Vasilica Grigoraș - Prea târziu, Mamă!

 

Prea târziu, Mamă!

 

 

~*~

 

Creştem şi tot puii mamei suntem,

greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină

şi avem toate drepturile din lume,

îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,

putem să avem toate bogăţiile pământului

ea tot vrea să ne mai dăruiască,

putem să ştim câte-n lună şi-n stele

ea tot ne mai dă un sfat,

nu e nevoie să ne străduim să ne iubească

ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.

 

Iar noi nu observăm

când îi răsar firele albe,

pentru noi este mereu tânără,

nu vedem când puterile-i scad,

noi o ştim întotdeauna puternică

pentru că ea face ce-i cerem

şi multe în plus,

nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,

care-i inundă ochii uneori,

nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,

ale noastre sunt mai importante.

 

La un moment dat îi auzim

ultimul strigăt, ultimul geamăt,

ultimul suspin înainte de a pleca.

 

Ne trezim dintr-un somn prelung

împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,

conştientizând că suntem eroii negativi

dintr-o poveste pe care doar EA

a făcut-o cea mai frumoasă.

 

Înţelegem prea târziu

că toate rătăcirile de moment,

ezitările de circumstanţă,

amânările fără motiv

ne-au împiedicat să-i spunem

simplu şi la timp:

MAMĂ, te iubesc.

Te rog, iartă-mă!

 

~*~

Vasilica Grigoraș

Poem publicat în revista MILESCIANA, Nr. 12, 2022.