Opinie
în „cazul” Mircea Vulcănescu
Acad.
Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române
08
Ianuarie 2023
De obicei, regimurile dictatoriale așază
între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele
neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la
metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea
cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor, însă, și pentru
anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul
opiniilor. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor” și
a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel Culture”), actul negării
unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale
dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane. Astfel, au
fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă
vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în
„Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri
publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că
a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi
și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea
(pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în
armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat
fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea
drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul
Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza,
Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit,
evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de
fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au
trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă
chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt
întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.
Nu
ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim
Au fost multe personalități cu putere de
decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul
unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor.
dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ.
Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să
trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului. Nu ne
alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii celui de-Al Doilea Mondial
și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru
mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel
hitlerist sau cel stalinist (comunist). Mulți români au sperat că alianța cu
Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care
ciuntise România, care ucisese pe teritoriul U.R.S.S. milioane de oameni,
inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice
fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de
justiția umană și de istorie.
Viața
se duce, e fost perisabilă, pe când opera rămâne
Noi am rămas în partea de lume dominată de
regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți
au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu
toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă
creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu
adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă:
recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor.
Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru
opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a
dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca
cele două aspecte - viața ți opera - să fie complet despărțite. Ele interferă
prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.
Într-o astfel de situație se află Mircea
Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României
interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu. Victoria
Națiunilor Unite - concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice - l-a adus
pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai
epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit
viața tragic, în închisoare, la 48 de ani. Mai ales din cauza ignoranței, a
tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în
bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu
revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.
Condamnările
pronunțate sub un regim sovietic și „dictatură a proletariatului”, ar trebui
considerate de plano nule și neavenite
„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale
Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care
Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în
baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul
colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație
stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de
justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei
ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din
perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”,
„fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai U.R.S.S.” etc.
Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de
permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea
războiului contra U.R.S.S. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite
capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori
responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim
sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule
și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a
fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat
sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea
principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei
ani de după război.
Mircea
Vulcănescu refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și și-a înaintat
demisia din funcția de director al Datoriei Publice
Dar să reluăm faptele din epocă. Despre
funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al
niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de
director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful,
care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era
etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu
refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea
pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea
Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe
superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua
Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al
Datoriei Publice.
Mircea
Vulcănescu ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice
Pentru că demisia a fost respinsă de Carol
al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de
antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de
Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu,
pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede
că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar
de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude
practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai
etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar
public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă
a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este
necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului
Mircea Vulcănescu.
Procurorul
delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să
confirme acuzele la adresa învinuitului
Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu
a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă
ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu“?, în „Observatorul
Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i
găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS
ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel,
aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la
începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel
București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa
învinuitului”. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de
Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci:
„Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a
Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun
Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”. Cu atât mai
puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea
populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […]
activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”.
Mircea
Vulcănescu a apărat cu competență și îndârjire interesele românești
În ce privește acuzațiile în chestiunile
economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor
sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire
interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări
de aservire față de străini (Arhiva C.N.S.A.S., Alexandru Marcu și alții, DP
000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a
cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel
București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au
depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan,
Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl.
„Trebuie
spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”
Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în
chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a
girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice
împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii
bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu”; emite
opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei”; se implică prin
declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul
serviciului militar.
Ceea ce trebui observat este că toate
aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea
Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise
dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma
unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire
aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care
decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea
în Ministerul Economiei. Jean Ancel, unul dintre istoricii „Holocaustului
românesc”, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu,
notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”.
Ecourile
creației lui Mircea Vulcănescu s-au resimțit în cadrul filosofic european
Mircea Vulcănescu este considerat
filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat
profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în
„dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul
teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale
comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a
studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea,
etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în
cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu
la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării.
În esență, era vorba despre un model
valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația
sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea
vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a
fi cu adevărat folositori altora”. În mare, aceasta a fost filosofia de viață a
lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar
fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile
patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de
rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta
puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în
statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet
diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada
interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de
turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării,
căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul
rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente
care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul
vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a
culturii românești din secolul al XX-lea.
Numele
lui Mircea Vulcănescu nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri
Mircea Vulcănescu a trăit și acționat
într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod
categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți
și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase,
condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea
Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să
se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra
umanității” și „crime de război”. Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul
Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”.
Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip
fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură
luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să
fie supus niciunei cenzuri.
Notă - Pentru referințe, surse
bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul
Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022,
pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și
Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă”, publicat
în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul
comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și
apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la
CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii
săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea: Mircea Vulcănescu, 2013). A se
vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”,
apărut recent tot la Editura Eikon (2022).
Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea
Vulcănescu, a se vedea: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/
- 16 iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu