NISTOROIU - TUDOR VLADIMIRESCU – DOMN CREŞTIN MARTIR - VOIEVODUL DREPTĂŢII SOCIALE (partea a V-a)

 

TUDOR VLADIMIRESCU – DOMN CREŞTIN MARTIR -

VOIEVODUL DREPTĂŢII SOCIALE

(partea a V-a)

 

  

   „Acum este timpul a scăpa ţara de

    inchiziţia grecească şi dumneata vei

    fi mare Todere!” (Gheorghe Lazăr)

 

   „România modernă are la bază şi jertfa lui

   Tudor Vladimirescu, sacrificiul său fiind

   exemplu pentru generaţia paşoptistă, elita

   politică 1848-1878, care în 30 de ani, a reuşit

   să făurească un stat modern şi independent.”

   (C.dor aviator (r) Dr. Marius – Adrian Nicoară)

 

 

   Tudor Vladimirescu cunoştea cel mai bine durerile norodului său, fiindcă el le simţise, le trăise şi le filtrase prin propriul suflet, iar pe deasupra se dorea a fi şi un mare vizionar.

 

   „Fiind umblat prin lume şi prin Ţara sa, de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, Tudor Vladimirescu a văzut multe necazuri ale românilor, ţărani oropsiţi şi exploataţi de toţi străinii, negustorii şi refugiaţii bogaţi, care au fost primiţi cu bunăvoinţă la pieptul Ţării româneşti.” (Col. (r), conf. univ., dr. Anatol Munteanu, O etapă a renaşterii naţionale a românilor, anul 1821, în RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI, Ediţia a XVII-a, 1821-2021-200 de ani de la Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu şi încetarea domniilor fanariote..., Ed. Rocart 2021, p. 91)

 

   Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a avut aşadar, două obiective majore, cel intern -  instituirea unei noi ordini sociale fundamentată pe dreptatea norodului şi cel extern privind independenţa ţării, ambele ţeluri având deopotrivă caracter antifanariot, anticiocoiesc şi antiotoman.

 

   Pandurul gorjean era conştient că norodul pentru a se putea vindeca de lepra fanariotă, trebuia să aibe sprijinul unor mari boieri şi al înaltului cler. Ceea ce, forţat, s-a şi întâmplat.  Un sprijin din partea muscalilor nu putea aştepta, deşi îi servise, servindu-şi propriului scop, mai ales după strădania prinţului chior, felmareşalul Kutuzov, care prin pacea de la Bucureşti, din 1812, dorea să facă Dunărea hotar al imperiului rus. Pentru turci, Tudor a ales o diplomaţie favorabilă sieşi, de „menajare” ducând tratative directe cu sultanul sau prin paşale.

 

   Aşadar, „Cererile norodului românesc”, ca Temelie a programului revoluţionar – constituiau, de fapt, Stâlpul noii ordini sociale, care întroniza suveranitatea poporului.

 

   Tudor fusese „ales şi hotărât de întreg poporul român”, spre a fi în „folosul a toată obştea” prin „toate cererile ce vor face,” precum:

    a) desfiinţarea legiuirii lui Caragea;

    b) înlăturarea mitropolitului (nefiind ales de norod);

    c) jefuitorii ţării, ciocoii, cei care „au ucis norodul cu arme de moarte, fără a-i întreba ce le este cererea”, să fie o parte izgoniţi din patrie, alţii duşi la ocnă pe viaţă sau ucişi în faţa norodului ;

    d) în faţa norodului să se ardă „anaforalele şi întăririle” cele nedrepte;

     e) în cler să fie numit numai cel destoinic, la fel şi în toate dregătoriile, fără bani, ci doar prin fapte meritorii.

   Documentul a fost întărit prin hrisov şi jurământ obştesc.

 

   În Tabăra de la Ţânţăreni, Tudor s-a organizat destul de bine tactic şi strategic militar, mărindu-şi forţele armate, întărindu-şi baza de rezistenţă din Oltenia, astfel: infanteria, pe polcovnicii cu câte 1000 de oameni, fiecare polcovnicie având 10 căpitănii a câte 100 de oameni, comandate de un căpitan şi un ceauş; armamentul – flinte, pistoale, suliţe; artileria – tunuri, 2 la Ţînţăreni, 1 de la Craiova şi 4 din Bucureşti; cavaleria – panduri tot în căpitănii de 100 şi o mică grupare de arnăuţi. (cf. I. Neacşu, Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu în răscoala din 1821, în „Studii şi referate privind istoria României”, partea a II-a, Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1954)

 

   Demersurile diplomatice le-a abordat prin documente şi delegaţii trimise puternicilor vremii, sultanului, ţarului şi împăratului Austriei, pentru a se lămuri în privinţa atitudinii lor, atitudine pe care o anticipase totuşi, ca fiind ostilă revoluţiei sale.

 

   Sultanul, ca toţi înaintaşii săi făcea doar politica interesului şi scopului său. Pe de o parte părea să accepte cererile lui Tudor cu condiţia ca el să scape de eterişti, iar pe de alta a numit alt fanariot Ţării Româneşti în persoana lui Scarlat Callimachi care era filoeterist.

 

   În timp ce fraţii Alexandru şi Nicolae Ipsilanti au început acţiunea eteristă la Iaşi, Iordache Olimpiotul şi alte căpetenii eteriste terorizau continuu Capitala, răspândind nelinişte şi groază în Divanul ţării, care şi aşa era înspăimântat de declanşarea Revoluţiei lui Tudor.

 

   Complotul împotriva lui Tudor în tabăra de la Ţînţăreni prin cele două acţiuni a fost pus la cale de fanarioţii-eterişti, Constantin Samurcaş, Iordache Olimpiotul, Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan sprijiniţi de consulul ţarist Al. Pini. Tudor le-a dejucat planurile, dar a greşit grav, acceptându-i alături cu grupările lor în marşul său triumfal spre Capitală.

   De ce?! Numai el putea să ştie!

   Divanul a fost nevoit să accepte situaţia, delegându-l pe episcopul Ilarion să-l întâmpine pe Tudor ca să-i afle voia. Caimacanii lui Callimachi s-au retras în grabă la Giurgiu, lăsând grija Capitalei în mâinile arnăuţilor lui Sava Fochianos.

 

   Când a ajuns la Bolintin, Tudor avea Armata bine pregătiră şi disciplinată, compusă din şaisprezece mii de oşteni bravi şi încrezători în izbânda lor. Prin Proclamaţii şi-a înştiinţat Divanul, cerând la rându-i să-i răspundă tot în scris, „ca în, grab să-mi daţi răspuns în scris, iscălit de toate iznafurile şi de toţi mici şi mari, precum şi de toţi ostaşii cîţi vă aflaţi în Bucureşti şi vă hrăniţi dintr-această ţară, ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu... Căci oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti.” (C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874)

 

   Divanul s-a conformat cereri lui Tudor, semnând de nevoie „Cartea de adeverire”, prin 77 de boieri, înmânată de la 29 Martie, la Ciorogîrla prin Dinicu Golescu. Pentru un scurt răgaz de timp Tudor şi-a aşezat tabăra la Mănăstirea Cotroceni.

 

   Valahii şi-au luat soarta în mâini şi crucea pe umeri, iar Tudor şi-a pregătit Proclamaţia generală, care-i conferea revoluţiei sensul de renaştere politică a românilor. „Fraţilor! Cîţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv. sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că suntem părţi ale unui neam şi cîte bunătăţi avem sănt răsplătirea din partea neamului către strămoşii noştri pentru slujbele ce am făcut... Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai uniia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieşcare după destoinicia sa, cîştigarea şi naşterea a dooa a dreptăţilor noastre.” (G. D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu – expresie a renaşterii naţionale româneşti, intervenţie la Congresul mondial de ştiinţe istorice, 1980)

 

   În 21 Martie 1821, într-o frumoasă zi de Primăvară, poleită de soarele cald, pe la ceasurile două d.a., Tudor cu toată solemnitatea oştirii sale a intrat în Bucureşti, ţinând o pâine mare în mână, simbol al păcii şi bunăstării. În dreapta lui, episcopul Ilarion purta crucea dreptăţii şi a suferinţei, iar în stânga pandurul gorjean Preda Stegarul, străbunicul scriitorului Gib. I. Mihăescu, cu faimosul drapel din mătase albă căptuşită cu mătase albastră, pe care strălucea Aura Sfintei Treimi, alături, Crucea în braţele Mântuitorului Hristos şi aureolele sfinţilor eroi-martiri-militari Gheorghe şi Teodor Tiron, icoană zugrăvită de inimosul călugăr patriot David.

 

   Solemnitatea Norodului valah în frunte cu Tudor a fost totuşi umbrită de trei pete urâte, groteşti precum, D. Macedonschi şi I. Farmache, aflaţi alături de panduri şi Sava Fochianos care a ocupat Mitropolia, ca să nu intre în incinta ei marele Pandur.

   Tudor n-a forţat nota şi a ales ospitalitatea văduvei lui Manolache Brîncoveanu.

 

   „Vremelnica ocîrmuire” a Domnului Tudor a trecut prin stări dramatice aţâţate de Eteria lui Ipsilanti, care a întrecut cu mult crimele şi profanările păgâne. „Au năvălit la strîngere de bani, mărturisea Naum Rîmniceanu, călcînd sfintele mănăstiri ... şi luînd cu mare silă de la ticăloşii egumeni (greci) cîţi putea rupe.” (Naum Rîmniceanu, Izvoare narative, 1821; D.I.R., 1821, II, p. 50-51)

 

   Nu găsesc raţiunea pentru care zidul Sfintei Mănăstiri Secu-Neamţ, poartă stigmatul plăcii comemorative... în memoria eteriştilor căzuţi la Mănăstirea Secu în 1821, când se ştie foarte bine că Revoluţia română din 1821, a fost curmată de Mişcarea Eteristă, rebelă, profanariotă, care l-a răstignit şi pe Voievodul ei Tudor Vladimirescu. Şi înainte de odiosul asasinat pus la cale de eterişti şi comis tot de ei, şi după asasinat, bandele de eterişi, căci ei n-au fost revoluţionari creştini cu jurământ pe Biblie şi pe Cruce, ci cu jurământ pe ură, răzbunare şi crimă pe efigie masonică, au comis cele mai multe jafuri şi cele mai îngrozitoare crime. „...După mănăstiri au continuat în afara oraşului, jafurile şi au făcut siluiri odioase şi crime.”  (Naum Rîmniceanu, Izvoare narative, 1821, p. 81 şi urm.)

 

   La 13 Mai 1821, Tudor înainte de retragerea sa din Capitală a întocmit un protest – memoriu către „potentaţii de la Laibach”, contra invaziei turceşti şi mai ales contra atrocităţilor comise de eterişti, „jafuri, tâlhării şi crime, cruzimi revoltătoare: eteriştii smulgeau copiii de la sînul mamelor lor, îi aruncau în sus şi-i prindea cu iataganele lor.” (C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, p. 225, „Sursa vie” , Mărturiile lui Petrache Poenaru şi cele ale lui Simion Romanov, mavrofor şi „scriitor în cancelaria de îndestulare a oştirii greceşti” în 1821)

 

   Într-un raport primit de cancelarul Metternich din Bucureşti, din 25 Mai 1821, se menţiona tâlhăriile eteriştilor. „Aceşti rebeli parcurg ţara, devastează şi jefuiesc ca adevăraţi tâlhari, astfel că locuitorii aşteaptă ca pe eliberatorii lor trupele seraschierului Yussuf paşa...” (Revoluţia din 1821..., Doc. ext., p. 303)

 

   Atunci, cine a avut iniţiativa plăcii comemorative de la Mănăstirea Secu-Neamţ, la nivel de ierarhie, neoeteria română sau neoeteria greacă?! Sau amândouă?!

 

   Eteriştii căzuţi la Mănăstirea Secu-Neamţ sau în alte lăcaşuri de cult româneşti n-au fost niciodată eroi, ci doar laşi, tâlhari şi criminali pseudocreştini.

 

   S-a întâmplat atunci culmea ironiei tragice, ca valahii ortodocşi să ceară păgânilor turci ajutorul armat pentru a scăpa de tirania grecilor creştini, din ţară.

 

   Invazia turcească în Principatele române a fost motivată şi grăbită tocmai pentru a se curma jafurile, tâlhăriile şi crimele odioşilor eterişti-greci.

 

   Eteriştii au pierdut lupta cu turcii încă de la început, fiindcă ei nu au mers pe organizare, ci pe jafuri, tâlhării şi crime. Tot ca să mai distrugă ceva din Patrimoniul valah şi în ceasul a 13-lea, eteriştii au racolat o parte din pandurii lui Tudor, rămaşi fără conducător, minţind că a fost un acord între Tudor Vladimirescu şi Ipsilanti. Practic pe de o parte rebelii greci îi oferea pe panduri turcilor spre moarte, iar pe de alta jefuiau mănăstirile româneşti, ctitorii voievodale, aflate sub stăpânirea egumenilor greci, astfel că prin retragerea în lăcaşurile noastre mănăstireşti au invitat turcii pur şi simplu să le prade, să le distrugă, să le profaneze şi să omoare zeci de monahi valahi nevinovaţi.

 

   Intervenţia otomană putea servi foarte bine şi unei intervenţii muscalo-ţariste. Dacă eteriştii ar fi respectat cerinţa-somaţie a lui Tudor de a părăsi ţara noastră, atunci revoluţia română şi-ar fi urmat cursul ei firesc pentru care s-a declanşat, biruind şi punând temelie unei ocârmuiri valahe temeinice.

 

   Practic prin retragerea conducerii eteriste la Târgovişte s-a dat cale liberă turcilor la Dunăre, forţând astfel pe Domnul Tudor să părăsească Cetatea Bucureştilor. Retragere fatală. Tudor Vladimirescu trebuia să aresteze capii eteriei aflaţi în Capitală aşa cum îi ceruse şi sultanul şi lucrurile se rezolvau de la sine, favorabil românilor. De ce n-a făcut-o? Enigma rămâne continuu învăluită în mister.

 

   Informaţia lui I. P. Liprandi, consemnează clar şi răspicat: „Chehaia bei a făcut cunoscut lui Tudor voinţa sultanului, ce-i fusese comunicată prin seraschierul de Silistra, că el era însărcinat, după ce va distruge pe eterişti, să înceapă tratative cu Tudor şi cu divanul, pentru a introduce în Principate un nou aşezământ, mai ales în favoarea sătenilor şi că în această privinţă trebuie să se întrunească la Bucureşti, îndată după întoarcerea liniştii, împuterniciţilor ambelor părţi.” (N. Iorga, Acte şi fragmente..., II, p. 579-580)

  

   Planul retragerii Adunării norodului în frunte cu Domnul Tudor din Capitală spre rezistenţa în mănăstirile din provincii a fost total greşit, fiindcă în mod direct a servit complotului eterist de a se împlini mai repede şi mai uşor. Tudor şi-a urmat Drumul calvarului comiţând inexplicabil greşeală după greşeală, fatalitate care l-a costat viaţa sa, viaţa a mulţime de panduri, precum şi drama ţării sale.

 

   Hătărâri şi pedepse necugetate

 

   - autoritate excesivă faţă de pandurii şi căpitanii săi care au căzut în greşeală;

   - în loc să-i execute pe eteriştii care complotau împotriva lui încă din Tabăra de la Ţânţăreni, a executat o parte dintre pandurii vinovaţi de diferite abateri;

   - trimiterea solilor Dimitrie Macedonschi, Hagi Prodan şi Alexandru Pavlovici, care îi erau alipiţi Pandurului de multă vreme spre a-l supraveghea continuu, tocmai la marele vrăjmaş Iordache Olimpiotul, complotistul care-i tăiase calea la Goleşti;

   - acceptarea protecţiei celor trei căpetenii duşmane cu arnăuţii lor în foişorul conacului de la Goleşti, ca să nu le creeze deci, nici o emoţie în planul lor mârşav;  

   - întâlnirea cu Iordache Olimpiotul, Miercuri 18 Mai 1821, deşi îi ştia dintru început intenţiile viclene, ticăloase, ucigaşe, fără să-şi ia măsuri de siguranţă;

    - execuţia a 24 de panduri, vinovaţi pentru „furtişaguri”, fapt ce a răspândit teamă, derută, diversiune, culminând cu spânzurarea căpitanului Ioniţă Urdăreanu, în noaptea de Vineri, 20/ 21 Mai 1821, ajunul Sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Elena, noaptea sacră, devenită noapte de coşmar a căpitanilor panduri, ce a servit iudelor eteriste.

 

  - Cum sălăşluiau în fiinţa lui Tudor două lucruri contrare, duşmane, grija părintească faţă de panduri şi execuţia unora dintre fii săi de luptă, căci doar nu era Soliman Magnificul să-şi ucidă restul fiilor, născuţi după prinţul care urma la tron, pentru stabilitatea dinastiei?

 

   „Tudor Vladimirescu – a avut mare grijă de ostaşi, ca orice bun comandant; uneori avea faţă de ei efuziuni paterne – el, care nu şi-a avut o familie! Ostaş el însuşi, pandurii erau semenii lui, familia lui, viaţa lui, raţiunea lui de a fi, căci fără ei nu putea sluji cauza pentru care, îmbrăcase cămaşa morţii.” (G.D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 249)

 

   Hotărârea pripită de retragere din Capitală, l-a făcut nechibzuit în planul său, păstrând lângă el, nemijlocit, trădătorii eterişti care aşteptau orice moment prielnic să-l piardă. Faptul că ştia acest lucru şi n-a luat nici o măsură, ba din contră a luat aspre măsuri pentru panduri i-a întunecat gândirea. „I-a luat Dumnezeu minţile”!, cum se spune în popor. Renunţând uşor la viaţa sa, a renunţat la fel de uşor şi la viaţa unora dintre panduri, iar în plan general la viaţa tuturor pandurilor, chiar şi la viaţa Ţării, dându-se de bună voie pe mâinile tâlharilor.

 

   Acest fapt este inadmisibil pentru un Conducător!

   Este cel mai mare sacrilegiu pentru un Revoluţionar creştin!

   Asumându-ţi voinţa norodului – Adunarea poporului şi dezertând de la misiunea sa, devii astfel trădătorul cauzei ortodoxe - naţionale!

 

   „Tudor, în retragere, de la Bolintinu din Vale pînă la Goleşti, a omorît, pentru furtişaguri mărunte, cu ştreang şi cu glonţ, douăzeci şi doi de panduri, în vîrsta tinereţii, bravi şi făcuţi pentru război.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, p. 290)

 

   În localitatea Cîrcinov Tudor a cerut căpitanilor săi să-i de-a înscrisuri că nu vor mai tolera abateri de la pandurii lor. Patru dintre ei, între care Ioniţă Urdăreanu din vechea stirpă boierească, chiar un apropiat a lui Tudor, i-au refuzat cererea. Trei au fugit, rămânând doar Urdăreanu asupra căruia s-a revărsat toată mânia lui Tudor, condamnându-l la moarte.

 

   Căpitanul Ioniţă Urdăreanu era un pandur ca Bradul, înalt, frumos şi verde de tinereţe.

 

   Statura, curajul şi capacitatea sa îl impuneau ca pe un brav comandant în rândul Elitei conducătoare. Tudor însă i-a curmat tinereţea, viaţa, familia şi cariera militară. Toţi căpitanii lui Tudor l-au rugat, l-au implorat să-l ierte pe Urdăreanu, mai ales că fapta sa de a nu-i da înscrisul cerut de Tudor, nu-i ştirbea fidelitatea faţă de Conducătorul revoluţiei.

 

   Era o noapte înstelată, cu lună plină şi o uşoară adiere de Mai, când de pe creanga Salciei viguroase se legăna trupul pandurului spânzurat, vrând parcă să coboare pe pământ, dar proiectându-şi pe Cerul aprins, silueta cu mult mai înaltă a tânărului gorjean frumos.

 

    La lumina focului de priveghere căpitani şi panduri plângeau. Oftau şi scrşneau din dinţi. Peste acest moment dramatic al camarazilor demoralizaţi a căzut ca un fulger umbra eteristul Dumitru Macedonschi, care a semănat mai multă teamă şi groază, smulgând ascultarea unor căpitani, camarazi ai tânărului căpitan Urdăreanu, revoltaţi, ce s-au pus în slujba vicleanului, care a grăbit un sol la Piteşti la Iordache Olimpiotul, iar acesta însoţit de un corp de oaste a venit ca Iuda, la Tudor, paşnic, la o întâlnire de taină, între patru ochi...

 

   Prin uciderea nedreaptă a căpitanului Ioniţă Urdăreanu, fapt consimţit chiar prin înmormântarea lui cu onoruri militare, ca pe un erou,Tudor şi-a pierdut demnitatea creştină semnându-şi condamnarea la moarte şi împlinind planul mârşav-ucigaş al eteriştilor.

 

   Căpitanul Dumitru Căţel din Cerneţi, care a făcut parte din completul de judecată al tribunalului militar înfiinţat de Tudor la Mănăstirea Cotroceni, unul dintre cei care l-au vândut pe Tudor lui Olimpiotul, îşi regreta fapta, justifincându-se: „- Nevoia m-a silit..., Căci în toate nopţile pierea cîte doi-trei dintr-ai noştri, fără judecată... În loc să ne batem cu turcii, cum ne făgăduise (scopul declarat al retragerii în Oltenia), el ne ucidea ca pe cîini.” (O „sursă vie” a lui C.D. Aricescu, Arh. St. Buc., fond. Saint-Georges, inv. 1126, pachet III, doc. 14, f. 6-9)

   

    Gărzile lui Tudor au fost înlocuite discret cu duşmanii eterişti, spre a fi mai bine păzit, iar Olimpiotul i-a sugerat o „înţelegere” cu Ipsilanti, adică o subordonare faţă de Eterie. Făcut prizonier, a fost pus sub excortă, dus la Târgovişte, la judecata călăului mason, care l-a condamnat la moarte. După ospăţul de adio de la Mitropolie, a fost încredinţat călăului Nicolas Pargas spre decapitare. „Monstrul de la Galaţi - Vasile Caravia, Gherasim Orfanos şi Constantin Cavaleropoulos i-au ciopârţit trupul viguros şi l-au aruncat într-o fântână.

 

   Era noaptea crudă pentru ţară, de 27/ 28 Mai 1821. Aşa a pierit primul „domn pământean”, neîncoronat al Ţării Româneşti, dar nu ca martir, nici ca erou, ci ca victimă strivită prin voia sa de lespedea vremii respective.

 

   Nicolae Iorga, ca şi mai toţi marii Români s-a revoltat cu tot adâncul fiinţei sale. „A fost omorât noaptea, în marginea oraşului, sub geana dealului de sub care priveghează mănăstirea Dealu, cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost <<ostaşii>> cari nu stătuseră niciodată în faţa duşmanilor <<patrioţii>> greci din Rusia... Îl ciopîrţiră cu iataganele la ceasuri de noapte, cînd fac ispravă tîlharii, înspre ziuă de 27 mai 1821, la marginea Târgoviştei. Aceşti creştini care luptau sub steaguri sfinte pentru libertatea celor ce cred în Hristos, zvârliră într-o fântână părăsită trupul sfârtecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Ţăranul acesta făcuse întra-devăr un mare <<păcat>>: vroise ca în Ţara lui să aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane..., op. cit.)

 

   Tudor Vladimirescu, spre finalul obiectivului său revoluţionar a comis păcat după păcat. Păcate grele. Ucideri. Dumnezeu i-a luat harul Proniei Sale, făcându-l să-şi piardă ce avea mai demn: inteligenţa, curajul, credinţa, cumpătarea şi vitejia, capitulând astfel în faţa idealului său, în faţa naţiunii, în faţa neamului, lăsându-se pradă duşmanului său de moarte.

 

   Mare păcat pentru el, pentru panduri, dar şi pentru naţiunea noastră valahă!

 

   Idealul său revoluţionar s-a frânt, când era în prag de biruinţă, căci n-a mai fost împletit cu Voia Domnului, cu credinţa puternică, cu dragostea creştină, cu cultul eroilor şi martirilor neamului pentru a avea sprijin şi nădejde în Sfânta Treime – Dumnezeu, zugrăvit pe drapel.

 

   Saltul lui Tudor Vladimirescu a fost prea mare şi prea înalt şi destinul i-a frânt aripile!

 

                       GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU