Mihai Cantuniari - Remember (2) - Tante Zoe. Românii de acum 50 de ani

 

Remember (2) - Tante Zoe. Românii de acum 50 de ani

Mihai Cantuniari, scriitor

30 Octombrie 2024

 

„Române, dacă vrei binele neamului, alege să te conducă un Român Ortodox” (Col. (r) Alexandru Bochiș-Borșanu)

 

Pe la începutul anilor ’70, mutat deja cu Ileana din strada Victor Manu în apartamentul tatălui meu din Iulius Fucik, am trântit în prag de primăvară o gripă de mare efect. Tuse, strănuturi, temperatură, smiorcăieli, roşu în gât, transpiraţie, cap greu, ochi lăcrămoşi  ─  mă rog, tot tacâmul. Evident, nu mă mai duceam la serviciu, ci zăceam înfofolit în pat şi mă lăsam cu o plăcere perversă în grija afectuoasei mele soţii. Rugasem să nu vină nimeni din familie să mă vadă, ca să nu împrăştii morbul printre cei apropiaţi. Mă simţeam rău cu adevărat, dar mă şi răsfăţam niţel în dimineaţa aceea, aşa cum şedeam în capul oaselor, sprijinit  pe perna ridicată, cu ochii pe geam la primele raze de soare mai căldicele de afară. Care nu mi-a fost aşadar mirarea la primirea unui telefon de la tante Zoe Leonida, ce ţinea să mă viziteze chiar în condiţiile acelea. Am avertizat-o conştiincios de riscul contaminării, dar ea tot nu s-a lăsat. În consecinţă, peste vreo jumătate de oră buna-mi mătuşă se afla la căpătâiul meu, dorlotându-mă la rându-i şi prezentându-mi un mic cadou-surpriză (mic numai ca dimensiuni, după cum veţi vedea), înfăşurat frumos în hârtie de mătase.

 

Tante Zoe ştia de marea mea pasiune de-atunci pentru numismatică, după cum la fel de bine ştia, cunoscându-şi nepotul, că nu valoarea materială intrinsecă a monedelor mă captiva, ci aceea artistică, în asemenea măsură încât de-a dreptul mă amorezasem de chipul nimfei Aretusa de pe tetradrahmele de argint Macedonia Prima. Aceeaşi pasiune avea să mă facă, mai târziu, să caut prietenia şi învăţăturile savantului Octavian Iliescu, şeful cabinetului numismatic al bibliotecii Academiei, cu care am avut lungi şi spornice conciliabule în biroul lui liniştit din Calea Victoriei, unde mi-a arătat şi câteva din tezaurele cu care se mândrea cabinetul: lingouri cilindrice de aur având întipărite la ambele capete chipuri ale vremelnicilor împăraţi din răstimpurile de decadenţă, când pacea la hotare se plătea scump către şefii barbari, cu zeci şi sute de monede de aur (aurei, solidi) topite împreună într-un singur astfel de sul lung - iar tributul anual consta din căldări întregi cu lingouri -, dar mai ales monumentala, neuitata salbă de argint ca o za luminoasă căzând în chip de grea cataractă peste bustul feminin, de la gât până la centură, cu cel puţin şapte rânduri de denari republicani romani şi de drahme greceşti din mai toate oraşele-state, crescând treptat în dimensiune de la cheutoare spre centrul unde se lăfăiau tetradrahme cât farfurioarele. Lucrătura în sine era o capodoperă, întrucât fiecare piesă în parte era prinsă numai cu gheruţe de argint, pentru ca valoarea ei să nu fie nicidecum ştirbită prin găurire.

 

Deschid o mică paranteză ca să fac loc unei alte întâmplări numismatice din aceiaşi ani ’70. Mă întorceam acasă cu troleibuzul de la Editura Academiei unde lucram pe vremea aceea, când, în mulţimea indiferentă, ochii mi-au căzut (mari, uimiţi) pe finul lănţug de aur purtat la gât de o tânără necunoscută; exact la mijloc, între sâni, odihnea atârnată de el o preafrumoasă monedă de aur bizantină, un autentic solidus părând în perfectă stare. De data aceea - şi numai atunci - ochii mi se scurgeau pofticios nu după pieptul cel promiţător al tinerei doamne, ci după podoaba ce i-l punea atât de bine în evidenţă. N-am putut rezista ispitei şi am rugat-o politicos să mă lase să văd mai bine piesa. La început bănuitoare şi gata de apărare, tânăra a simţit însă că nu mă dădeam la ea într-o încercare penibilă de agăţare, ci chiar mă interesa în cel mai înalt grad moneda; spontan, şi-a desprins lănţugul de la gât şi mi l-a pus în palmă cu piesă cu tot, într-un avânt de prea mare încredere. Am privit cu interes reversul şi m-am declarat mulţumit în sinea mea, dar când am văzut aversul am simţit că mi se înmoaie picioarele: drept în mijloc era înfipt un mic rubin care de frumos era frumos, trebuia s-o admit, însă distrugea toată valoarea istorică, estetică, ştiinţifică, numismatică a monedei. Pe scurt, în afară de cea strict materială - aur şi piatră scumpă -,  piesa îşi pierduse prin prelucrarea aceea grosolană, neprofesionistă, orice valoare. I-am înapoiat-o stingherit tinerei doamne, care nu mai ştia ce să creadă văzându-mă brusc atât de plouat, şi am coborât cu coada între picioare la prima staţie, ca să nu fiu nevoit să joc comedia admiraţiei şi să mă pamez în faţa unui eşec de proporţii. Cred că nici până în ziua de azi doamna pe-atunci tânără nu ştie de ce m-am dezumflat aşa dintr-o dată.

 

Şi o nouă paranteză, cerută de context: momentul când, inconştient şi neintenţionat, i-am făcut domnului O. Iliescu cel mai frumos dar pe care şi-l putea dori. În colecţia oferită mie atât de generos de tante Marie, şi pe care o spârcuisem sârguincios oferind spre vânzare piese cu a căror contravaloare în lei mă desfătam cu prietenul Edy la barul “Berlin” în rafale de muzică, se pripăşise nu ştiu când şi cum o mică lamelă de metal alburiu, contorsionată şi jalnică, arătând de parcă fusese călcată de tramvai. Mă uitam la ea neînţelegând nimic: părea a fi monedă şi nu prea, avea bătute câteva litere nedesluşite, nici latine, nici slavone; oricum n-o puteam situa nici măcar aproximativ, nici în timp, nici în spaţiu. Ciudăţenia aceea nu părea demnă de o colecţie. De câteva ori fusesem pe punctul să mă dezbar de ea, aruncând-o pur şi simplu la gunoi, dar de fiecare dată ceva mă oprea şi mă îndemna să cer întâi sfatul unui specialist.

 

Aşa s-a făcut că  într-o bună zi am pus caseta mea cu monede antice pe biroul domnului Iliescu, rugându-l să ne uităm puţin la ele şi să mă sfătuiască în legătură cu cele câteva misterioase, necunoscute sau chiar dubioase. Când a venit rândul piesei de mai sus, am simţit nevoia să mă scuz pentru ea, într-atât o consideram de nepotrivită cu atmosfera de studiu a cabinetului şi cu adânca specializare a numismatului. Care nu mi-a fost însă uimirea la reacţia lui, după ce-şi vârâse moneda (dar era monedă?) aproape în ochi -  era teribil de miop -  şi mai că sărise din scaun cu ea într-o mână şi cu lupa în cealaltă: „Domnule, domnule, dar ăsta-i un dinar al lui Dan I al Ţării Româneşti!”. După atâta timp nu mai ţin minte precis dacă era vorba de Dan I sau de Vlad I; oricum surpriza şi încântarea lui Octavian Iliescu, căruia i se urcase tot sângele în obraji şi rotea nişte ochi de copil dus la o feerie, m-au hotărât imediat: „E a dumneavoastră”.

 

Am trecut uşor peste toate protestele lui sincere de om dintr-o bucată, intuind că nimic nu-l putea ferici mai mult pe savantul din el decât disculeţul acela neverosimil de argint subţiat, casant, luat parcă de pe şina tramvaiului. Drept mulţumire, mi-a ţinut atunci o adevărată prelegere despre raritatea monedelor bătute fie de cezari romani din epoca târzie, proclamaţi peste noapte de soldăţoi care îi şi trădau ori ucideau după numai câteva luni, fie de voievozi de-ai noştri grabnic trecători pe scaunul domniei. Despre unii din ei nici nu se ştia să fi apucat să bată monedă, drept care apariţia neaşteptată a vreunei piese de-a lor era un eveniment “epocal” în lumea închisă, exclusivistă, a marilor iniţiaţi.

 

Oare ce cadou îmi adusese la patul „suferinţei” mereu afectuoasa tante Zoe, cea luminată întotdeauna, de când o ştiam, de un zâmbet bun? Am deschis pacheţelul şi, de surpriză şi încântare, am rămas mut: aşezate unele peste altele în formă de mic sul, mi s-au rostogolit în palmă cinci superbe monede de aur, absolut autentice, dintre care patru bizantine (una era schifată, adică adâncită concav) şi un ţechin veneţian bătut de dogele Aloyssius Mocenigo! Din cauza poeziei El Zorab, mulţi dintre noi, majoritatea, cred că ţechinul („O mie de ţechini primeşti?/ O, paşă, cât de darnic eşti!”) este o monedă de aur arabă. Nici pomeneală: etimonul cuvântului este italienescul „zecca” însemnând tiparniţă de bani. Prin urmare, ţechinul e ducatul veneţian, de foarte bună calitate, motiv pentru care a circulat şi în lumea arabă. Tante Zoe îmi făcuse un dar împărătesc.

 

Pe vremea aceea, simpla posesiune a unor monede de aur era cu desăvârşire interzisă şi constituia infracţiune gravă, pasibilă de închisoare. Statul le confiscase demult de la particulari, mai ales sub formă de „napoleoni”, sau „cocoşei”, lăsând oamenilor dreptul de a avea inele şi verighete, câteva podoabe de aur - lucrate, comercializate numai în magazinele de Stat numite „Bijuteria”, strict controlate -, plus aur dentar. Atât. Tot restul era considerat monopol de Stat şi administrat cu străşnicie. De dragul meu, buna-mi mătuşă încălcase legea, printr-un gest generos pe care nu aveam să-l uit vreodată. Ingratitudinea nu a fost, nici nu este punctul meu forte.

 

Vezi, de aceea, la capătul altei decade, am privegheat-o singur pe tante Zoe în prima ei noapte petrecută pe tărâmul celălalt. În strada Salcâmi, în sufrageria unde în timpul vieţii îşi primea oaspeţii cu atâta căldură, chiar pe masiva masă centrală, între patru sfeşnice de argint cu lumânări de ceară, odihnea fiinţa aceea mărunţică, cinstită,  muncitoare şi devotată, a cărei bunătate nu dispăruse decât odată cu suflarea-i. Era prima oară când vegheam singur un mort, eu care mă îngrozeam de marea trecere. Mă oferisem instinctiv, văzându-i pe toţi ai casei foarte obosiţi, iar pe soțul ei, unchiul Paul, doborât, pierit, aflat undeva dincolo de istovire. A acceptat cu greu şi nu s-a lăsat dus decât după ce m-a întrebat în şoaptă: „N-o să-ţi fie frică?”. Am făcut ochii mari: cum era să mă tem de unul din oamenii care toată viaţa lor nu-mi voise şi făcuse decât binele? Pentru mine, tante Zoe nu era o moartă, era tot tante Zoe pe care o ştiam de când deschisesem ochii pe lume. Chiar şi după moarte, ea nu-mi putea fi decât benefică.

 

Dar noaptea aceea a fost una cu totul deosebită, nu în ordinea faptelor (nu se întâmpla absolut nimic), ci a stării de spirit care m-a cuprins de îndată în camera cu geamurile larg deschise spre întunericul văratic de afară, blând luminată doar de mucurile de lumânare ce trebuiau curăţate din când în când. Se aşternuse peste tot şi toate o mare, nemaiauzită linişte cerească îndemnând la reverie, la amintire, la împăcare şi reculegere. În sfârâit de lumânări şi ţârâit de greieri din curte, sufletul meu centrat, revenit parcă la matcă, domolit în fine, se dilata vertiginos, umplând preajma şi depărtările, noaptea întreagă şi vectori siderali. În orele acelea razante cu timpul dar impermeabile la el, participam ca iniţiat la o taină copleşitoare; eram şi nu eram cu mătuşa mea, care era încă şi nu mai era ea însăşi. Trupul împuţinat de suferinţa trecută şi injectat cu formol era acolo, pe masa de lângă mine, dar suflul divin ce îi dinamizase până atunci membrele şi i se răsfrânsese luminos în ochi și zâmbet se răzleţise în marele necunoscut. Încă fiinţă şi deja nefiinţă, şovăitor luneca sub ochii mei dinspre un regn spre altul, de la cel animal la cel mineral, de la animat spre inanimat. Sugestiile bacoviene („stam singur lângă mort şi era frig”) nu se potriveau defel: eu stăteam absolut liniştit şi ajutam cu prezenţa mea de catalizator, concentrată, absorbită, epicentrată, la inexprimabila reacţie de prefacere, de sublimare, de scurgere a omenescului prin pâlnia înstelată a întunericului către altceva situat altundeva. Şi    nu-mi era pic de teamă, ci mă simţeam cumva părtaş la săvârşirea marii slujbe a prohodului neauzit, fără a-mi putea explica nici cum, nici de ce. O pace de dincolo de fire ne învăluia, pe viu şi pe moartă, izolându-ne din aprigul contingent, contopindu-ne în lumina atemporală a recunoştinţei, dragostei şi respectului.

 

Nu aur îmi adusese cândva tante Zoe, ci suflet; nu aur primisem eu, ci mărinimie.  Aşa se preţăluiau pe atunci darurile: după caratele bunătăţii. Materialismul abject de care ne-am lăsat pângăriţi şi căruia îi batem mătănii de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa în program non-stop este ultimul hârdău cu dejecţii prăvălit peste un neam care merita totuşi altceva.

 

Ca atâtea alte lucruri din viaţa mea, şi cele cinci monede de aur au fost pe rând   înstrăinate de mine, când ori nevoia ori capriciul m-au împins la destule renunţări. Dacă le-am pomenit aici, a fost numai ca să-mi răstorn chimirul doldora de amintiri sunătoare, de averi eterice, şi să împrăştii peste puţinii oameni generoşi pe care i-am cunoscut o aură bătută în nestematele slovei.

 

Nota autorului - Fragment din Trilogia „Omul ca iarba”, din care au apărut la Ed. „Humanitas” numai primele două volume. Publicarea celui de al treilea va fi posibilă doar după abrogarea legilor cu dedicație - antiromânești-anticonstituționale-antiștiințifice-antiistorice-anticercetare 107/2006 (și O.U.G. nr. 31/2002), 217/2015 și 157/02.07.2018, legi ale cenzurii, care prin interdicțiile și sancțiunile impuse neagă explicit libertatea de exprimare garantată de însăși Constituția Țării. În anii ceaușismului am putut publica toate cărțile mele. Acum, nu. Deci când a fost cenzura Sistemului mai odioasă, atunci sau acum?). „I.N.S.H.R.-E.W.” și CNA monitorizează întreaga Românie, tot ce mișcă în Țara asta. Cu ce drept?