„Piloţii
orbi ai României” și somnul de moarte al unei națiuni în metastază
General
Br. (r) Dr. Gheorghe Văduva, Membru A.O.Ş.R.
31
Decembrie 2022
Astăzi, la capăt celui de-al treizeci și
trei-lea an de guvernări trădătoare, la capăt celui de-al treilea an de regim
plandemic criminal, republicăm un articol al domnului general (rtg) Gheorghe
Văduva, apărut la finele anului 2019[1]. Din păcate, situația nu numai că nu
s-a „reparat”, în loc să se înbunătățească, a fost adusă de șeful statului, de
regimul trădător actual și „guvernele lui” „pe maginea prăpastiei” îndreptățind
afirmația autorului făcută cu alt prilej despre Colonia Corporatistă sub Ocupație
Militară străină numită (încă) România: „o turmă de oi condusă spre prăpastie
de niște ciobani tâmpiți”.
Pentru o înțelegere cât mai aproape de
adevăr, găsim oportun să adăugăm cuvintelor domnului general Gheorghe Văduva și
un citat al lui Mircea Eliade din articolul „Piloţii orbi ai României” apărut
în revista „Vremea", nr. 505, 19 septembrie 1937[2]. „[…] un neam în care
o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeste despre calităţile unor
oameni străini nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul
să se măsoare cu istoria... Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna
străinilor - puţin interesează deocamdatã. Singurul lucru care interesează este
faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce
înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi”.
Români, nu-i vreme de plâns, salvați-vă
Țara, alungați trădătorii care v-au vândut pe nimic și au dat Țara pe gratis,
străinilor, iar modalitate de a le salva se află sub îndemnurile: „Ro-Exit-U.E!”,
„Ro-Exit - N.A.T.O.!”, „Militari ai S.U.A., Germania, Italia, Spania, Franța… -
Go Home!”. România este a românilor!
(Ion Măldărescu, ART-EMIS).
De la o vreme, datorită ticăloșiei
aberante a celor care conduc țara, ducând-o pas cu pas spre dezastru, m-a
cuprins o revoltă teribilă, o scârbă imensă și o greață amară, ai căror
embrioni există însă în mine încă de pe vremea anilor ’57-60’, când eram elev
în școala militară de ofițeri activi. Astăzi, însă, s-a ajuns la paroxism. De
aceea, de ceva vreme, am decis să nu mai bag în seama mocirla, scursura și
antiromânismul politichiei româneşti, ci să mă ocup doar de proiectele mele:
redactarea și tehnoredactarea a trei reviste, finalizarea romanului în lucru
„Ancore pe nori” - cel de al zecelea -, a volumelor de versuri viitoare, câte
or mai fi, și a tratatului de strategie, la care lucrez de multă vreme. Sunt
proiecte grele, care necesită mult efort creativ și de documentare, analiză și
sinteză, precum și asumarea unor responsabilități necesare pentru vremurile în
care trăim. Dar eu fac asta de o viață.
Ţin să precizez că, în școala militară, pe
care eu o iubesc foarte mult, așa cum iubesc toate școlile pe care le-am
absolvit totdeauna cu brio, care m-a format ca om și ca ofițer. Nu instrucția
în sine, nici programul extrem de dur și exercițiile tactice și de specialitate
erau insuportabile - ba chiar îmi erau foarte dragi -, ci propaganda prost
făcută, cu argumente stupide, care nu avea aproape nicio legătură cu armata, cu
viața militară și nici măcar cu patriotismul. Așa cum nu are nici acum. Nu
contest necesitatea învățământului politico-educațional în armata de atunci și
nici în cea de acum, dacă s-ar mai face așa-ceva și dacă ar avea vreo legătură
cu știința politică, cu istoria neamului, cu valorile naționale și universale,
cu cultura națională, universală și militară.
Presiunea imperiilor care ne înconjoară
este ca un șarpe Anaconda. Așa a fost mereu, dar acum e mult mai rău…
Fără arondarea educației și instrucției
militare și de orice fel la sistemele de valori naționale și universale, la
știința politică, la cunoașterea și înțelegerea suporturilor și determinărilor
geopolitice și geostrategie, s-ar genera contingente de roboți umani incapabili
să înțeleagă ce fac și de ce o fac, ce este patria și care sunt valorile ei și
de ce neapărat această patrie trebuie totdeauna apărată spre toate
orizonturile. Contest doar dobitocia, aberațiile, lipsa de creier și, mai ales,
trădarea. Statul dac a pierit tot ca urmare a unor trădări în favoarea Romei,
menținerea în separație și chiar în ostilitate, timp de secole, a teritoriilor
locuite de români s-a datorat presiunii imperiilor care ne înconjurau și ne
sufocau, ca un șarpe Anaconda, interesului lor și, probabil, înțelegerilor lor
tacite de a menține cele trei identități românești într-un areal de siguranță
strategică (interioară, în cadrul Imperiului Austro-Ungar și exterioară, în
cazul Imperiului Rus și Imperiului Otoman), la care se adăugau trădările unora
dintre boieri, ale unora dintre domnitori și neputinței comunităților divizate
ale românilor de a înțelege necesitatea și posibilitatea unirii și de a se
lupta cu cei trei coloși. Așa a fost mereu și tot așa este și acum. Ba chiar
mai rău, mult mai rău…
Simt nevoia să exprim totuși câteva
reflecții. Rog displayul calculatorului să le suporte și pe cei care vor avea
disponibilitatea, timpul și răbdarea să le citească, să le analizeze și să
încerce să le înțeleagă, în conținutul și spiritul lor, dar mai ales în esența
lor.
1. În decembrie 1989, Armata României,
care avea, pe atunci, o doctrină proprie, bazată pe apărarea țării spre toate
orizonturile, un efectiv de peste 300.000 de militari-luptători activi,
constituiți în patru Armate (cu 10 divizii mecanizare, dislocate în zonele de
operații, cu două divizii de tancuri - una la București și alta la Târgu Mureș,
în general, pentru contralovitură, dar nu numai -, cu 6 brigăzi de vânători de
munte, cu numeroase mari unități și unități de artilerie, de rachete și
artilerie antiaeriană, cu o logistică pe măsură), în o mulțime de comandamente
ale armelor, cu o divizie de aviație și câteva regimente de aviație, cu două
divizii de apărare antiaeriană, cu o divizie maritimă, o brigadă de vedete
purtătoare de rachete și torpiloare și numeroase alte forțe, la care se adăuga
o rezervă substanțială de vreun milion și mai bine de luptători, încadrați, la
nevoie, potrivit planurilor de mobilizare, pentru completarea cu efective a
unităților operative și în unitățile și marile unități prevăzute a se înființa
în caz de război, ele însele având, în stoc, nu doar armamentul și munițiile
necesare, ci și echipamentul, pus pe umerașe, în unitățile și marile unități
active, care aveau obligația managementului punerii în operă a planurilor de
înființare a acestora.
Rezerviști erau convocați, periodic, la
pregătire, în vederea actualizării cunoștințelor și deprinderilor, cunoașterii
și familiarizării cu noua tehnică introdusă în înzestrarea armatei. Îndeosebi
din 1964 încoace, armata era dotată, prioritar, cu tehnică militară fabricată
în România, depozitele de alimente, carburant și muniții erau pline, iar
tancurile din unitățile care constituiau eșaloanele de luptă aveau muniția în
ele. După criza din 1968 (invazia Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de
la Varșovia, la care România nu a participat), au fost înființate formațiunile
de gărzi patriotice, care consolidau și mai mult puterea armată a țării.
Practic, aproape fiecare cetățean era și un luptător instruit și capabil de a
apăra țara.
Sunt doar câteva cuvinte despre o construcție
de apărare care încorpora în ea un efort extraordinar, inteligență,
responsabilitate, patriotism, sacrificii, bravură. N-a fost deloc ușor. Nici
neriscant. Doctrina războiului întregului popor pentru apărarea țării
transformă populația în luptători, iar riscul să fie nimicită într-un război pe
viață și pe moarte crește imens. Or, această vulnerabilitate, asumată, arată
cât de grea și amenințătoare era situația, cât de riscantă era o astfel de
doctrină și cât de asumată era o astfel de decizie politico-militară. Dar așa a
fost.
Primul tanc românesc are povestea lui,
de-a dreptul eroică, ținând seama că într-un astfel de colos se asamblează
peste 75.000 de repere și că el a fost adus, în câțiva ani, la cotele moderne
la acea vreme ale tancului TR-850, aflat și acum în înzestrarea puținelor
subunități de blindate care au mai rămas. Avionul IAR-93, care a echipat două
regimente de aviație, era pe cale de a ajunge unul dintre cele mai performate
avioane la clasa lui, dar, imediat după 1989, au fost tăiate, cu o furie
criminală, 75 de avioane care echipau regimentul de aviație de la Craiova și pe
cel de la Ianca. Subsemnatul a zburat cu un astfel de avion, la Craiova, după
ce zburasem, la Borcea, cu MiG-21, în cabina 1 a MiG-ului fiind
căpitan-comandorul, azi, generalul Dorel Luca, unul dintre așii aviației
militare supersonice a României, apoi cu MiG 29, unul dintre cele mai
performante avioane din lume, la acea dată. Desigur, nu se putea face o
comparație între ele, dar IAR-93 nu era avion multirol, ci doar unul de atac la
sol și de sprijin al Forțelor Terestre, care se comporta admirabil în
apropierea solului. Dar și escadrila de MiG 29 a dispărut sau a fost donată la
alții, așa cum au dispărut, tăiate cu aparatul de sudură sau aruncate la gunoi,
și obuzierele de 122 și cele două divizii de tancuri și tancurile care echipau
centrele de instrucție echipaje tancuri de la Roman și Buziaș și multe, foarte
multe altele.
În calitatea mea de jurnalist militar,
specializat în pregătirea de luptă și învățământ militar, am fost prezent în
toate unitățile armatei, la instrucție, în marșuri pe mașini de luptă sau pe
jos, la toate aplicațiile cu sau fără trageri de luptă din poligonul Cincu, de
la Mălina, de la Babadag, de la Cârțișoara etc., din munți și de la câmpie, de
pe fluviu și din mare. De aceea cunosc în detaliu întreaga armată de atunci, de
la nivelul Ministerului Apărării Naționale și Statului Major al Apărării (pe
atunci Marele Stat Major), la cel al marilor unități, unităților și
subunităților, iar concluzia mea, după 10 ani de comandat de pluton, 2 ani de
stat-majorist într-o brigadă, 2 ani de studii la Academia militară, absolvită
ca șef de promoție, 2 ani la minister și 24 de ani de jurnalism militar, dintre
care 20 la ziarul central al armatei, este aceea că am avut o armată extrem de
puternică și de competitivă, cu statele majore de armate, mari unități și
unități închegate și foarte bine pregătite, cele mai multe dintre ele la cel
mai înalt nivel, care reprezenta o forță de temut, fiind una dintre primele 14
sau 15 armate ale planetei.
Ar fi foarte multe de spus - pentru că am
petrecut, în această instituție aflată în scutul de extremă urgență al țării,
40 de ani ca militar activ și 10 ani în calitate de cercetător științific
gradul 1 -, dar mă rezum la atât.
Scenarii planificate și puse în operă
pentru a transforma România în ce este şi ce urmează să fie
Ei, bine, pentru a transforma România în
ce este acum și, probabil, în ce urmează să devină, în concepția ticăloasă a
celor care se află la butoanele războiului aberant împotriva țării noastre,
desfășurat cu complicitatea clasei politice românești (imatură, fără viziune
politică și strategică, incapabilă să identifice și să înțeleagă interesul
național sau, pur și simplu, unealtă chioară a distrugătorilor de țară), au
fost planificate și puse în operă mai multe scenarii, printre care se află și
următoarele:
- Crearea unei situații de război complex,
hibrid, împotriva României, simulat și totodată declanșat prin efectul în timp
al propagandei antiromânești, susținut și întreținut de cei interesați,
pregătirea și punerea în operă a diversiunii de la Timișoara declanșată de
grupuri diversioniste care au intrat în țară dinspre Ungaria și Serbia, dar și
din Rusia și, probabil, și din alte țări sau comunități ostile nouă, sub masca
sprijinului legitim al ostilității poporului față de conducerea politică
socialistă de la București.
- Cunoscând doctrina militară a României
și realitățile din țară, cei care au declanșat acest război au mizat pe obsesia
conducerii de la București de a transforma fiecare localitate într-o cetate de
muncă, luptă și apărare, de a descoperi și anihila la timp coloana a cincea a
inamicului și de a lichida orice focar de agresiune clasică sau atipică
împotriva țării și a regimului ei politic, impus cândva sub presiunea
tancurilor sovietice. Conducerea țării și, respectiv, conducerea armatei știau
că, în planurile dușmanilor regimului de la București, erau prevăzute acțiuni
de amploare, precum: efectuarea de provocări, infiltrarea unor grupuri care să
agite populația și să o folosească deopotrivă ca scuturi umane și ca fapt
împlinit, concomitent cu pregătirea și punerea în operă a altor scenarii:
revolte ale mulțimii în marile orașe ale țării, ca urmare a regimului de
austeritate impus de conducerea de la București
(austeritate care avea ca obiectiv achitarea datoriei externe, populația
nefiind însă informată cu privire la natura și scopul acestui efort, fapt care
a declanșat o stare de nemulțumire generală în rândul românilor) etc.
Dușmanii României au folosit cum nu se
poate mai bine această situație pentru a crea, în timp, un suport solid de
revoltă populară, agitată de grupuri special pregătite, simularea unui atac
aerian multistratificat, cu aeronave de tot felul, de la supersonice la
elicoptere, deschiderea focului de provocare a unei riposte masive și haotice
din partea armatei (pentru a fi condamnată ulterior), sau simularea acestuia
din puncte fixe sau mobile, pregătite din timp etc. Modelul respectiv a fost
folosit și în declanșarea războiului din Irak, și în distrugerea Libiei, în
„Primăvara arabă” și în războiul din Siria. Este meritul exclusiv al Armatei
României că, în evenimentele din decembrie 1989 și în cele ulterioare, nu s-a
ajuns aici.
Odată declanșat conflictul între puterea
de la București și cei scoși în stradă, scenariștii războiului împotriva
României - pentru că de un război atipic în carne și oase este vorba -, au avut
ca obiectiv strategic provocarea armatei să tragă în populație, astfel încât
s-o scoată, pentru decenii (poate chiar pentru totdeauna), din inima și din
sufletul națiunii, ca eroină a realizării României Mari, folosindu-se, în acest
scop, un uriaș sistem de propagandă și diversiune. Profitând de faptul că
unitățile militare n-au fost pregătite pentru a acționa într-un război de acest
fel, și n-au folosit de la început sistemul de secretizare în actul conducerii
și comunicării interne, iar sistemele de transmisiuni ale armatei au funcționat
ca în vreme de pace, adversarii noștri au intervenit în mod profesionist în
aceste sisteme vulnerabile, au introdus mesaje false și diversioniste, de
dezinformare, de punere în mișcare a unor unități militare, în așa fel încât pe
aliniamentele și în zonele hotărâte de acești criminali, să tragă unele în
altele (ceea ce s-a și întâmplat în unele locuri), să se ridice aviația în aer
și, astfel, rachetele și gurile de foc din sistemul apărării antiaeriene și
rachetele KUB din dotarea armatelor să tragă în propriile avioane, amestecate
printre norii de ținte false, iar avioanele, la rândul lor, să lovească, cu
bombe, rachete și cu întregul armament de la bord, locurile din care se trage,
autodistrugându-se astfel întregul sistem de apărare aeriană al țării.
Acest din urmă scenariu al agresiunii
atipice împotriva României nu s-a putut realiza, pe de o parte, datorită
deciziei luată de generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, de a nu ridica
aviația în aer, și, pe de altă parte, datorită faptului că radiolocatoriștii
și-au dat seama foarte rapid că majoritatea țintelor aeriene nu sunt reale, ci
doar simulate, dar și prin grija celor câțiva piloți de pe avioanele și
elicopterele care s-au ridicat totuși, punctual, în aer, de a nu lansa bombe și
rachete împotriva propriilor mijloace de apărare antiaeriană, știind precis
unde sunt ele dislocate.
În 1989 Armata a apărat țara cu prețul a
269 militari morți și a peste o mie de răniți.
În felul acesta, în pofida declarațiilor
aberante ale celor care au preluat conducerea țării, armata a apărat țara cu
prețul a 269 militari morți și a peste o mie de răniți. Să nu uităm că, în
acele momente, grija comandanților de armate, de divizii și de regimente, era
să pregătească rapid eșaloanele de luptă care trebuiau trimise la frontieră,
pentru a acționa ca detașamente înaintate în fâșiile de apărare ale diviziilor,
acoperind intrarea acestora organizată în dispozitive. Pentru că ne așteptam la
o invazie. Pe malul stâng al Prutului erau deja dislocare câteva mari unități
sovietice, care așteptau solicitarea de ajutor din partea românilor, mă rog, a
noii conduceri de la București. Generalul Gușă a respins însă categoric orice
fel de ajutor (probabil că de aceea a și fost înlăturat imediat din funcție și,
câțiva ani mai târziu, trecut în neființă). Conducerea ministerului a fost,
dintr-odată, anihilată. Milea s-a „sinucis”, Gușă a murit în condiții suspecte,
contactând un cancer galopant pe care nu-l avea. Grănicerii noștri s-au
întâlnit cu omologii lor de peste Prut și cu reprezentanții marilor unități ale
Armatei Sovietice dislocate sau sosite în zonă, la mijlocul podurilor de pe
Prut, exact pe lina de frontieră dintre U.R.S.S. și România. Au refuzat politicos,
dar categoric, orice fel de ajutor militar din partea Rusiei. Iar acest refuz a
fost respectat.
În acele zile, practic, toate diviziile și
aproape toate unitățile armatei erau blocate de populație sau angajate în
apărarea obiectivelor de importanță strategică de pe întregul teritoriu
național. Focul de descurajare pe care l-au executat unii militari a vizat
avertizarea manifestanților de a nu pune în primejdie obiectivele încredințare
armatei pentru apărare și, în ultimă instanță, de autosalvare în fața
agresorilor și nebunilor care au crezut că pot intra în unitățile militare,
pune mâna pe arme și declanșa un război civil. Și chiar dacă, în majoritatea
lor, revoluționarii n-aveau nici pe departe o astfel de intenție, organizatorii
loviturilor de prăbușire a României asta au vrut. Era doar o variantă, cea mai
directă și cea mai facilă. Urmau și altele.
Cei din apărarea Aeroportului Otopeni care
nu era atacat de nimeni a suportat simularea câtorva elicoptere de nicăieri
care fâlfâiau din luminițe, fără a face nici un fel de zgomot.
Au fost, desigur, și numeroase incidente.
Deschiderea focului asupra camioanelor care transportau o subunitate de
securitate spre aeroportul Otopeni și care, paradoxal, a vrut să intre în
dispozitiv fără a anunța, fără a respecta itinerarul de deplasare prevăzut în
planul de apărare a aeroportului, la care s-au adăugat lipsa de cooperare
dintre comandamente, dintre dispozitivul de apărare a aeroportului și
subunitatea care venea să intre în dispozitiv și multe alte nereguli din
sistem. Această situație de confuzie și necooperare a dus la deschiderea
focului de către militarii de pe esplanada aeroportului asupra militarilor din
trupele de securitate, care venerau să-și facă datoria, dar care au fost luați
drept teroriști. Și, tot acolo, cei din apărarea obiectivului au deschis focul
asupra unei unități, chemată în sprijinul apărării aeroportului (care nu era
atacat de nimeni, ci doar suporta simularea câtorva elicoptere de nicăieri care
fâlfâiau din luminițe, fără a face nici un fel de zgomot). Cine a mai văzut, pe
lumea asta, în epoca la care ne referim, elicoptere care să nu facă zgomot!?
Ulterior, cei considerați vinovați, au fost condamnați la ani grei de
închisoare.
Acestea sunt, din păcate, incidente care
se petrec în orice armată din lume, atunci când se acționează în pripă și fără
o coordonare corespunzătoare. În fața Ministerului Apărării Naționale, o echipă
de la USLA, cu două ABBI-uri, a fost spulberată de mitraliera unui tanc, tot
din lipsă de comunicare, de cooperare și de planificare. Unul dintre cei grav
răniți a cerut, cu limbă de moarte, ajutor : „ajutați-mă, sunt de-al vostru, nu
mă lăsați să mor!”, dar n-a cutezat să iasă din tanc și să-i acorde prim
ajutor. Unul dintre tanchiști îmi spunea, cu lacrimi în ochi, în dimineața
acelei zile, că n-a putut să iasă din tanc și să-l ajute pe bietul camarad,
considerat de către cei din dispozitivul de apărare, terorist. La fel s-a
întâmplat și cu cercetașii de la Buzău, sosiți aici pentru a scotoci zona și
împrejurările, așa cum fac cercetașii, dar care au fost primiți cu foc deschis
atât de dispozitivul de apărare al ministerului, cât și de unii necunoscuți din
blocurile de vizavi. Nu ne propunem să descriem aici toate incidentele, nici să
dezgropăm morții, nici să căutăm vinovații.
La Timișoara, înainte de a reveni în
Minister, generalul Gușe a introdus toate unitățile în cazărmi, prevenind o
catastrofă. După ce Nicolae Ceaușescu și consoarta lui au „fugit” cu
elicopterul de pe Clădirea Comitetului Central, manifestanții s-au urcat pe
tancuri, au pus flori la armele soldaților și au strigat în cor „Armata e cu
noi”. Armata nu putea fi - așa cum nu a fost niciodată - împotriva poporului
ei. Dar unii tembeli mai trâmbițează și azi contrariul.
O pacoste, luată drept binecuvântare
cerească.
Cu toate aceste incidente și cu multe
altele, militari au luat în pază toate obiectivele, armata a stăpânit situația
creată, iar conducerea militară provizorie, a transferat, chiar în clădirea
ministerului, responsabilitatea conducerii politice a țării politicienilor
emanați de revoluție, cum era, de altfel, firesc. Ce anume au făcut
politicienii cu această conducere, se știe. La câțiva ani după evenimentele din
decembrie 1989 care au schimbat un regim politic cu alt regim politic -, s-a
instalat, agresiv, un fel de capitalism vulgar, primitiv și sălbatic, la care
nimeni, în România, nu mai visa demult, dar care a apărut dintr-odată, ca o
pacoste, luată drept binecuvântare cerească, în numele și în serviciul căruia
s-a declanșat marea degringoladă.
De fapt, n-a urmat, ci a fost reluată, cu
ura răzbunării partidelor istorice, reînființate brusc, față de anii ’50, ani
care dispăruseră demult, dar nu și din memoria lor, și cu lăcomia puterii, cea
care orbește și sugrumă. Nici ceilalți, neistoricii, emanați de revoluție, n-au
fost mai breji. Unii au început privatizările frauduloase, ceilalți le-au
continuat și amplificat, dar nu în folosul țării, ci în cel al buzunarelor lor
și ale acoliților lor. Așa au apărut bogații României, devalizând patrimoniul
național și umplându-și buzunarele din visteria statului, din băncile românești
sugrumate în primii cinci ani și acaparate de sucursale ale băncilor străine
etc. etc.
Încet, încet, dar sigur, românescul a fost
sufocat și anihilat de capitalul străin, care nu dorea altceva decât cotropirea
resurselor țării, distrugerea rapidă a economiei românești și a instituțiilor
statului, în numele statului de drept și transformarea României într-o țară
fără economie, fără industrie, fără resurse, ci doar într-o piață de desfacere.
Peste 1.200 de întreprinderi au fost rase de pe suprafața pământului,
majoritatea dintre ele fiind dotate cu tehnologie nouă, cumpărată din Vest, pe
bani grei, și vândută, apoi, de către băștinașii fără Dumnezeu, de către
alogenii și străinii fără scrupule, tot străinilor, ca fier vechi, pe bani din
care s-au înfruptat atât alogenii cât și băștinașii ticăloșiei românești.
Politicienii, străinii și o parte dintre
justițiari au devenit, peste noapte, deopotrivă, Dumnezeii, patronii și
teroriștii românilor
Justiția n-a văzut nimic, n-a auzit nimic și
n-a știut mimic până în ziua în care și-a dat seama că este o putere deasupra
oricărei puteri și poate, în cârdășie cu vârfurile politice conducătoare, cu
corporațiile care au pătruns imediat pe teritoriul românesc distrugând sau
acaparând absolut tot: serviciile publice și de rețea, în care consumatorii
sunt captivi, sistemul bancar, pământul, economia, resursele pământului,
conștiințele și cerul, să facă tot ce vrea, mai exact ce vor noii stăpâni. Ei,
politicienii, străinii și o parte dintre justițiari au devenit, peste noapte,
deopotrivă, Dumnezeii, patronii și teroriștii românilor, golind țara de orice
vlagă, cufundând-o în analfabetism și făcându-i pe cei care au mai rămas pe
acasă să accepte jugul, frâul și umilința.
Parlamentul a făcut și a votat legi în
favoarea lor și în detrimentul românilor, a acceptat tot felul de retrocedări
reale sau imaginare, tot felul de mișmașuri cu fondul locativ, cu pământul, pădurile
și resursele țării, fără să miște un deget. Cea mai mare parte a pădurilor
noastre seculare, protejate cândva de statul român, au fost rase de pe
suprafața pământului românesc și transportate cu trailere în Austria, deși,
înainte de 1989, România dispunea de o mulțime de combinate de prelucrare a
lemnului, de celuloză și hârtie, dotate cu tehnologie de ultimă oră și având o
cifră mare la exportul de lemn prelucrat, mai ales de mobilă sculptată.
Sistemul educațional a fost făcut praf,
atât prin programe școlare idioate, prin manuale alternative haotice și prin
eliminarea aproape totală a istoriei naționale din școli, prin degradarea
limbii și umilirea ei în fața limbii engleze etc. etc., cât și prin elaborarea
unor legi ale educației permisive pentru impostori și distrugători de cultură,
prin liberalizarea disciplinei școlare și a respectului, prin eliminarea
uniformelor, a regulilor de comportament civilizat și a tuturor normelor și
realizărilor care au făcut, în trecut, de-a lungul anilor, ca învățământul
românesc să fie unul dintre cele mai eficiente și mai performante din Europa.
În trei decenii de capitalism agresiv și
vulgar, pierderile ţării le depășesc pe cele înregistrate în sute de ani sub
dominația sau sub presiunea imperiilor
Noilor stăpâni (vizibili sau din umbră) nu
le-a convenit ca populația Românei să fie educată, impunând, în acest sens, fel
de fel de normative și de birocratisme inutile și stupide și cultivând cultul
rugăciunii, al smereniei, al acceptării sorții și umilinței, în schimbul
fericirii de pe lumea cealaltă. Desigur, românii sunt un popor credincios, dar
de aici până la umilință endogenă, renunțare la onoare, la demnitate, la
apărarea valorilor civilizației românești, ar trebui să fie o cale lungă sau,
mai exact, o trecere imposibilă. Pentru că „nu e totuna leu să mori, sau
câine-nlănțuit”, cum spunea poetul.
Lipsită complet de locuri de muncă, forța
înalt calificată și calificată a României a emigrat rapid peste hotare, în
căutarea unui loc de slugă. Este vorba de peste cinci milioane de oameni! Și,
probabil, de încă două-trei milioane, care vin și pleacă peste hotare, în
funcție de interesul lor și sl stăpânilor lor.
Într-o Europă occidentală îmbătrânită și
cramponată în sentimentul de superioritate față de țările Europei Centrale și
Răsăritene și față de restul lumii, emigranții români au acceptat orice muncă,
de la practicarea medicinii, învățată în școlile din România, dar nu la ei
acasă, ci în capitalele și orașele europene vestice, pe un salariu mult mai mic
decât al locuitorilor băștinași, la munca în construcții, în agricultura
altora, în timp ce pământul țării era dăruit la alții, în îngrijirea bătrânilor
din Europa de Vest, în timp ce bătrânii României, cărora li se recalculează la
infinit, de către fiecare guvern care acaparează puterea prin prostirea nației,
o pensie mizerabilă ce nu le asigură nici măcar coșul zilnic și medicamentele
supraviețuirii. Oricum, România se situează pe primele locuri din Europa la
consumul de medicamente și de alimente nesănătoase, aduse de către procesatori
din scursurile alimentare ale Occidentului, din Turcia, din Polonia, din
Ungaria etc., numai din România, țara pâinii, nu.
Pierderile României, în trei decenii de
capitalism agresiv și vulgar, le depășesc pe cele înregistrate în sute de ani
sub dominația sau sub presiunea imperiilor. Și prăbușirea continuă, în timp ce
guvernanții vorbesc de creștere economică și susțin că România se află pe locul
unu sau doi în Europa de azi, în ceea ce privește o astfel de creștere... Cum
mama dracului să te situezi pe locul unu sau doi, când tu ți-ai distrus
economia, patrimoniul, cultura, sistemul educațional, ți-ai înstrăinat forța de
muncă înalt calificată și calificată, singurul potențial nedegradabil al
națiunii, și școlești minți românești de înaltă calitate nu pentru țara ta, ci
pentru Occident?!
Tu, române, ai uitat că bunicii și
străbunicii tăi au luptat și mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul tău la
țara în care te-ai născut, că țara ta este casa ta, că, aici, acasă, și numai
aici ești în drept să ai o casă a ta, casa strămoșilor tăi?
Ce s-a întâmplat cu tine, Românie? De ce
tineretul tău, în cea mai mare parte, vrea să te părăsească? De ce visează să
ajungă la Londra, la Paris, la Amsterdam, la Roma, la Berlin, la Veneția sau la
dracu-n praznic, numai în România nu? A devenit România, care te-a crescut și
te-a educat, care se luptă eroic, de milenii, să existe, să reziste și să
supraviețuiască în strânsura imperiilor și vecinilor acaparatori, o țară
ciumată? Sau tu ți-ai pierdut busola și nu mai știi încotro s-o iei, crezând că
unde-i bine, acolo și numai acolo, este și de tine? Ai uitat (sau poate n-ai
știut niciodată, poate nici nu te interesează) că bunicii și străbunicii tăi au
luptat și mulți dintre ei au plătit cu viața dreptul tău la țara în care te-ai
născut, că țara ta este casa ta, că, aici, acasă, și numai aici ești în drept
să ai o casă a ta, casa strămoșilor tăi? Te-am văzut la cursuri, la
Universitate, îmi place inteligența ta, dar lasă de dorit cultura ta, educația,
sistemele de valori în care crezi, lipsa patriotismului tău și fuga spre acolo
unde crezi tu că-i bine… Dacă tu crezi așa și toți ca tine cred așa, se duc de
râpă valorile noastre, iar românii vor deveni, în una-două generații, un popor
fără țară, o națiune fără patrie. Sau nici măcar atât.
Acesta-i idealul tău?
Politicienii au hotărât profesionalizarea
Armatei României, contopirea categoriilor de forțe și crearea unei structuri
hibride, bună la nimic
Armata țării, după ce a descurajat
efectiv, prin forța și atitudinea sa, o intervenție militară în România, atunci,
la finele anului 1989, și a apărat o revoluție care, în cele din urmă, a dus la
sărăcirea țării și a românilor, la invazia corporațiilor și marketurilor
străine și, în acest fel, la golirea de conținut a conceptului de suveranitate
națională, a continuat să-și facă planuri de restructurare și modernizare.
Erau, de fapt, simple iluzii. Nimeni nu
avea nevoie, în această țară, la acea dată, de așa ceva. Politicienii s-au
făcut că nu văd și nu aud, câțiva dintre ei au apărut pe sticlă și au susținut,
sus și tare, că, de vreme ce nu mai sunt războaie, armata și, mai ales,
ofițerii ei trebuie plătiți la salariu mediu pe economie, ba chiar și la
salariul minim, pentru că, oricum, nu produc nimic. Alții au dorit contopirea
categoriilor de forțe și crearea unei structuri hibride, bună la nimic. Iar cei
mai mulți au rămas buimaci. Politicienii, care au ajuns, așa cum au ajuns, la
conducerea țării, susținuți sau presați de cu totul alte interese decât
interesul vital al României, au hotărât urgent profesionalizarea acesteia (o
profesionalizare fără profesioniști și resurse), trecând-o, de fapt, pe linie
moartă, mai ales după ce armata a determinat și asigurat, prin comportamentul
ei, dar și datorită interesului marilor puteri și al altora de a pune mâna,
foarte rapid, nu doar pe finanțele și avuția țării și al întregii zone
balcanice și răsăritene, ci și pe resursele noastre, intrarea în N.A.T.O. Dar
nu atunci când, datorită valorii ei, ar fi trebuit ca țara să fie primită în
Alianță și în Uniunea Europeană, ci, la urmă, dar și atunci datorită
interesului altora de a spulbera Iugoslavia și de a reface ordinea dinaintea
Primului Război Mondial, ordine pe care unii dintre cei care diriguiesc lumea
după cum vor ei, o considerau și o consideră și azi ca model de echilibru
strategic și de organizare europeană multietnică și multiculturală…
Nemții abia așteptau să dărâme zidul, să
se reunească și să impună federalizarea Europei, americanii erau interesați de
resursele din Kosovo și de un scut anti-Est, pe axul Marea Neagră - Marea
Baltică, francezii de francofonie și de remodelarea și dezvoltarea puterii lor
strategice, alcătuind, împreună cu rivalii lor de totdeauna, nucleul dur al
Uniunii Europene, ceilalți, toți și fiecare în parte, de noua lor condiție în
sistemul global etc. etc.
În doar câțiva ani, economia României a
fost complet anihilată, industria de apărare ucisă prin nefinanțarea armatei
și, deci, prin lipsa de comenzi, ca și prin distrugerea industriei țării, a
centrelor de cercetare, a producției interne. Or, se știe, nu poți avea o
industrie de apărare competitivă, dacă nu ai o industrie națională puternică și
o cercetare științifică pe măsură. Iar toate acestea s-au făcut nu doar de
către străini, ci mai ales de incultura politică, de prosia și trădarea celor care
au fost, în acești ani, la butoanele strategice ale conducerii României.
Efectivele au fost reduse drastic de la
peste 300.000 de militari la 70.000 Educația patriotică și militară a
tineretului s-a prăbușit, lăsând loc educației de clan, individualismului
deșănțat, liberalismului cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei
societăți deschise
În aceste condiții, reforma armatei,
concepută ca modalitate de a moderniza, a devenit calea cea mai sigură de a o
distruge. Nu a existat nici un fel de reformă, ci doar o restructurare
distructivă și chiar criminală. Potrivit concepției acestei reforme, efectivele
au fost reduse drastic de la peste 300.000 de militari la 70.000, marea
majoritate a cadrelor militare, de ordinul zecilor de mii, a suportat un proces
de disponibilizare extrem de virulent, mai drastic chiar decât cel de la finele
celui de Al Doilea Război Mondial. Desigur, unii s-au bucurat de acele salarii
compensatorii, crezând că își pot crea un suport economic, cu cei 150-200 de
milioane de lei, pentru a-și lua viața de la început, într-o economie de piață
extrem de agresivă, de dură și de ticăloasă.
Cazărmile părăsite au fost date
primăriilor sau cui s-a nimerit (cele mai multe sunt, azi, într-o stare
jalnică, așa cum este și sistemul de irigații, cum sunt și urmele în ruină ale
întreprinderilor industriale ale României, cum este și viața românilor care au
mai rămas prin țară să deservească marketurile și corporațiile străine, care au
pus stăpânire pe tot: resurse, pământ, oameni, apă și aer), doctrina militară
națională a fost făcută varză, iar noua doctrină - cea de alianță - a
transformat pur și simplu falnica armată română într-o structură de nișă, un
fel de șoricel mecanic, cu misiunea de a acționa în unele dintre teatrele de
operații ale lumii, cu o instrucție centrată pe gestionarea crizelor și
conflictelor și nu pe apărarea țării spre toate orizonturile. Educația
patriotică și militară a tineretului realizată cândva într-o armată națională
temeinică, s-a prăbușit și ea, lăsând loc educației de clan, individualismului
deșănțat, liberalismului cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei
societăți deschise.
Și, bineînțeles, nimănui nu-i pasă. Nimeni
nu se gândește la rolul pe care îl avea și trebuia să-l aibă o armată într-o
țară aflată cândva între trei mari imperii și supusă pe vecie presiunilor
create de aceste imperii. Vecinii României - toți fiind, de fapt, populații
migratoare războinice sedentarizate - nu sunt prietenii României, ci doar
vecinii ei, care abia așteaptă un nou dictat de tipul celui de la Viena din
1940. Tot de la Viena. Chiar dacă, în noile condiții ale federalizării Europei,
pare puțin probabilă o astfel de eventualitate. Puțin probabilă, dar nu
imposibilă.
Faptul că România face parte din Uniunea
Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea teritorială, nici
independența
Fără o putere economică remarcabilă, fără un
potențial uman de cea mai înaltă calitate, fără o educație corespunzătoare,
fără o cultură temeinică, fără unitate națională și fără o putere militară
capabilă să apere țara spre toate orizonturile, cu sau fără sprijinul
aliaților, este puțin probabil ca țara să poată supraviețui. Faptul că face
parte din Uniunea Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea
teritorială, nici independența, ci dimpotrivă. Europa nu cultivă spiritul
patriei, naționalismul luminat, legea pământului, ci regionalizarea și
federalizarea, resubjugarea națiunilor unor centre de putere europeană, care
sunt tot acolo unde au mai fost.
Conducerile românești de după 1990 n-au
făcut altceva decât să oblige populația să plece din țară în căutarea unui loc
de muncă, să cedeze finanțele și economia țării băncilor străine, corporațiilor
sau intereselor de tot felul, numai românești nu, să dezbine populația care a
mai rămas, să creeze o teribilă forță antiromânească chiar din românii plecați
peste hotare și, în final, să aducă țara pe marginea prăpastiei. Mai mult,
câțiva dintre moldoveni vor Moldova lui Ștefan cel Mare, separată de România,
câțiva dintre ardeleni vor un Ardeal independent, separat de Miticii de la
București, pentru că, chipurile, Ardealul ar fi mai civilizat și mai cu moț
decât restul României, tocmai pentru că a făcut parte din Imperiul
Austro-Ungar, așa cum, de altfel, cred și unii dintre ceilalți români, care nu
sunt ardeleni.
Ei cred că pot salva România,
distrugând-o…
Președintele actual al României -
antiromânul perfect, un lup îmbrăcat în piele de lup și nu de oaie - nu face
altceva decât să provoace, să susțină și să întrețină această dezbinare.
Totuși, românii (a se citi mașina de voturi), cei de peste tot, îl votează în
continuare, liberalii îi atacă, în modul cel mai vulgar și cel mai agresiv
posibil, cu ură și dispreț, pe pesediști, pesediștii se atacă între ei,
useriștii aduc aminte de perioada extremismului tineretului violent din
Germania, dar și din România, care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial,
rupți complet de realitățile țării. Ei cred că pot salva România, distrugând-o.
Proiectele de țară clamate, când de unii,
când de alții, sunt niște nimicuri în comparație cu valorile distruse, cu
tragedia populației alungate (România este pe locul doi în lume, după Siria -
care se află în război de mai bine de cinci ani -, în ceea ce privește
fenomenul emigrației), cu devastarea economiei, culturii, educației și modului
nostru de viață.
România nu mai are nici resurse, nici
putere și cu atât mai puțin, putere militară
Nimeni nu face mai nimic pentru a opri
tăierea pădurilor țării, chiar dacă o mână de lucrători din silvicultură și-au
pierdut viața încercând să oprească criminalii pădurilor României, pentru repunerea
agriculturii românești în drepturile ei, pentru refacerea potențialului
economic, cultural și intelectual al țării, pentru controlul resurselor
strategice. O țară contează pentru sine, în sine și în lume, nu după caii verzi
pe care-i visează politicienii români, hibrizi sau alogeni, ci după puterea ei
reală (economică, politică, intelectuală și, bineînțeles, militară), după
cultura, onoarea și demnitatea ei națională, după capacitatea ei de a crea și
cultiva relații tainice cu vecinii și cu toate țările lumii, benefice pentru ea
și pentru partenerii săi.
Dacă ai putere, contezi, dacă n-ai, nu.
Nimic și nimeni nu poate exista și rezista sub semnul duratei, dacă nu au
putere și resurse. România nu mai are nici resurse (le-a cedat la alții), nici
putere și cu atât mai puțin, putere militară. Armata nu mai are resurse de
mobilizare, nu are efective, nu are rezerve mobilizabile, nu are armament
destul, nici tehnică de luptă performantă, nu are nimic, în afară de pieptul de
aramă al românului milenar. Tehnica de luptă este cumpărată cu bani grei din
vechiturile altora, iar politicienii cred că nu avem nevoie de o putere armată,
de vreme ce suntem în N.A.T.O., nici de putere economică, de vreme ce avem
corporații străine, nici de resurse, de vreme ce nu avem cu ce le prelucra și
folosi, nici de inteligență, de vreme ce inteligențele țării iau drumul marilor
capitale care le plătesc mai bine, nici de istorie, întrucât istoria nu produce
bani pentru buzunarele lor, ci doar nostalgii (patriotarde, la zi, unii dintre
ei), de vreme ce lumea se îndreaptă spre hiperism, globalizare și
cognocivilizație, ci doar de nimic, pentru că nimic, în concepția lor, înseamnă
infinit blajin și lipsă de griji.
Incultura lor politică și strategică este
strigătoare la cer. Nu le pasă de nimic, în afară de o gâlceavă veșnică pentru
a cuceri și menține, cu orice preț, puterea. Fără să-și dea seama că, de fapt,
putere înseamnă asumare de responsabilități uriașe. Aici, neglijența, abuzul,
lăcomia, aroganța și, mai ales, lipsa de creier, înseamnă nu doar dezastrul
tău, ci și dezastrul țării tale.
Armele nu sunt făcute să tacă, ci doar să
aștepte momentul în care cei care le au le vor și folosi
Desigur, marile puteri - și îndeosebi
puterea americană - au interesul de a menține conflictualitatea militară a
lumii la un nivel cât mai scăzut, astfel încât să poată fi gestionată, în
primul rând, de către ele, de către aceste mari puterii, care formează, în
jurul lor, alianțe și coaliții, de către organizațiile internaționale de
securitate (O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. etc.), coordonate tot de ele, de către
corporații, de către marea putere financiară și de către împărații din umbră.
În acest timp, marile puteri se înarmează cu cele mai sofisticate arme, iar
inteligența tehnică nu încetează de a elabora și realiza, în continuare, arme
care nu au existat, din ce se știe, niciodată pe Terra: arme inteligente, arme
hipersonice, arme bazate pe amplificarea undelor, arme geofizice, arme nucleare
din noua generație, arme climatice, arme geofizice, arme cognitive etc.
Armele nu sunt făcute să tacă, ci doar să
aștepte momentul în care cei care le au le vor și folosi. Oricum, tot le
folosesc. Pentru descurajarea celorlalți, pentru menţinerea unui echilibru
strategic pe muchie de cuțit, convenabil lor, pentru impunerea intereselor lor
importante, pentru provocarea de crize și conflicte armate controlabile, dar și
ca mijloace de consum pentru industria armelor, extrem de profitabilă, și de
presiune geopolitică.
De când cu redeschiderea faliei strategice
Marea Neagră - Marea Baltică, în urma summit-ului de la Vilnius și crizei
ucrainene, s-a constituit din nou un front vestic împotriva Estului și un nou
front estic, împotriva Vestului. România este chiar pe falie, iar în
poligoanele ei, se antrenează forțele care, la o adică, vor intra primele în
bătălie. Rusia s-a înarmat până în dinți, americanii sunt deja înarmați până în
creștet, având cea mai puternică armată din lume, pe care o pun mereu la
treabă, chinezii ocupă confortabil locul trei, japonezii revin în forță între
puterile militare strategice ale planetei, turcii au deja o armată excelentă,
dotată cu tehnică performantă, inclusiv cu teribilul F-35, pe care urmează să-l
campeze pe primul lor portavion, capitalele vestice cunosc o presiune islamică
fără precedent, dar unii lideri ai U.E. consideră că așa este bine pentru
Europa care are nevoie de sânge proaspăt, deci de migratori, așa cum au fost și
ei, cu un mileniu și jumătate în urmă, când au distrus Imperiul Roman și, după
care, la timpul potrivit (după Renaștere, când au realizat mijloacele
necesare), au ieșit din mileniul lor de așteptare strategică și și-au trimis,
peste Atlantic, detașamentele lor înaintate pentru a explora și cuceri restul
lumii, desigur nu de dragul acestui rest, ci doar pentru a-și extinde puterea
și a folosi la discreție resursele planetei. Tot așa este și acum.
Românii au reușit să se reunească numai
atunci când au devenit conștienţi de importanța și vitalitatea pământului natal
Populația sedentară a României n-a
participat niciodată la nicio invazie. Ea a trebuit să-și apere, cât a putut și
cum a putut, pământul strămoșilor, limba și cultura și să le lase urmașilor, să
reziste migratorilor războinici și să se adapteze vremurilor și vremuirilor.
Așa a fost mereu, din generație în generație, indiferent de urgiile și
catastrofele care s-au abătut asupra lor. Românii au reușit să se reunească pe
pământul Daciei, atunci și numai atunci când au trecut de la stadiul de
băștinași dezbinați, dar iubitori de vatră, la stadiul de identitate națională,
de forță integrată și conștientă de importanța și vitalitatea pământului natal.
Votul este schizofrenic și potrivnic
realității, nevăzător și handicapat
Sau programat să fie așa.Din păcate, azi,
tot mai puțini dintre noi văd și înțeleg vremurile, uneltirile și urzelile care
se fac împotriva României și românismului, agresiunea implicită a corporațiilor
și a marketurilor care au transformat populația în consumatori captivi orbi,
mulțumită și chiar încântată că poate cumpăra un automobil la mâna a doua sau a
treia, că marketurile au locuri de parcare, că pot plăti cu cardul otrava din
alimentele neromânești care au pătruns în fiecare localitate din România, dar
mai ales în marile orașe, că pot fi slugi purtătoare de smartphone și de
laptop, că se pot duce unde vor în Europa, chiar și fără pașaport, pentru a-i
slugări pe cei care au nevoie de slugi și nu de parteneri sau de egali.
Cei care au dominat lumea ieri o domină și
azi, umili de ieri au devenit din nou umili și azi. Și, probabil, așa va fi
mereu. Nimeni, în România făcută harcea-parcea, nu se va revolta împotriva
celui care îl stăpânește și îl umilește, ci doar împotriva celui de-o seamă cu
el, adică împotriva vecinului de-o seamă cu el și a camaradului său. De aceea,
probabil, votul este așa cum este: schizofrenic și potrivnic realității,
nevăzător și handicapat. Sau programat să fie așa.
Niciuna dintre identitățile parlamentare
n-a avut în vedere interesul național al României şi dreptul românilor de a fi
stăpâni în țara lor pe avuția și resursele țării !
Referindu-se la conducătorii României din
vremea sa, Mircea Eliade, îi asemuia, pe aceștia, cu niște piloți orbi,
considerând, în același timp, că, în mare parte, intelectualii din acele
timpuri sunt nu numai atrași de alte culturi și de alte zări, ci și antiromâni.
Astăzi, nu doar cei care conduc România, ci și majoritatea votanților sunt nu
doar orbi, ci și blestemați să nu înțeleagă mai nimic din ce se întâmplă, să nu
aibă în vedere interesul de țară, ci doar să voteze exact pe cei cărora nu le
pasă, în nici un fel, nici de masa votanților, nici de soarta țării. Adică pe
antiromânii perfecți. Iar mașinăria de vot, hodorogită sau ultrasofisticată,
face restul.
Niciunul dintre președinții României de
după 1989 nu s-a bătut și nu s-a zbătut pentru țara asta, primii doi
bucurându-se doar de confortul funcției și demnității, ultimii doi străduindu-se
doar să dezbine și să stăpânească, să domine și să dicteze, făcând pipi pe
Constituția României, sau acționând la limita legii, pentru a nu fi acuzați de
ilegalități.
Dar cine să-i acuze? Justiția din
România?! Mira-m-aș! Niciuna dintre identitățile parlamentare n-a avut în
vedere, la analiza și aprobarea legilor, interesul național al României, ci
doar interesele de grup, interesele străinilor, ale corporațiilor, ale
antiromânilor. Pe niciunii nu i-a interesat capitalul românesc, dreptul românilor
de a fi, în țara lor, stăpâni pe avuția și resursele țării, calitatea
educației, protecția patrimoniului secular, construirea și menținerea puterii
României, ca țară unitară, suverană și independentă, construcția europeană pe
bază de respect, egalitate și suveanitate. Așa se face că, în trei decenii,
România a pierdut aproape întreaga avuție națională, iar suveranitatea și
integritatea ei teritorială au devenit, din piloni de bază ai existenței țării
și națiunii, noțiuni superflue, pe care nici legiuitorul, nici guvernanții și
nici chiar locuitorii de rând, îndeosebi cei tineri, nu le mai iau în serios.
Ceea ce este extrem de grav!
Se pare că aleșii și culeșii neamului au
trecut de la conceptul de țară suverană, unitară, integrală și independentă, la
conceputul de comunitate internațională… Un fel de expansiune în ceață. Pe
motiv că, dincolo, se află, probabil, soarele. O picătură de apă cristalină
aruncată într-un ocean care nu există. Adică, în nicăieri. Ce e de făcut? Oare,
în aceste condiții, mai poate cineva face ceva? Mai poate. Poporul român. Dacă
și numai dacă se trezește. Deși e cam greu. Azi, somnul, mai ales cel al
rațiunii, este mai dulce ca trezirea la realitate. Chiar dacă acest somn
înseamnă moarte.
Notă - Subtitlurile aparţin redacţiei şi
au fost extrase din text.
Aranjament grafic - I.M.
------------------------------------------
[1]
https://www.art-emis.ro/analize/somnul-de-moarte-al-unei-ratiuni-in-metastaza -
2019
[2] Mircea Eliade din Articolul „Piloţii
orbi ai României” - http://www.art-emis.ro/analize/978-pilotii-orbi-ai-romaniei.html
- 5 mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu