„Delirul”,
vol.II (3)
Ştefan
Dumitrescu
08
Decembrie 2021
„Delirul”, vol. II - un roman al iertării
și al împăcării - continuare la romanul „Delirul”, vol. I al lui Marin Preda
După poticnirile armatei germane, după
prima mare înfrângere suferită în faţa Moscovei, Ştefan aveau o impresie
ciudată. Ca şi cum ar fi început să sufle dinspre nesfârşitele stepe un suflu
al morţii. În biroul lui îşi aşezase o hartă pe peretele de la nord, iar pe
hartă însemna cu un bold şi cu o mică bucată de hârtie albastră sau roşie
victoriile şi înfrângerile (cu roşie erau însemnate localităţile sau forţele
armatei sovietice).
Mai putea acum la sfârşitul lui ianuarie
1942 să mai fie războiul câştigat de nemţi ? Aceasta era întrebarea. Însă
dincolo de această întrebare el voia să înţeleagă. Ce să înţeleagă ? Era în el o sete extraordinară şi tragică de
a înţelege. Şi erau o mulţime de lucruri care trebuia înţelese. Însă ciudat,
cel puţin în presă, începând cu corespondenţii de front, şi Ziua avea doi
asemenea corespondenţi care însoţeau trupele româneşti în primele linii ale
frontului, toată lumea alerga după ştiri. S-a dat în cutare localitate,
Zamiteli, Krasnovorsk, (aici putea intra orice localitate) o bătălie şi care
este rezultatul acelei bătălii ? Aha, au învins nemţii, iar se aprindeau în
sufletele celor care credeau că Hitler este numai omul victoriilor, speranţele.
Au învins ruşii nu-i nimic, o dată cu venirea primăverii, nemţii vor relua
ofensiva.
În realitate, şi Ştefan încerca să
găsească tocmai aceste raţiuni care ţineau de temelia fenomenului, Hitler era
învins încă de la începutul declanşării războiului. Acest adevăr, mai târziu
însă avea să-l vadă într-o altă lumină şi mai cumplită, şi mai profundă. Dintr-o discuţie avută cu
George Magherescu, unul din ofiţerii din anturajul Conducătorului Statului
român, care a avut loc chiar în biroul de la parter al Preşedinţiei, de unde
Ştefan Paul îşi ridica materialele de presă puse la dispoziţie de frumoasa
funcţionară (care era, din câte înţelesese el, şi un fel de stenodactilografă a
Mareşalului), într-o discuţie la o cafea, servită de distinsa gazdă, înţelesese
că Hitler mai săvârşise încă o greşală, la fel de mare ca cea despre care am
vorbit mai sus.” „Dar pentru ca tabloul să capete cât mai precise contururi,
mai trebuie ca pe lângă aceşti factori negativi, care aparţineau inamicului, să
intervină şi cei proprii, pentru că la împlinirea unui dezastru nu-i de ajuns
să contribuie numai cauze externe : mai trebuie să intervină şi factori
proprii, şi în cazul de faţă, acest factor propriu a fost înalta conducere
militară, în persoana lui Hitler, care a ordonat modificarea planului
„Barbarosa”, prin renunţarea la obiectivul principal, Moscova. Şi a desemnat ca
principal obiectiv Leningradul”, a spus colonelul Magherescu, aprinzându-şi,
fără să se grăbească deloc, ţigara.
- Aş vrea să înţeleg şi mai clar, domnule
Colonel, în ce a constat greşeala aceasta, l-a rugat Ştefan Paul pe ofiţerul
care era un fel de „strateg” al Mareşalului. Adică la Biroul operativ al
Mareşalului ţinea o hartă cu steguleţe (aşa cum făcea el), astfel că în orice
moment situaţia pe teatrul de operaţii era cunoscută în cele mai mici detalii.
Şi mai clar, îşi înclină colonelul
Magherescu fruntea. „În al doilea rând Hitler a hotărât îndreptarea loviturii
principale către sud, spre Ucraina, declarând că materiile prime şi agricultura
Ucrainei sunt principale pentru Germania, şi Crimeea, portavionul sovietic
pentru atacarea regiunii petroliere româneşti, trebuie să fie neutralizată.
Această greşeală „fatală” a lui Hitler, fatală, sublinie apăsat colonelul
Magherescu, trimitea două armate şi un grup de tancuri în sud, renunţând la
ocuparea Moscovei.”
- Bine, dar generalii săi nu l-au
avertizat că face o greşeală enormă ?
- Din păcate Hitler se consideră geniu
militar, clătină colonelul din cap cu tristeţe. Cel mai mare duşman al lui
Hitler, dragul meu, este el însuşi. Pentru că altfel are generali capabili.
Ştefan Paul se ridicase să plece. Şi când
te gândeşti că discuţia aceasta avea loc chiar în sediul Preşedinţiei. Tânărul
ziarist de la Ziua se gândi că aceste concluzii ale Colonelului erau rezultatul
analizelor operaţionale, ale discuţiilor cu Mareşalul. Iată, de câte ori intra
în clădirea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, avea, aproape senzorial
impresia că „sufletul” lui, al Mareşalului se află acolo în clădire, că îl vede
pe el cum urcă scările, cum înaintează. Era desigur efectul unei închipuiri. În
ziua următoare domnişoara Eleonora (ea îl rugase să-i spună Nora, iar eu v-aş
ruga să-mi permiteţi să vă spun pe numele mic.), care era uimitor de informată,
îl invită din nou la cafea. Ciudat era faptul că în timp ce ei stăteau la cafea
nu venea nimeni de la nici un ziar să-şi ridice materialele de presă.
- Bun, de acord, îi răspunsese. Deci
puteţi să-mi spuneţi Ştefan. Un timp se lăsase o linişte albă, o linişte de
spital. Pe hol, sau mai departe, pe caldarâm se auzeau din când în când paşii
ofiţerilor. Ştii ce mă interesează pe mine Nora ? Dincolo de prăpădul, de iadul
pe care l-a declanşat acest război, dincolo de spectaculozitatea şi
monstruozitatea acestui război, care mi se pare aproape ireală, dincolo de
toate acestea, mă interesează să înţeleg.
- Ce să înţelegi, Ştefane ? Nu este de
înţeles nimic. Mareşalul nu putea să nu se angajeze în acest război, pentru că
altfel nu mai câştigam noi Ardealul de Nord, Basarabia şi Bucovina şi cele două
judeţe din sud niciodată. El n-ar fi vrut desigur, pentru nimic în lume, să se
angajeze în acest război, dar n-a avut ce face. Cât despre problema de partea
cui să fii, aici există trei soluţii la această problemă, trei răspunsuri.
Ştefan Paul o privea cu atenţie, uimit şi
el de adâncimea şi realismul analizei pe care o făcea tânăra funcţionară. Frumuseţea deosebită a
tinerei femei, felul ei stilat de a se purta îl făcuseră să-şi formeze o
imagine falsă despre ea. Cum începuse să vorbească despre lucruri mai
importante şi complexe, cum erau acestea, în care generali cu ani de zile de
experienţă şi raţionamente militare nu puteau să vadă limpede, punând suflet în
ceea ce spunea, descoperea brusc (când aceste imagini despre un om se schimbă
dintr-o dată ai o stare de fantastic) că în faţa lui are o tânără inteligentă,
a cărei minte poate să pătrundă într-un strat mai profund al realităţii.
- Păi gândeşte-te şi tu, Ştefan, ce
posibilităţi îi oferea : unu), istoria, mareşalului, doi) poporul român, sau
mai bine zis societatea românească a acestui moment istoric, şi în al treilea
rând el însuşi ce posibilitate îi oferea poporului său ? Să ne imaginăm că
Mareşalul s-ar fi opus lui Hitler, aşa cum au făcut sârbii. Ţara ar fi fost
bombardată, oraşele ar fi fost transformate în ruine, populaţia bombardată, pur
şi simplu poporul acesta ar fi fost măcelărit. Deci această alternativă este
exclusă.
- A
doua soluţie pe care i-o oferea Istoria, spun istoria cu „I” mare, aici
funcţionara teribil de frumoasă de la serviciu de presă al Mareşalului îşi
ridică în sus arătătorul, care era ? Să treacă de partea ruşilor. Sau a
englezilor. Eu te întreb, şi îl întreb
pe orice om cu minte normală, este posibilă o asemenea soluţie ? Ar fi putut
domnul Mareşal să facă lucrul acesta ? Şi în sfârşit, trase ea aer în piept,
adânc, ar fi existat cea de-a treia soluţie, să rămână neutru. Ei bine, dacă în
primul război mondial noi am fi rămas neutri n-am fi făcut niciodată România
Mare. Şi apoi, dacă în primul război, în Războiul de Întregire, căci pentru noi
aşa ar trebui să se numească acest război, de Întregire, noi am putut să
rămânem doi ani neutri, ei bine în acest război noi n-am fi rămas neutri nici
măcar o secundă.
În acest moment se lăsă brusc liniştea.
Nici măcar nu se mai auzeau paşi în holul de la parter al Preşedinţiei
Consiliului de Miniştri.
- De ce ? se pomeni întrebând în şoaptă
Ştefan, uimit si fascinat de noua imagine a funcţionarei. Inteligenţa tinerei
femei parcă îi atenuase, nu din frumuseţea chipului, nu, pentru că tot frumoasă
i se părea şi acum, ci din misterul, diafanitatea, frăgezimea, din feminitatea
acestei frumuseţi. Lucrul acesta era limpede în mintea lui, ceva îi fusese luat
acelui chip de dinainte, care-l fascinase pe el. Ce-i fusese luat ? Lucrul
acesta îl intriga, însă acum îşi concentră atenţia ca să înţeleagă tot ce spune
fata aceasta (pentru că la urma urmelor nu era şi ea decât tot o fată, ca şi
Luki, ca şi Didina, ca şi Anghelina, ca şi Ioana, care are şi ea problemele
ei.) frumoasă şi inteligentă.
- Spun partidele că ar fi fost mai bine ca
domnul Mareşal să fi adoptat (care partide, cine afirmase lucrul acesta ?
Întrebarea trecu prin mintea lui ca un trasor) soluţia neutralităţii ? Aici
tânăra funcţionară făcu o mică pauză părând că se gândeşte. Eu care îi cunosc
bine de atâţia ani, şi care am fost în anii aceştia din urmă, şi i-am
stenodactilografiat multe convorbiri, şi la urma urmelor multe gânduri, unele
intime, pot să spun că domnul Mareşal, ca strateg, soluţia aceasta ar fi
acceptat-o. Spun că ar fi acceptat-o şi ar fi optat pentru ea în primul rând.
Nuanţa aceasta este foarte importantă, Ştefane, îşi ridică din nou tânăra
funcţionară degetul în sus.
- Eu dacă aş fi fost în locul Mareşalului
i-aş fi lăsat să se bată între ei, pe Hitler şi pe Stalin, până s-ar fi
epuizat, şi la urmă mi-ar fi fost uşor să-mi impun punctul de vedere. (În
momentul acesta îi veni în minte imaginea frontului, iar în tranşee văzu
chipurile lui Paraschiv şi ale lui Nilă, exact aşa cum erau ele, nici îngrozite
nici uimite. Brr, se cutremură, ca să reuşească să-şi menţină atenţia trează).
- Hm, Ştefane, zâmbi Nora, (nu-l rugase ea
să-i spună pe nume ?). Află că acesta a fost gândul iniţial, repet, iniţial al
domnului Mareşal. E una dintre cele mai mari minţi în domeniul strategiei. La
ora actuală, nu eu o spun, au afirmat lucrul acesta generalii nemţi, Europa nu
are strategi militari de înălţimea lui. Aici, tânăra funcţionară, făcu iar o
pauză. Ca şi cum cel care asculta ar fi avut nevoie de timp ca să bage la cap
ce spusese ea.
- Înţeleg, şopti Ştefan. Ce curios !
Cuvintele acestea ieşiseră singure, libere din fiinţa lui, ca şi cum ele chiar
ar fi fost libere pe lumea aceasta. În acelaşi timp era uimit ce repede se
obişnuise cu noul chip al Norei, ca şi de faptul că trăia starea ca şi cum ar
fi prieteni.
- Ascută-mă, Ştefane. Domnul Mareşal a
studiat multe strategii. Cunoaşte bine strategiile militare prin care poporul
român a reuşit să supravieţuiască în istorie. El la această strategie s-ar fi
gândit întâi. În primul rând. Aici Nora ridică iarăşi degetul în sus. El ar fi
vrut să-şi ferească poporul, să obţină provinciile luate cu japca fără să tragă
nici măcar un glonţ, fără să moară nici un om. Tânăra funcţionară îl privi în
ochi, calmă, gravă. Eu cunosc bine acest gând. L-am auzit mărturisit de gura
lui de multe ori. Şi l-am notat. Dar aşa ceva nu s-a putut, Ştefane. (îi spunea
Ştefan ca şi cum ar fi fost colegi ori prieteni de demult).
- De ce ? se miră din nou Ştefan Paul, de
fapt nu el se mirase, ci gândul acela din el, care trăia acolo în adâncul lui,
iar când nu se aştepta se trezea şi vorbea singur. Uneori vorbind prin vocea pe
care el o auzise de atâtea ori răsărind din el, se pomenea spunând adevărul
tocmai la timpul potrivit.
- Domnule Paul (cuvintele parcă îi
zgâriară sufletul), dragă Ştefan. (hopa, se trezi din nou gândul, una caldă una
rece). Când Hitler ne-a luat Ardealul de Nord să-l dea ungurilor, din clipa
aceea cu gestul acesta a făcut două lucruri : unu, ne-a făcut să fim la mâna
lui, adică vedeţi să fiţi cuminţi, voi, românilor, că eu v-am luat Ardealul, eu
vi-l dau. Şi cu aceasta de fapt vă transmit ideea că sunteţi la mâna mea.
Obişnuiţi-vă cu lucrul acesta. În al doilea rând, când Hitler a decis să ne ia
Ardealul şi să-l dea ungurilor, el a ştiut foarte bine că în momentul acela
ne-a şi băgat în război împotriva ruşilor. Cu noi Hitler a lucrat genial. Dacă
ar fi lucrat la fel şi cu polonezii Anul nou 1942 Hitler l-ar fi sărbătorit la
Moscova. Acolo ar fi sărbătorit
Revelionul. Şi victoria lui, globală, reţine, globală, ar fi fost definitivă.
- Stai aşa, Nora. Nu trece mai departe. Nu
ştiu ce am, cred că sunt obosit, sau am fost prea concentrat la ceea ce ai spus
tu, ai zis că a lucrat prost cu polonezii şi cu noi a lucrat genial ?
- Păi da. Simplu. Ce-a făcut cu Polonia ?
Cam ce a făcut şi cu noi, nu ? Prin Pactul Ribbentrop-Molotov (hopa, acesta ce
mai e, se trezi brusc gândul acela din el, ia să fiu eu mai precaut) Hitler şi
Stalin au împărţit Polonia, unul a luat jumătate şi altul jumătate. Apoi
Hitler, pentru că aşa a început acest război, cu atacarea, cu bombardarea
Poloniei, a atacat Polonia… Prin acest act Hitler şi-ar fi făcut din poporul
polonez un duşman. Poporul polonez nu este orice popor, un popor şi el acolo.
Este un popor de mari patrioţi. Or lui Hitler dacă-i dădea în gând ideea
aceasta, să-şi facă din poporul polonez un aliat împotriva ruşilor, aşa cum a
reuşit să-şi facă din români, astăzi, de fapt din noiembrie, războiul ar fi
fost câştigat.
- Şi terminat, şopti Ştefan Paul.
- Nu. Terminat nu.
- De ce, odată ce i-ar fi învins pe ruşi ?
- Vezi, asta nu s-a intuit, sau n-a fost
privit până la capăt lucrul acesta. Oricât de multe greşeli a făcut până acum,
şi va mai face şi de aici înainte, Hitler este un om cu vocaţia absolutului. E
un vizionar. Orice s-ar spune, este unul din vizionarii teribili ai veacului
său. Domnul Mareşal cunoaşte acest lucru. Şi ca orice însetat autentic, de
viziune, el nu poate decât să meargă până la capăt. Până la capătul capătului.
- Ce înseamnă capătul capătului ? Toată
lumea trăieşte cu impresia, cel puţin noi, românii, că dacă ruşii sunt bătuţi,
şi războiul se termină, noi am scăpat. Soldaţii vin acasă şi poporul o să-şi
reia viaţa. Adică ţăranii or să are şi să semene, muncitorii or să muncească,
intelectualii or să-şi vadă de cărţile lor şi de şcolile şi facultăţile lor.
Tânăra funcţionară, stenodactilografa
Mareşalului, îl privea cu milă. Cu un fel de milă amestecată cu dragoste.
- Ştefane, vorbi ea încet, Mareşalul nu
şi-a făcut din poporul lui o turmă de care nu ţine cont, pentru el poporul
român contează, dar fii sigur că pentru
Stalin şi pentru Hitler, popoarele nu contează. Şi nici pentru domnul Churchill
şi Roosvelt popoarele acestea din Răsăritul Europei sau din Asia nu contează.
Războiul, chiar dacă nemţii îi vor învinge pe ruşi, acum în iarna aceasta, ceea
ce este imposibil, sau la vară, nu se va termina. Abia de aici încolo va începe
a doua, sau de fapt a treia fază a lui.
Pentru că dacă i-ar învinge pe ruşi, ceea
ce eu nu cred că este posibil (nu ştiu de ce avea el mai demult ideea aceasta
în cap. Ideea se mula mai mult ca sigur pe o intuiţie, sau pe o prejudecată),
s-ar întoarce în apus ca să-i bată pe englezi. Or ţinând cont de vitejia şi
inteligenţa cu care englezii au ştiut să-şi apere mica lor insulă, parcă nu
s-ar lăsa cuceriţi.
- Şi aşa e, Ştefane. Sigur că Hitler s-ar
concentra asupra englezilor, dar nu este adevărat că s-ar întoarce. Ar merge
tot înainte. Ştefan Paul făcu ochii mari.
- Adică unde înainte ?
- Până la capătul capătului. Până când ei,
germanii, şi japonezii, cu care se înţeleg perfect, vor pune mâna pe toată
lumea. Pe întreg globul. Atunci se va termina într-adevăr războiul acesta
mondial. Şi în această situaţie lumea va avea un curs. În cazul în care vor
câştiga ruşii, toată planeta, tot globul va deveni comunist. În cazul acesta
lumea va avea un alt curs. Poate mai grav, poate mult mai rău. Liniştea se lăsă
dintr-o dată, limpede, catifelată.
În clipa aceea Ştefan se gândi că ar putea
afla mult mai multe lucruri de la fata asta, care a avut norocul să trăiască în
preajma Mareşalului, să-i asculte pe generali discutând şi făcând analize ale
situaţiilor de front. Ce înseamnă de pildă că Hitler ar merge înainte ?
- Nora, multe lucruri îmi scapă. Nu
înţeleg. Ca să afirmi lucrurile acestea trebuie să te bazezi pe ceva, să existe
o analiză, date certe…
- Există, Ştefane, şi Nora se ridică şi
deschise cu o cheiţă unul din cele trei fişete de metal care se găseau în
Birou. Luă un dosar apoi se aşeză pe locul pe care se aflase şi mai înainte.
Acesta este un Raport de analiză, făcut de unul dintre ofiţerii Statului Major,
aici Nora îi aruncă o privire îngrijorată, ca şi cum i-ar fi spus, vezi că
astea sunt materiale secrete, nu ne jucăm cu asta. Sper că ai înţeles, Ştefane,
că acestea sunt materiale secrete, şi ceea ce discutăm noi, trebuie să rămână
numai aici.
Fără nici o grijă, Nora, o asigură
ziaristul imediat. Sunt foarte conştient de lucrul acesta. (e totuşi de mirare
cum chiar în sediul Președinției Consiliului de Miniştri ei discutau lucruri
atât de grave şi de periculoase. Nu cumva această Nora urmăreşte ceva ?)
- Fii atent, începu tânăra funcţionară de
la Serviciul de presă al Mareşalului. O să-ţi citez din acest raport. „La
această dată, scria cel care făcuse acest raport, este necesar să împrumutăm şi
date istorice menite să ne dezvăluie într-adevăr grandioasa şi utopica
concepţie a planului lui Hitler. Socotind că după înfrângerea ruşilor, pentru
ocuparea teritoriului nu-i vor trebuie decât circa 50 de divizii, restul de
trupe îl are rezervat pentru intervenţia în Orientul Mijlociu. Nu trebuie
uitată alianţa cu Japonia şi faptul că armata japoneză, victorioasă în Pacific,
se apropia de graniţele Indiei, ameninţând forţele engleze de acolo. Coroborând
acţiunile amiralului Canaris, care prin agenţii săi, stabilise un teren propice
de pătrundere în micul Orient şi planurile de dezvoltare ale manevrei de pe
coastele Africii, spre Egipt, a forţelor coloniale ale mareşalului Romel, şi cu
ofensiva îndreptată prin Ucraina spre Caucaz, ele elucidează un plan vast de
lovire a Angliei în India, de acord cu forţele japoneze. Iată un plan grandios
care ne face să ne amintim de acela al lui Napoleon, înjghebat la Tilsit, când
primea în audienţă pe ambasadorul şahului Persiei !
În această conjunctură, prezenţa celor 20
de divizii române, a unui corp de cavalerie independent şi a unui corp de
vânători de munte, elita armatei noastre, exact pe direcţia dezvoltării noului
front al ofensivei, nu-l poate lăsa indiferent pe Hitler, cu atât mai mult cu
cât aceste forţe se află cu arma la picior pe obiectivul lor final. Războiul
îşi dezvăluie astfel adâncimile sale şi orice efectiv de trupe îi este extrem
de util lui Hitler”. Aici Nora tăcu şi îşi ridică ochii de pe filă privindu-l
cu înţeles.
Privirea ei îi spune de fapt : „acum ai
înţeles, dragul meu ? Ai înţeles de ce Mareşalul nu putea să se opună lui
Hitler ? Pentru că aici era vorba de marile jocuri ale lumii. Şi ale istoriei,
ale destinului popoarelor. Expresia aceasta „marile jocuri ale lumii” i se
agăţă parcă pe cutele memoriei. Sunt în joc interese prea mari, jocul care a
luat forma războiului necruţător, purtat de forţe prea cumplite, nu mai făcea
posibilă rămânerea României în expectativă, fie ea şi una strategică. Pentru
aceasta trebuia să fii un popor de 50 sau 60 de milioane de locuitori, cu o
armată puternică, ce se sprijinea pe o economie de asemenea puternică. Abia în
cazul acesta ai fi putut să stai deoparte. Mareşalul ar fi putut să spună,
domnule Hitler, nu este bine să-mi iei Ardealul de Nord, adică să rupi din
trupul ţării mele nici cea mai mică bucăţică, pentru că eu sunt mare, sunt şi
eu puternic. Îţi ofer o soluţie mai convenabilă decât aceea de a-mi lua Ardealul
ca să mă bagi pe mine în război împotriva ruşilor alături de dumneata.
„Ei, ce soluţie ?” l-ar fi întrebat în
cazul acesta Hitler. Care spui dumneata că este această soluţie, care îmi
convine şi mie şi dumitale (presupunând că acest Hitler va vorbi cu acelaşi
respect cu Mareşalul) ? Hai să vedem. Această soluţie, i-ar fi răspuns
Antonescu, este aceasta, dumneata te duci în răsărit şi te lupţi cu Stalin,
adică îţi vezi de treaba dumitale, iar pe mine mă laşi în pace. Poporul meu a
fost prea chinuit, toată istoria, ca să nu-l las şi pe el să-şi tragă puţin
sufletul. Te lupţi cu Stalin, în acelaşi timp dacă ai nevoie de ajutorul meu eu
te ajut, bineînţeles contra cost. În schimb dumneata, domnule Hitler, după ce
îl vei învinge pe acel Stalin nu te vei atinge în continuare de mine. Şi vom
trăi în pace după aceea mult şi bine.
Aşa s-ar fi putut întâmpla, lucrurile se
puteau desfăşura şi aşa, cu condiţia ca România să nu fie un stat de numai
18 milioane de locuitori. Aflate între
Marea Putere expansivă din răsărit, Rusia Sovietică şi între războinicul popor
german, între două mari popoare imperialiste, belicoase, mai ales acum când la
conducerea lor veniseră doi nebuni care le aţâţau şi mai rău, România şi
Polonia fuseseră împărţite.
La cârma României se găsise un General
cinstit şi patriot, care pe deasupra mai era şi un strateg de renume în timpul
în care trăia el, şi nu era nici un om politic prost (adică nu era un sforar,
unul din acei oameni politici setos de putere, victimă a acestei boli, care
este setea de putere), ba dimpotrivă, ca politician era aşezat, gândea simplu
şi ţărăneşte. Aşa se face că acest
general a făcut ca România să nu aibă soarta Poloniei.
Cu o ţară împărţită între cei doi mari
lupi ai veacului, Rusia sovietică şi Germania, el găsise o soluţie, nu cea mai
bună, desigur, dar una prin care putea ca ţara lui să supravieţuiască, să îşi
deschidă o cale în istorie, luând parte bineînţeles la un război, după care se
putea ivi, cu ajutorul lui Dumnezeu, speranţa.
- Ce e, Ştefane, la ce te gândeşti ?
Tresări, se sperie, şi ochii îi rămaseră
agăţaţi de buzele întredeschise, zâmbitoare, ale tinerei funcţionare care îl
privea curioasă, în acelaşi timp cu căldură.
- Ce este ?
- Nimic, răspunse Nora. Ai căzut aşa
deodată pe gânduri. Se vedea că eşti frământat, pentru că trăiai ceea ce te
preocupa.
- Aşa mi se întâmplă de multe ori,
domnişoară. Sau mai bine zis uneori, în copilărie însă mi se întâmpla foarte
des. Nu ştiu ce se petrecea cu mine, mergeam pe drum şi treceam pe lângă oameni
fără să-i salut.
- I-a uite, se miră funcţionara de le
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Interesant. Am văzut de la început că eşti
un băiat deosebit.
În momentul acesta Nora se uită la ceas.
Ştefan îşi aduse aminte că la ora douăsprezece trebuia să fie la redacţie. Se uită
la ceas. Era aproape ora două.
Dumnezeule ! se pomeni exclamând. Ce
repede a trecut timpul.
Nora îi zâmbi prieteneşte.
Aşa trece el, când… discuţi lucruri
interesante. Atunci pe mâine, Ştefane.
- Va urma –
Aranjament grafic - I.M.
https://www.art-emis.ro/literatura/delirul-vol-ii-3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu