luni, 20 septembrie 2021

Alexandru Stanciulescu Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ.....! (20/O9/2021)-(30/09/2021)

 



APA MOARTA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Astazi, învatatii au înaltat si înalta un idol urias, dând tuturor porunca sa i se închine, întocmai cum i se închina ei: scrisul care tagaduieste existenta lui Dumnezeu. Un duh necurat care ne atâta si ne pune în miscare trufasa, necredincioasa noastra ratiune pornita împotriva lui Dumnezeu. Diavolul e siret, vai, cât de siret este! El a descoperit, pasamite, în credinta crestina o idolatrie subtila, în raport cu tendintele si cu spiritul veacului acesta si cu gradul sau de dezvoltare intelectuala. Pe cât este de siret, pe atât este de nemernic! Cum îsi mai face mendrele în sarmana omenire, care si-a îndepartat inima de Hristos! Cu câta înversunare îi trage pe oameni spre iad, facând-o chiar cu funiile pe care si le-au împletit si nu înceteaza sa si le împleteasca oamenii însisi! Ne duce la pierzare prin propria noastra minte, cea care ar fi trebuit sa ne duca spre Dumnezeul cel viu si nemuritor! Cu propria noastra galeata scoatem apa moarta din fântâna desartei, oarbei întelepciuni a lumii acesteia, dându-ne sa bem noua si altora si noi o bem, fara sa ne treaca prin gând ca bem apa moarta.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 498-499

 

 

FRUMUSETEA APARENTA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

Nu te opri la frumusetea fetei, ci priveste sufletul. Nu privi vesmântul omului (caci trupul este un vesmânt provizoriu), ci priveste la cel care este îmbracat cu el. Nu admira splendoarea îmbracamintei, ci considera pe cel îmbracat ceea ce este el. Altfel, vei defaima chipul lui Dumnezeu din om, vei necinsti pe rege, ucigând pe slujitorul sau, nedându-i cinstea care i se cuvine. De asemenea, nu privi într-o carte frumusetea expresiei, ci priveste duhul acelei carti, altfel vei deprecia duhul si vei exalta firescul, caci caracterele formeaza trupul, iar continutul cartii este duhul. Nu te lasa sedus de melodia unui instrument sau a unei voci, ci dupa efectul pe care-l produc în suflet sau dupa cuvintele cântecului observa ce fel de duh au. Daca ele trezesc în tine sentimente pasnice, curate si sfinte, apleaca-ti urechea la ele ca sa-ti hranesti sufletul. Daca, dimpotriva, ele rascolesc în sufletul tau patimile, nu le baga în seama si arunca departe de tine în acelasi timp si natura si duhul unei astfel de muzici.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 41.

 

 

 

FLACARA LUMANARII

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca lumânarea arde si mai apoi se stinge. Pilda aceasta îti adevereste ca viata noastra arde ca o lumânare pâna când traim, iar dupa aceea se stinge. Este de trebuinta sa tinem minte cele despre sfârsitul ei, care nu stim în ce zi si în care ceas va veni – de aceea ni se cuvine a-l astepta mereu.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 71



AURUL TIMPULUI

Cuviosul Bonifatie de la Teofania

 

 

Cine pierde aur sau argint poate sa dobândeasca altul în locul lui, dar cine pierde vremea în desertaciunea vietii sale nu o s-o mai gaseasca. În ceasul mortii, unul ca acesta se va tângui mult, fiindca partea lui este împreuna cu demonii.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127

 

 

OSTENEALA TEMELIEI

Sfantul Teofan Zavoratul

 

 

Nu este mare osteneala de a pune temelie, ci este greu a desavârsi zidirea, si cu cât se înalta mai mult aceasta, cu atât îi vine mai greu celui care cladeste.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 148




COPACUL INCOVOIAT

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca un copac încovoiat nu foloseste la nimic. Asa este si omul cel hain, a carui inima este nedreapta. Acesta nu e bun de nimic, întocmai ca si copacul cel sucit. Daca este sluga, lucreaza cu lenevie si cu viclenie, fiind necredincios si prefacut. De este pedepsit, cârteste si se razvrateste. Iar de este miluit, nesocoteste mila. La bucurie se face samavolnic si se îndârjeste, iar la nenorocire se mânie si huleste. Într-un cuvânt, nici prin milostivire nu se pleaca, nici prin pedepsire nu se îndreapta, asemenea unui copac încovoiat, care nu se va face drept nici de la caldura, nici de la ger. Iar pricina dintru care se întâmpla astfel este inima nedreapta, care pe toate le înrâureste. La fel si un om slobod, daca este rau, îsi vadeste rautatea, caci unelteste doar cele pe care le vede ca fiindu-i lui prielnice, chiar daca Domnul se scârbeste de acelea, iar pentru el si pentru ceilalti sunt pagubitoare. De i se va da acestuia un loc de cinste sau o dregatorie, va cauta numai folosul sau, nu si pe cel al supusilor lui. Din pricina cinstirii se îndârjeste, iar fiind lipsit de ea, se razvrateste, cârteste si huleste; nimic nu-l poate îmbuna, întrucât inima lui este sucita si desfrânata. Ori, dimpotriva, asa precum un copac drept e trebuincios pentru orice lucru, la fel este si omul bun, care are o inima dreapta. Iar inima dreapta este cea care asculta de Domnul si Facatorul ei si urmeaza voia Lui cea sfânta. Dumnezeu le face pe toate spre folosul nostru. Asemenea si inima cea buna se straduieste sa faca totul spre slava lui Dumnezeu si spre folosinta fratilor ei. Ce vrea Domnul, aceea voieste si ea. Dumnezeu le doreste si le face tuturor doar binele, fara nici o dobânda pentru Sine. Asemenea si ea nazuieste si se straduieste sa savârseasca cele bune pentru toti, fara a-si cauta siesi folosul. Caci zice Apostolul ca „dragostea nu cauta ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Acolo unde se gaseste dragostea cea adevarata, se afla si inima cea dreapta. Necatând la cinstirea ce i se aduce sau la dregatoria care i se da, o inima ca aceasta mereu si pretutindeni va face faptele dreptatii si va fi vrednica de orice lucrare ori dregatorie.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 110

 

 

GLASUL FLORILOR

Sfantul Nicodim Aghioritul

 

 

Un mare filosof crestin mergea odata pe o carare din mijlocul unei câmpii înflorite si îmbalsamate cu frumusetea si mireasma miilor de flori. Si acest om învatat si credincios, având un bat în mâna sa, mergând pe carare prin mijlocul florilor, a început a se opri si a bate florile cu toiagul ce-l avea în mâna si, lovindu-le, le zicea: „Ce strigati asa de tare?” Apoi mai mergând putin, iar se oprea si lovea cu batul în flori si iar zicea: „Ce strigati asa de tare?” Un alt om, care din întâmplare venea în urma lui pe acea carare, vazând si auzind ce face calatorul cel dinaintea lui, zicea în mintea sa: „Iata un om nebun, cum bate si vorbeste cu florile!” Apoi mergând putin mai repede si ajungându-l, i-a zis: „Ce ai, omule, de ce bati florile acestea nevinovate si ce vorbesti cu ele?” Acela, tacând putin, a zis: „Le bat si le mustru ca prea tare striga!” Dar celalalt, zice: „Cum striga?” Cel dintâi îi raspunse: „Prea tare striga ca este Dumnezeu, Care le-a facut asa frumoase si preaminunate cu felurimea lor!” Atunci acel ce îl ajunse din urma si îl socotea fara de minte a zis: „Iarta-ma, frate, ca eu, auzind ce vorbesti cu florile si cum le bati, te-am socotit ca esti nebun. Dar acum îmi dau seama caci cu totul lucrurile nu sunt asa. Caci si eu cred în Dumnezeu si foarte ma minunez de câmpia aceasta atât de frumos înflorita. Dar nu mi-a venit în minte sa fac ce ai facut dumneata, adica din mirare sa bat florile si sa le mustru ca prea tare striga si arata ca este Dumnezeu”.

 

Sfantul Nicodim Aghioritul, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37

 

 

MORTI SI VII

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

Vezi ca nu este nici un mort printre cei vii si nici nu i se cuvine lui sa se gaseasca între ei, ci este scos afara din casa si din oras si îngropat în pamânt. Asemenea si sufletul ce a murit din pricina pacatului e dat afara sau chiar aruncat din obstea Sfintilor, din casa si cetatea Viului Domn, adica din Sfânta Biserica, cea „care este casa Dumnezeului celui Viu” (1 Timotei 3, 15). Caci e un lucru necuviincios sa stea acesta împreuna cu cei vii care cu dragoste si credinta vietuiesc si-I slujesc lui Dumnezeu. Asa precum sufletul este viata pentru trup, întocmai si harul Domnului este viata sufletului. Si precum vietuirea trupului se cunoaste din lucrarile trupesti, de pilda din miscare, din graire si din altele, asemenea si vietuirea sufleteasca se face cunoscuta prin faptele duhovnicesti. Adica prin pocainta adevarata, rugaciune, dragoste si frica lui Dumnezeu. Cerceteaza, crestine, prin aceasta întâmplare sufletul tau si vezi de nu cumva e mort. „Dupa cum trupul fara suflet este mort, tot asa si credinta fara fapte moarta este” (Iacov 2, 20-26).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 195



PUNCTUL TERMINUS

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

Dumnezeul tau este si Dumnezeul meu. Ce odihnitor rasuna în inima cuvântul acesta! Ar trebui sa-l cunoasca orice om dornic de adevar, de lumina, de bine. Toti cei însetati sincer de adevar ar trebui sa rosteasca în cor cuvântul acesta. Nu pot fi doua culmi, doua scopuri ultime, e numai unul si, indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, pasii ni se îndreapta tot spre el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni toti cei drepti, adica cei ce cu sinceritate înseteaza sa gaseasca si sa slujeasca cauza ultima, cauza adevarata a existentei.

 

Orice om ce înseteaza dupa adevar, ce doreste sa slujeasca adevarul, ce are privirea atintita spre adevar, poate rosti semenului, omului ce poarta cu vrednicie numele de om, pentru ca sufera din dor dupa adevar: Dumnezeul tau este si Dumnezeul meu.

 

Suntem frati legati de o tinta unica, chiar daca ne aflam pe drumuri diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni si îmbratisa într-o îmbratisare sfânta si larga, cât spatiul.

 

 

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168.

 

SLEFUIREA

Staretul Gheorghe din Zadonsk

 

 

Într-o zi, stând la pangar, din întâmplare mi-am îndreptat privirea în sus si am vazut un cui, care era pe de-a-ntregul ruginit. Lasându-mi capul în jos, ca într-adins, vad si acolo, în podea, chiar lânga picioarele mele, un alt cui, a carui „palarie” era stralucitoare. În clipa aceea am fost strafulgerat de gândul ca de nu va fi cineva slefuit întocmai ca si cuiul acesta, nu va putea sa straluceasca întru Împaratia Cerurilor. Pentru ca acela ce sta pe o treapta înalta, adeseori se acopera cu rugina si toti îl vad, dar nimeni nu se poate atinge de el pentru a-l curata, sau nici macar nu poate nimeni sa îi spuna, din pricina înaltimii la care se afla, ca nu este curat, ci sta doar si se uita la dânsul, chiar si cu pretuire uneori, prin aceasta ascunzând si mai mult de el adevarata stare în care se gaseste. Iar cel ce sta pe o treapta mai joasa e sters si îndoit de orisicine, si cu toate ca „palaria” i se roade putin, dar în schimb se face mai stralucitoare si niciodata nu poate sa se acopere cu rugina. Asemenea si tu, Gheorghe, îmi ziceam eu mie, trebuie sa fii sub picioarele tuturor, daca vrei sa te umpli de stralucire întru împaratia Tatalui Ceresc.

 

Staretul Gheorghe din Zadonsk, Jurnalul unui zavorat, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2013, p. 53-54.

 

LIMITA UMANA

Parintele Arsenie Boca

 

 

Limitele omului sunt limitele sfinteniei sale. Iar sfintenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vietii, s-o scape de naruire, numai sfintenia ramâne. Sfintenia este si efectiva si preventiva. Datori de a o câstiga sunt toti oamenii care vor sa se mântuiasca.

 

Sfintenia, tare seamana a sanatate originara, o stralucire lina a spiritului. Unde sunt acestea si Dumnezeu Se odihneste, unde lipsesc si Iisus Îsi pierde rabdarea. Este lucrul cel mai greu sa îndupleci omul sa urmareasca realizarea sfinteniei.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 156

 



TACEREA DARURILOR

Sfantul Tihon din Zadonsk

 

 

              Vezi ca pomul îsi daruieste rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toti ne adapa, dar tace; la fel si celelalte fapturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa ramân tacute. Caci ele asa au fost rânduite de catre Ziditorul si, necuvântând, propovaduiesc slava si lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej si noua, celor care le folosim spre trebuinta noastra, sa slavim si sa laudam bunatatea Domnului. Prin acestea învatam si noi, fapturile cele cuvântatoare, sa ne facem bine unul altuia, dar sa tacem, sa nu trâmbitam înaintea noastra, sa nu râvnim slavirea noastra, ci sa cautam slava Ziditorului nostru, de la Care am primit fiinta noi însine, dimpreuna cu orice lucru bun. Astfel ne învata pe noi Hristos, Mântuitorul nostru: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât ei sa vada faptele voastre cele bune si sa-L slaveasca pe Tatal vostru cel din Ceruri” (Matei 5, 16).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 102.

 

 

MANGAIEREA SOARELUI

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

              Asa cum soarele, desi ramâne întotdeauna pe cer, atinge pamântul pe toata suprafata sa cu razele sale, ca si când l-ar mângâia cu mii de mâini, transmitându-se tuturor organismelor vii, patrunzându-le (soarele patrunde în corpuri cu razele sale), încalzindu-le, însufletindu-le, împrumutându-le caldura sa, trecând prin corpurile transparente, penetrabile sau reflectându-si stralucirea în transparenta lor, iar celor impenetrabile, solide, opace dându-le doar caldura, întocmai si Soarele ratiunii – Dumnezeu, desi ramâne mai cu seama în cer, îsi transmite razele întregii fapturi rationale, îngerilor si oamenilor, patrunzând în fiinta lor spirituala, sfintindu-i, întarindu-i, facându-i sa creasca asa cum patrund razele soarelui organismele animale si vegetale, dându-le viata, facându-le sa se dezvolte. Dupa cum soarele, aflat într-un singur loc pe cer, lumineaza întreg pamântul, facându-i sa primeasca lumina si pe cei buni, si pe cei rai, fiintele si lucrurile, tot asa si Domnul, lumineaza pe toti oamenii cu lumina Sa ipostatica, El fiind Lumina cea adevarata „care lumineaza pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 79

 

 

L E N E A

Sf. Teofan Zăvorâtul

 

 

             Casa celui ce s-a lenevit în vremea secerisului nu va avea parte de îmbelsugare, si cine este nepasator acum va ramâne lipsit de mângâierea dreptilor când va veni ceasul rasplatirii.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126.



ADUNAREA CELOR ASEMENEA

Sfantul Ioan din Kronstadt

 

 

           Asa cum în mari, în lacuri sau în râuri fiecare particula de apa se afla în combinatie cu alte particule si este înconjurata de acelea; asa cum în aer fiecare particula de aer este înconjurata de altele si se combina cu acelea, si noi, fiii pamântului, suntem înconjurati din toate partile de Dumnezeu, iar cei mai curati dintre noi, sau pe cale de a se curati, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toti, pamântenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore ramuros, alcatuind un întreg, uneori însa dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a egoismului, enervarii, dusmaniei, dihoniei, trufiei, ereziilor si dezbinarilor, pizmei, avaritiei, izolationismului, rautatii, vrajitoriei si atâtor altor patimi. Pe de alta parte, diavolul si îngerii lui stau toti laolalta, asemenea unei ape tulburi, statute, otravite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigator. Ei ne stau jur-împrejur, se caznesc sa ne patrunda în suflet, atunci când acesta nu-si poarta de grija si se lasa prada patimilor, ca sa-l întunece, sa-l tulbure, sa-l pârjoleasca, sa-l chinuie în tot chipul. Întocmai ca atunci când, iesind uneori la aer curat, placut mirositor, nimeriti dintr-o data lânga o groapa de gunoi sau de scârna, de unde exala cele mai neplacute miasme si va grabiti sa treceti cât mai repede de locul acela, ca sa respirati din nou aer într-un spatiu neviciat. Asa se întâmpla cu duhoarea diavoleasca. Însusi Domnul numeste vazduhul si apa întunecatelor ostiri diavolesti atunci când vorbeste despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: „A cazut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au batut în casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era întemeiata pe stânca” (Matei 7, 25).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 84-85

 

CUVANTUL LAUNTRIC

Sfantul Nectarie al Eghinei

 

 

             Cuvântul care îi da mintii capacitatea de a rationa este cel ce produce idei si exprima categoriile care determina lucrurile; mintea concepe notiunile de trandafir si de violeta si distinge pe una de cealalta, dar ca sa afirme ca trandafirul este de culoare rosie, iar violeta de un albastru ultramarin, ca sa clasifice trasaturile acestora, e nevoie sa devina cuget prin intermediul cuvântului care intra în activitate. În capacitatea de a cuvânta sunt vadite pecetea divina a sufletului si întelepciunea dumnezeiasca ce a stimulat mintea spre a se pune în miscare ca sa ajunga sa se cunoasca pe sine si creatia care o înconjoara. Punând în miscare mintea prin cuvânt, întelepciunea dumnezeiasca i-a dat acesteia trupul ca un învelis organic si de o desavârsire minunata, care se arata nu doar în ansamblul elementelor sale constitutive, ci si în organele de simt − un trup care-l face sa se distinga de toate celelalte fiinte din univers. Mintea este cea care produce, prin mijlocirea cuvântului si a perfectiunii trupului, fenomenele vietii spirituale a omului, prin care acesta se înalta pe culmea cea mai înalta, de unde se pot observa maretia si rangul sau sublim în ansamblul creatiei lumii.

 

Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 69

 

 

CRAMPEIE DE SUFLET

Arhiepiscopul Iustinian Chira

 

 

            Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi ce ca un ecou razbat în afara din adânc, dincolo, dintr-o lume vasta, un univers întreg ce se afla în fiecare din noi. Ce poate reda în afara poetul din poezia ce se afla în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat si undeva adânc în fiinta lui, el le fredoneaza înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastra zace nedescoperita, necunoscuta nici de noi în întregime si care ni se reveleaza în frânturi, în timp, facându-ne sa ne vedem schimbatori si necunoscuti, nici de noi însine în vreme.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166.

 

 









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu