Alunecarea
din cer
Motto:
„Inscripţie pe o fântână: Ceea ce-i adânc,
nu străluceşte”.
(Lucian Blaga)
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc că am alunecat din cer, nici acum nu mă dumiresc dacă a fost o simplă
nebunie sau dorinţa de a trăi senzaţii extreme. Nu cred că a fost o dorinţă în
vreun fel, dar sunt sigur că a fost o provocare. Mai mult pentru mine însumi. Nu
neapărat un act de curaj. De bărbăţie? Nici vorbă! Căci sunt atâtea femei ce au
încercat cu succes salturile încât bărbaţii nu pot revendica o supremaţie în
acest sens.
Dar, cu siguranţă, e o experienţă pe care
trebuie să vrei să o încerci pentru a putea avea finalitate. Nu poţi face un
lucru dacă întâi de toate nu ţi-l doreşti să se materializeze.
Am privit alunecarea din cer de foarte
multe ori din afară. De pe sol, zborul pare un lucru facil şi gândul te
îndeamnă să crezi în forţa aripilor, în abilitatea de a le manevra pentru a
găsi traiectoriile optime şi, în final, de a mângăia pământul cu picioarele,
atunci când zborul s-a încheiat. Am avut mereu teama frângerii, însă tocmai
acesta-i diferenţiază pe zburători: au încredere în aripile lor.
Am vrut şi eu să văd cum e pământul privit
de sus. Îl mai văzusem în câteva zboruri ocazionale când aripile ne-au purtat
chiar şi deasupra norilor. În avion, trăieşti cu senzaţia siguranţei terestre,
pentru că picioarele simt tăria pământului deşi este iluzia dată de podeaua aparatului
de zbor. Subconştientul nu intră în panică chiar dacă câmpul vizual se dilată
pe măsura urcuşului iar subiectele terestre suferă contracţie. Doar respiraţia
capătă o greutate din cauza aerului mai greu de găsit.
În burta avionului nu se auzea decât
zgomotul motorului. Cele câteva glume ale colegilor de compartiment se stinseră
încet pe măsură ce aparatul lua înălţime. Nu i-am suspectat nicio clipă că ar
fi timoraţi. Majoritatea erau instructori cu sute de salturi la activ, cu o
viaţă trăită între două lumi, între văzduh şi pământ, cunoscători desăvârşiţi
ai planării în gol. Se retraseră în ei. Poate că pentru ei imaginea privită de
sus nu mai reprezenta o noutate.
Noi, pasagerii dispuşi la a testa
necunoscutul încercam senzaţia înălţimii, a aerului rarefiat, a pământului în
descreştere şi a zâmbetului descătuşat de încordare, căutam liniştirea inimii.
Şi ea avea ceva de spus...
Motorul avionului continua să toarcă
mesajul urcuşului. Câteva altimetre, plasate pe mâini, indicau înălţarea.
Gesturile de calmitate aminteau că încă mai este drum de urcat liniştind
nedumerirea celor ce vor să încerce necunoscutul. Pentru ei, spaţiul înconjurător
avea caracter de noutate şi tocmai acest fapt crea nerăbdare. Numai zburătorii
îşi consumau cu grijă gesturile, parcă ferindu-se de risipa de energie lăsând
timpul să alunece în firesc. Existau cadenţe diferite de ritm temporal, unele
încercând să le astâmpere pe celelalte. Experienţa îşi juca rolul făcând
piruiete în universul fiecăruia. Se construiau imagini prin închipuiri iar unii
aveau grija de a le aduce în vibraţia liniştii. Ea se infiripa în fiecare prin
invocarea autocontrolului. Numai ochii aveau reflexe diferite. Zburătorii i-au
închis pentru a-şi începe dialogul cu Dumnezeu. Ceilalţi îl purtau cu ochii
larg deschişi.
Un sunet scurt anunţă atingerea cotei ca
un ceas deşteptător ce te ridică din nefiinţă.
Uşa se deschise larg şi prin ea se zărea
pământul ca o hartă desenată în tonuri de verde şi ocru precum cele de pe
Google Map. Însă albastrul domină venind din înalt pătruns de o lumină stranie
iradiată de un soare de vară. Dimineaţa încă nu risipise roua şi aburii pluteau
diluând orizontul într-un ton lăptos. Instructorii au ieşit brusc din amorţire
şi timpul lor se mişca într-o cadenţă mult mai pronunţată. Gesturile le erau
precise, fiecare ştiind exact ce are de făcut.
Singurii dezorientaţi erau turiştii veniţi
pentru saltul în tandem. Eşti ca un pacient intrat pe mâna medicilor dintr-o
sală de operaţie. Experienţa mea îmi oferă suportul pentru acestă comparaţie şi
cred că ritmul lor mi-a oferit încrederea că ştiu exact ceea ce au de făcut
pentru reuşită. Iar scopul zburatorilor a fost/este acela de a te aduce integru
la sol trăind din plin experienţa zborului, al unei alunecări din văzduh de la
trei mii de metri.
Saltul în tandem are câteva
particularităţi. Trebuie să-ţi asumi rolul de pacient renunţând implicit la
dorinţa de control. Reflexele de şofer trebuiesc uitate pentru că, în aer, conduce
instructorul. Echipamentul ţine corpurile celor doi strâns unite pentru a forma
un tot unitar. Este esenţial pentru găsirea echilibrului în planarea în gol,
iar cooperarea pacentului este de dorit. Dar condensarea timpului, amorţirea
reflexelor face ca turistul să-şi mai uite din sarcini, iar instructorul
trebuie să aibă prezenţa de spirit de a le rezolva. Aş compara-o cu munca
salvamarului în exerciţiul funcţiunii, precizia mişcărilor fiind salutară
pentru amândoi.
Pasul spre neant este punctul culminant al
încercării. Ieşirea din avion este o trecere din lumea cunoscută către un
univers necunoscut. Şi nu e vorba de imagine chiar daca lumea privită de sus
este altfel, ci este păşirea în lumea incertitudinii, a instabiltăţii, a
reflexelor pe care un nezburător nu le-a mai încercat. Caderea ajunge să devină
singura certitudine. Apoi, aerul devine singurul suport plauzibil. Este înot
într-un fluid aproape lipsit de densitate a cărui rezistenţă se face simţită
tot mai mult pe măsură ce viteza de cădere creşte. E ca şi cum ai pluti pe apă
cu faţa în jos privind în adânc spre fundul lacului. În saltul în tandem,
instructorii au grijă să te filmeze, iar prezenţa unui alt zburător la câţiva
centimetri de creştetul tău este o surpziză plăcută eliberând mintea de
greutatea exerciţiului unui înot înspre abis. Este o întoarcere spre lumină
prin simplul gest al ridicării frunţii... Apoi se deschid aripile...
Deschiderea paraşutei produce un şoc
fizic. Îl resimţi. E ca o renaştere. Dar este o uşurare dictată din
subconştient... Acum e zbor! Nu mai e cădere! Şi începe planarea. Cadenţa timpului
intră în retorica liniştii. Soarele capătă zâmbet iar pământul iradiază
căldură. Muzica văzduhului se cântă în ritm de vals. Urechile o pot percepe iar
planarea devine un dans. Apoi certitudinea pământului devine relaxare. Urmează
incursiunea retrospectivă în mental pentru a-ţi aminti ceea ce ai trăit. A fost
bine? Cu siguranţă, da! Ce ai simţit? Timpul îţi va aduce din memorie simţurile
pentru că planarea a concentrat într-atât timpul încât secundele se numără în
decade. Ele trebuiesc răsfirate în liniştea căminului, în suportul somnului.
Corpul încă răspunde la senzaţii. Diferenţa de nivel parcursă are ecouri
celulare. Sedimentarea trăirii se resimte pe parcursul mai multor zile. Pentru
un prim salt, ca turist, ai timp să meditezi la ceea ce ai trăit. Ca zburător,
urmează un nou salt. Timpul meditaţiei se parcurge între două zboruri.
Abia când înmagazinezi experienţa unui
zbor poţi înţelege mai bine semnificaţia lui dincolo de aparenţe. Eu nu sunt
sigur că l-am înţeles pe deplin. Poate că ar trebui să recidivez pentru a-i
pătrunde mai adânc înţelesurile, dar am rămas cu certitudinea că saltul cu
paraşuta nu-i nici pe departe un simplu joc. Pare o distracţie pentru
ignoranţi. Am fost şi eu unul din ei, dar experienţa unui zbor m-a făcut să
înţeleg şi să simt ceea ce altfel nu aş fi putut pricepe. În ochii mei,
zburătorii au căpătat mai mult respect.
Astăzi, mintea încă mai răscoleşte
amintiri. Trăirea intensă a unei alunecări din cer are efecte mentale
inimaginabile. Simţurile au căpătat rezonanţa lumii înconjurătoare şi devii conştient
că eşti partea unui întreg ce nu înseamnă numai pământ ci şi văzduh. Câmpul energetic
personal s-a dilatat, iar undele cerebrale au interferat cu frecvenţe
telepatice.
Contracţia timpului dintr-un salt are
proprietăţi terapeutice ce se resimt nu numai la nivel mental. Dar mentalul
este generatorul. Şi cred că experienţa unui salt îţi schimbă viziunea asupra
lumii. Cert este că pentru a-mi putea clarifica aceste gânduri am nevoie de îmbunătăţirea
experienţei. Un nou salt ar fi o soluţie.
Mulţumim Aeroclubului „Grigore Baştan” Suceava (Salcea) pentru privilegiul de a ne oferi această experienţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu