENE - UN OCHI PLÂNGE ȘI UN ALTUL RÂDE ÎN CULTURA ROMÂNĂ

 

 

INTREBARE

 

Ce ne facem, ca istoria se repeta acum, in plin capitalism dezvoltat si multiculturalism in expansiune, in insasi "mama democratiei" care este America, in Edenul cultural care a fost Franta, in tara Marelui Shakespeare etc.? Sa fie de vina regimul? Pai comunismul ceausist a avut si ani deosebit de fructuosi in privinta promovarii valorilor autentice, printre altele facand posibil chiar accesul meselor largi la operele din patrimoniul literaturii universale - pe care capitalismul interbelic nu l-a putut asigura, iar "progresismul" actual de sorginte occidentala tinde sa-l interzica total?!

E, deci, problema de sistem/regim politic, sau sunt doar toanele unui Zeu al Vanturilor ce tinteste spiritul uman?

Daca pe Ceausescu l-am blamat ca a distrus biserici, cum ramane cu catedralele din Occident care capata treptat alte destinatii, unele transformandu-se chiar in moschei? Cum ramane cu furtuna anti-crestina declansata in Occidentul super-civilizat - care se face simtita si pe la noi, mai abitir decat "prigoana' comunista?

Intrebarea este aceeasi: e chestiune de sistem/regim, sau e altceva?

 

"Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc.

 

Felicitări pentru întreaga activitate. Sănătate. Al. Florin Țene

 

 

UN OCHI PLÂNGE ȘI UN ALTUL RÂDE ÎN CULTURA ROMÂNĂ

 

 

~Al. Florin Ţene: „Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste“

 

            I-FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE.

 

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât  democraţia promovată de politic.

 

            Însăşi cuvântul grec demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

 

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii ca o fierbere ” în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

 

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale.

 

            În acea perioadă Isaac Newton publica “ Principiile matematice ale filozofiei naturale“ ( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

 

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

 

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanţii Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: ”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

 

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie ” Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

 

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

 

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi, la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: ” Curierul de ambe sexe ”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ” Alăuta Românească “ (1837).

 

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov, ”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “ Foaie pentru minte, inimă şi literatură “. În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

 

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă - “ Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară “. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

 

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele ”Poporul Suveran “ şi “ Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică “ Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “ Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

 

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu - Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “ Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

 

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

 

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac (1799 -1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: ” Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach ( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842-1891) dramaturg care prin piesele “ Proletarii “ şi “ Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

 

            III-DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

 

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca, Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 

 În această perioadă este promovată proza memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor (sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

 

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat: ” Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga: ” E înalt ca un proţap /, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi, / Şi- are toţi copiii blegi. “

 

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc.), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei (Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc) promovau ideile unui socialism european democratic. Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “ socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

 

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “ Comuniştii “şi “ Săptămâna patimilor “(1958 ). În 1946 publică “ Omul comunist “. Tot în Franţa, Henri Barbusse (1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

 

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi, (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite, în folosul unei ideologii criminale, numită comunism,) se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “ jocul “ Moscovei. Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

 

IV - LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL - COMUNISMUL. (REALISMUL – SOCIALIST).

 

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N.Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “ Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “ Literaturnia Gazeta ” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “ Cartea Rusă.”

 

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu ” tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

 

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritul realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate “ Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “ Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

 

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: ” Fantezii răsăritene “ (1946), ” Păuna Mică “ (1948 ) şi ” Mitrea Cocor “ (1950). A urmat Zaharia Stancu cu “ Desculţ “, Alexandru Jar cu “ Sfârşitul jalbelor “ (1950 ), Petru Dumitriu cu “ Drum fără pulbere “ şi “ Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “ Negura “ ( 1949), Eugen Barbu cu ” Groapa “ şi “ Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

 

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “ deschderea “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “ dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci.) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

 

            În spiritual realismulu-socialist au apărut: ” Calea Griviţei “ (poem) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie “ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri “ de M.Beniuc, ” Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “ În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “ La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “ Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “ Dulăii “ de Zaharia Stancu, ” Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, ” Un om între oameni “ (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, ” Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu, ” Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc ” Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu ” Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ” Războiul “, în 1955; Marin Preda “ Moromeţii “, T.Arghezi ” 1907 “,Titus Popovici ” Străinul “, Maria Banuş ” Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ” Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi ” Cântare omului “, N.Labiş ” Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu ” Groapa “, A.E.Baconski ” Dincolo de iarnă “, Gheorghe Tomozei ” Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu ” Ion Sîntu “, Ion Vitner ” Firul Ariadnei “, în 1958: Miron Radu Paraschivescu “ Laude şi alte poeme “, Marin Preda ” Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “ Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman ” Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “ Somnul de la amiază “. În 1963 apar cărţile: ” Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “ Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura, ( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “ Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974 ” Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic. Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

 

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: ” Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “ Gazeta Literară “ şi “ Contemporanul “ unde a publicat articoliul ” Realism-realism socialist “. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în “ Luceafărul “, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

 

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: ” Clerambard “ (1950 ), “ Capul celorlalţi “ (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică ” Poezie neîtreruptă “ (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “ Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “ Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publica “ Oraşul de dincolo de fluviu “ (1947), ” Năvodul cel mare “ (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “ Viaţă dezvăluită “ (Memorii).

 

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

 

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori, ( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

 

            N.Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “ Istoriile ” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii. Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ” te asociezi cu cine te asemui “, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii “ autori care au scris în spiritual realismului - socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste - criminale.

 

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

 

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

 

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

 

                                                                       AL.FLORIN ŢENE

Sursa: MARIAN ILIE