Ioan Miclău-Gepianu - Dedicație specială închinată Poetului geniu

 

Ioan Miclău-Gepianu: ”DUHUL LUI MIHAI EMINESCU”

Dedicație specială închinată Poetului geniu

Mihai Eminescu,

la-173 de ani de la nașterea sa – 15 Ianuarie, 1850 -

și 134 de ani de la moartea și învierea sa (1889 -2023),

in veșnicia culturii neamului său românesc.

 

 

 

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

 

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,

Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”

“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”

“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul si etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetina și-o pleacă cu frunza pân-la pământ,

Doar știa bătrânul Codru a lui Eminescu , Cânt”.

 

Duhul luând chipul lui Eminescu, zise:

 

“…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

 

Codrul răspunde:

 

“De ce nu m-aș legăna,

Daca trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Si frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

 

“Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-si umflă, iar oglinda lor albastră,

Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!

Pe al Crișului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

 

Cerul stelele-și aprinde ca-n vremi de odinioară,

Luna după brazi si-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!

Însfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:

“…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

 

Duhul lui Mihai Eminescu șoptește:

 

“Fiind băiet păduri cutreeram,

Și mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

*

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle suna grav si melancolic!

O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri,

Se desfat l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr v-a rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

 

Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă:

 

“Ce șoptești atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi;

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine știe unde-o ascund?”

 

Tacere. Duhul lui Eminescu zice iar:

 

“Se bate miezul nopții în clopot de aramă,

Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,

Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

 

Izvorul raspunde:

 

“Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,

Lumini in noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ți aduci, -ci știu că n-ai uitat-,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat”.

 

Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurandu-se:

 

“Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut,

Mai trec din vreme-n vreme.

 

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele,

Ce-au luminat atât de des,

Înduioșării mele.

 

Și peste arbori răsfirați,

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrțtișați,

Șoptindu-ne-mpreună.

 

A noastre inimi își jurau,

Credință pe toți vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

 

Putut-au, oare, atâta dor,

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă?

 

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci și galeși?

 

Poezia, in chip de Porumbiță:

 

“Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind romaneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,

Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,

Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna și trudita viața omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,

Visând versul, ochi albaștrii ca și stelele cerești.

In poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!

”Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!”

 

Duhul lui Mihai Eminescu raspunde:

 

“O, dulce înger blând,

Cu ochi uimiți de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că no-i mai auzi,

Că-mi amintești v’o zi,

Din viața mea de sat!

 

Mai poți să-ți amintești,

Cum noi îmblam desculți

Și tu stăteai s-asculți,

Duioasele povești?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume noua ai,

Iubita de-au aflat.

V

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,

Ca-n tinerețea mea,

Suflarea ta ușor,

Zburat-au răcorind,

Si reântinerind,

Întaiul meu amor”.

*

In argintul dimineții auroase raze scapăr,

Tremurând de dor se urcă înspre cer blândul Luceafăr,

El privind cu nostalgie cum străluce valul Mării,

Reâncepe melancolic, genial versul Cântării:

 

“A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată;

 

Și era una la părinți,

Și mândră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți,

Și luna între stele.

 

Din umbra falnicelor bolți,

Ea pasul și-l îndreaptă,

Lângă fereasta, unde-n colț,

Luceafărul așteaptă.

 

Privea in zare cum pe mări,

Răsare si străluce,

Pe mișcătoarele cărări,

Corăbii negre duce.

 

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata,

El iar, privind de săptămâni,

Ii cade dragă fata.

 

Cum ea pe coate-și răzima,

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui și inima,

Și sufletu-i se umple!”

 

Pentru cititor:

Toate versurile cu care “Duhul lui Mihai Eminescu

raspunde, sunt versuri reale ale Poetului

Mihai Eminescu.

 

Dedicație specială -

Ioan Miclău-Gepianu

Australia

 

 

 

 

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: MIHAI EMINESCU, LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI

 

Motto:

”...Și dacă a fost Eminescu poet, filosof, patriot, istoric, politician, gazetar, economist, liric, așa vor fi și cei ce azi se adună spre ai

sărbători memoria și opera”.

(Fragment din eseul: ”Eminescu și spiritualitatea românească

de azi”, Ian Miclău-Gepianu, 2000.)

 

 

”...În volume și ediții, în antologii și analize fără de număr, oameni de seamă ai culturii Române, din generație în generație, au studiat, scris și explicat fenomenul EMINESCU, fundamentând pentru totdeauna convingerea genialității poetului nostru național.

Personalități eminente, de talie enciclopedică, au trudit ani în șir la studiul operei eminesciene. Demne de apreciat sunt ilustrele personalități ca de exemplu: George Călinescu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Ion Creția, Dumitrescu-Bușulenga, Aurel Rusu, Ion Scurtu, Al.Piru, D.Murărașu, și mulți alții.

Din biografiile contemporanilor lui Eminescu avem cele mai sigure surse pentru a înțelege viața și activitatea poetului. Așa de exemplu: Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Barbu Stef. Delavrancea, Al.Vlahuță, Ioan Slavici, ș.a.m.d. Nu mai vorbim de cei din generația prezentă, care încă sunt fascinați de sclipitoarea minte și imaginație artistică a poetului geniu, și al gazetarului patriot, Mihai Eminescu.

Și, totuși, rămas simplu ți modest până la trecerea sa în veșnicie. S-a identificat cu ființa neamului său românesc, cu aspirațiile acestuia, cu suferințele acestuia, cu bucuriile acestuia, șlefuindu-ne o limbă literară cultă, frumoasă, dulce ca un fagure de miere. Vulgaritatea era străină stilului său, dar acea energie și în adevăr demonstrată!

S-a observat de asemenea, că toți din această lungă pleiadă a admiratorilor operei eminesciene, a acelor ce ulterior și l-au ales drept patron al activităților lor literare, au fost demni, s-au străduit a fi demni și cu respect pentru valoarea imensă pe care Eminescu o reprezintă ân ansamblul creatorilor artei literare românești.

Luceafărul poeziei noastre românești aduce în continuu înobilarea ființei și sufletului acesteea, revarsă în gândirea noastră, nu numai visuri de ale averilor nestatornice. Se scriu și azi și se vor scrie ăncontinuu milioane de versuri dedicate geniului eminescian, atât de tinerimea studioasă din țară, cât și de românimea de pretutindeni.

Se observă o linie(rază) ce duce spre plus-infinit, adică înspre veșnicia viitorului poeziei românești, și ce este o mândrie, este că avem drept Patron al Poeziei acest genial Mihai Eminescu, Hristosul Culturii Române.

 

 

COMENTARII

Mult Stimate Poet, Dl. Ioan Miclăû Gepianu,

 Adevăr grăiește cel credincios în cele sfinte,: ,,Totul este din voia lui Dumnezeu”. 

Vă felicit pentru multa inspirație a acestui poem dramatic, dialog între Mihai Eminescu și propriile sale creații, dar alături de aceste se găsește artistul poet care face măiestrit legătura între Poetul Mihai Eminescu și personajele sale devenite deodată însuflețite și vocale.

 Acele multe versuri de legătură scrise din bogata inspirație a Poetului Ioan Miclău completează cu sensibilitate și măiestrie toate versurile de suspans, ivite intenționat.

 Acele versuri de fermecătoare țesătură ajută cititorului de a avea un summum de informații și de poezie, încât te întrebi, cui aparțin versurile care alipeau conversația între poetul Mihai Eminescu -Duhul și codrul, pădurea, izvorul cu multele lor elemente care în graiul lui Eminescu deveniseră fermecate.

Spre norocul nostru, care dormim la căpătâi cu un volum de poezii scrise de Mihai Eminescu, reușim să diferențiem stilul ,,Luceafărului” românesc  de versurile însuflețite adăugate. 

 De altfel Poetul Ioan Miclău a avut grija de a ne atenționa prin simulare de acte, de scene, de dialog asupra desfășurării acestei mini piese de teatru - dialog.

 Felicităm pe autorul, scriitorul Ioan Miclău-Gepianu pentru tinerețea și prospețimea gândirii, tema originală a poemului dramatic și totodată pentru dragostea pe care o arată literaturii române eminesciene.

 Acest gen de creație artistică rar întâlnită și valoroasă naște în sufletul nostru sentimentul de adulare a geniului eminescian și a finei legături sufletești și prin grai a românului care în ciuda umbrei care ar voi să se interpună între român și Mihai Eminescu, devine cu atât mai incitantă vorbind de la suflet la suflet prin elemente  specifice dragei noastre glii, în fața cărora românul devine receptiv imediat când coboară din leagăn.

           Cu stimă, 

  Melania Rusu Caragioiu