Părintele PIMEN Vlad – Învățături de la Muntele Athos
(partea a II-a)
„Un
călugăr trebuie să trăiască pe pământ
ca în cer, cu
inima deschisă pentru Dumnezeu.”
(Arhimandrit TEOFIL Părăian)
Măreția legendară, serafică, divină, s-a
pogorât din albastrul cerului peste brocartul verde al pământului, peste
lacrimile de safir ale Mării agitate care, își preschimbă deseori apele într-un
borangic strălucitor, sub gingășia culorilor, prin care te pătrund atâtea
licăriri de cântec. Între golful Singitic și golful Strimonian se arată cea mai
din soare-răsare peninsulă, Muntelui
Sfânt – Inimă neprihănită de piatră vie, hărăzită veșnic spre închinare
dumnezeiască.
Athos în limba pelasgă înseamnă pur,
curat, nevinovat. Pentru a reda cât mai fidel această ICOANĂ, această GRĂDINĂ,
această MOȘIE dăruită de Fiul
HRISTOS MAICII Sale și apoi nouă
creștinilor teofori, vom apela la ilustrul scriitor, ieroschimonahul Daniil
Tudor, Părintele Rugului Aprins,
martir al gulagului comunist care, ca atâtea mii de camarazi, a sărit din Temniță
în Sinaxare, știind că nu va avea loc în neîncăpătorul Act al
canonizării Sinodului Bisericii de azi.
Unul dintre cei mai erudiți Români, ziarist,
poet, scriitor creștin, teolog al veacului al XX-lea, Sandu Tudor, a plecat la
Muntele Athos, în postura de jurnalist, să dibuie
senzații tari pentru ziarul său, dar s-a cutremurat când s-a văzut lăuntric
în vârtejul deșertăciunilor și, întors în Patrie, s-a călugărit.
„Din nelămurirea
cețoasă, de la dunga mării un întreg șirag muntos, albastru turchez, pornit cu
spinarea din istmul care leagă de pământul calcidic, răzbate și umple svelta
peninsulă în toată lungimea ei, ca să se sfârșească în mare într-un uriaș
stalactit de marmură albă suit în bolta minunată a cerului așa de liniștit,
limpede și verde...
Ai spune nu știu
ce împietrită inimă, care iese feciorelnic din fără fundurile mării, ori, cum o
asemuiește străvechiul Strabonius în Geografia
lui, o țâță uriașă de zână ascunsă sub undele egeice.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor – Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, București, 1999)
Athosul
a primit întâia nemurire în vremurile eroice ale marilor Traci, când Cuvântul
divin a fost țesut în porfira Cântării celeste,brodată de genialul poet trac
HOMER în undele ILIADEI sale.
Muntele Athos a fost idealul multor
dacoromâni, al multor monahi valahi, precum și de copil al viitorului mare
Duhovnic Părintele Justin Pârvu. „Icoana
din casa noastră era cu Sfîntul Munte Athos. În jurul Sfîntului Munte era un
aer sfînt și eu îi spuneam mamei: „Mă văd acolo, Mamă.” Și într-adevăr, după ce
am parcurs atâtea necazuri, peripeții, am mers în Sf. Munte chiar cu riscul de
a cădea în plasa securității care m-a urmat pînă și acolo.” (Adrian Alui
Gheorghe, Cu părintele Justin Pârvu
despre moarte, jertfă și iubire, Ed. Conta, Piatra Neamț, 2006, p. 177)
Dar și Mănăstirea Petru Vodă, ctitoria de
suflet al marelui Avva Justin Pârvu, se află situată într-un loc sfânt, în
Poiana îmbrățișată de dealurile înalte care străjuiesc Munții Stănișoara.
După rânduiala plecării pe Calea monahală la
mănăstire, la mănăstirea Sihăstria, păstorită de părintele Ilie Cleopa – o
modestie întruchipată a cărui stăreție nu se lăfăia bizantin ca palatele
ierarhilor ultramoderni români de azi, ieșiți „smeriți” din găoacea monahală, ci era asemeni lui, adică, săracă cu duhul, o simplă chilie,
respectiv „o încăpere modestă, cu două
scaune de brad, o bancă și câteva icoane și cărți,” unde ziua păștea oile
Obștei și noapte păstorea mioarele Mănăstirii, a venit prevestirea plecării la
Athos (Mi-e Dor de Cer – Viața Părintelui Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea
Sihăstria, 2010, p. 46).
Când părintele Pimen Vlad a primit în anul
1993, vizita tatălui său Vasile, deodată între discuția lor familială, molcomă,
amăruie s-a prăvălit râsul și strigătul părintelui stareț Cleopa:
„Ha, ha, ai
grijă, să nu fugi la Athos!” De
fapt surprinzătorul și veselul avertisment suna prin inflexiunile părintelui
Cleopa, altfel: „Știu c-o să pleci la
Athos!” Deși, nici nu-i trecea prin cap așa ceva tânărului monah, ajutor de
iconom să plece de la vestita mănăstire, una din perlele moldave, totuși ecoul
i-a rămas în cap, a sunat insistent a dangăt de clopot, până ce s-a coborât în
inimă și de acolo cu pași repezi s-a îmbarcat înspre Odiseea Sfântului Munte.
„Întreaga
mea viață devenise Muntele Athos, nu știam nimic altceva în afară de asta. Nu
aveam nimic, nici bani, nici haine.” (Părintele Pimen Vlad, Învățături de la Muntele Athos, Bookzone-București, 2024, p. 78)
Însoțit de un confrate monah au purces după
rânduiala Maicii Domnului în marea Taină a vieții – aventura monahală. Pentru Grecia, atunci nu se oferea viză, așa că
au luat via Ierusalim, pe urmele pașilor dumnezeești ai Mântuitorului Iisus.
După aterizare în Palestina Sfântă – Fiică a seminției trace, au purces pe cont
propriu. „A rânduit Maica Domnului să
întâlnim acolo o măicuță, ea mai avea ceva idee despre cum mergeau lucrurile în
zonă.” (ibid., p. 79)
Pelerinii noștri monahi au ajuns la
mănăstirea Sfântul Sava, unde au zăbovit puțin, dar ecoul Muntelui Athos nu le
da deloc pace. S-au învârtit în loc, au mers în cerc, au dat îndărăt până când
le-a ieșit în cale măicuța care i-a preluat la venire, iar după o scurtă
chibzuială i-a luminat: „Ați stat trei
zile la Sfântul Sava, hai înapoi acolo, să-i rugăm pe ei! Poate se milostivesc
să vă dea o hârtie, ceva. Fiind și greci, au astfel de trecere la ambasada
greacă. Poate rânduiește Maica Domnului.” (ibid., p. 81)
Și Maica Domnului a rânduit: ajutorul de
stareț de la Sfântul Sava, îndemnat de Maica Domnului le-a dat o scrisoare
către Doamna Ecaterina, consul-șef la Ambasada Greciei, care l-a delegat pe un
funcționar să îi ajute cu viza. Cum subalternii sunt cei mai tari de cerbice,
i-a ținut o oră pe uscat, apoi o jumătate de oră într-o ploaie torențială de
înjurături, după care le-a smuls pașapoartele, le-a pus viza și-a scrâșnit din
măselele cariate: „Afară cu voi!”
Fără bani, fără să cunoască vreo limbă de largă
circulație în monahism: greaca, franceza, engleza, rusa, fără cunoștințe, dar
cu viza în buzunar, au prins aripi, fiindcă: „Toată povestea este o lucrare a Maicii Domnului, lucru omenesc nu e!”
(ibid., p. 77)
„De
câte ori pe drumuri neumblate/ Simți că te înving prea lungile distanțe/ Să nu
te temi, că Dumnezeu în toate/ A pus un „CAP AL BUNELOR SPERAȚE!” (Monahul
Atanasie Ștefănescu, Fragmente de
Epistole și alte texte, Ed. Scara, 2016)
Sorții spre Muntele Athos au căzut pe
varianta cea mai ieftină, o corabie de la Ierusalim până la Pireu, cale de trei
zile și trei nopți, în care au mâncat doar post negru și rugăciunea albă de
mulțumire Milosârdei Crăiese a Cerului și a Pâmântului. Cu apă caldă de la
chiuvetă, urât mirositoare, răcită la o boare crispată de aer condiționat. Din
Pireu trebuiau să ajungă la Atena.
Crezând că taxiurile bune Mercedes și Toyota
sunt scumpe s-au orientat către o rablă, un jaf. „Era un taxiu de ziceai că a venit din război, atârnau toate de pe el.
Era o mașină veche, hârbuită, apărătorile se desprinseseră, erau legate cu
sârmă. Asta e de noi, mi-am zis. Șoferul arăta la fel ca mașina. Ne-am urcat și
i-am zis că vrem la gară, la Atena, la tren!
Cât ne costă? El
arată înspre ceas, unul ca de pe corăbii, care atârna pe jos. Cât putea să ne
coste? Zdrang-zdrang, am ajuns la gară. „Money, money!” a zis el. I-am dat 10
dolari, iar dacă era pre mult, ne-o da el rest. A început și mai tare: „Money,
money!” I-am mai dat 10. Eram în gară, era plin de oameni, se uitau toți la noi.
Am ajuns la 40 de dolari..., deși prețul exact era de 18 dolari...” (ibid., p. 87)
Zdruncinați, ușurați la buzunare, prăfuiți,
dezamăgiți, dar cu gândul întins la Athos, au urmat vibrația sufletului înspre Salonic,
Uranopoli, Dafni, la Athos, Schitul Prodromu, Schitul Lacu, unde părintele
Pimen avea un frate călugăr din anul 1991.
„La
ora actuală, Schitul Lacu este un sat, are 16 case cu biserici. Fiecare astfel
de casă poartă numele de chilie. O chilie este similară cu un schit de la noi:
există acolo o casă, o biserică, un arhondaric... Chilia era aproape jumătate
în pământ, într-o vale. Era întuneric, trebuia să umbli cu felinarul, curent nu
era, decât de la beznă și vânt. În
restul casei ploua peste tot. Acela a fost începutul vieții noastre acolo, în
Sfântul Munte... În jurul anilor 1900 erau cam 100 de români acolo, schitul era
înfloritor.”(ibid., p. 92) Previziunea părintelui Cleopa s-a împlinit
întocmai.
Dar, până la urmă ce erau toate aceste
întâmplări și peripeții cu haz de necaz, cu suișuri și coborâșuri, cu
zdruncinări și dezamăgiri, cu post negru și rugi albe, cu arșiță sau rafale, pe
lângă prigoana cruntă din închisori, torturi, calvarul anchetelor de noapte,
loviri feroce, foamete permanentă, frig cu șficiuiri de bici, ger siberian,
zdrențe în zeghii, lături, ploșnițe, înjurături zilnice, scuipări tot timpul,
profanări lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Eroilor, Martirilor,
Mărturisitorilor, Sfinților, Neamului,
Familiei, Patriei, Crucii, în toate sărbătorile, în atâția ani?!
Slugile celui Rău, bestiile Necuratului, Spurcatul, ucigă-l toaca,
bată-l Crucea, cum îl răsfăța marele povestitor cu șarm și umor diaconul-bădița
Ion Creangă, n-au putut să-L împiedice pe Mântuitorul Iisus să coboare în
celulă la Gyr, Crainic, Ciurunga, Demostene Andronescu, Virgil Mateiaș, Virgil
Maxim, Aurelian Bentoiu, Vasile Voiculescu, Ionel Zeana, Traian Dorz, Petru
Baciu ș.a.
Împielițații n-au putut s-o împiedice pe
Maica Domnului să vină în celulă la Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu,
Gheorghe Jimboiu, Ioan Ianolide, Constantin Oprișan, la arhimandriții Arsenie
Boca, Arsenie Papacioc, Gherasim Iscu, Daniil Sandu Tudor, Nil Dorobanțu, Sofian
Boghiu, Ilie Imbrescu, Ilarion Felea, la filosofii Petre Țuțea, Ernest Bernea
sau la părinții Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu, Ioan
Iovan, Ion Negruțiu, Ioan Sabău, Constantin Galeriu ș.m.a.
„Acolo
am înțeles și am trăit adevărata dragoste de Neam, Biserică și Patrie, - cu
toate fibrele inimii noastre... Acolo am învățat să ne iubim Patria cu ardoare;
acolo am învățat cât de SFÂNTĂ este noțiunea de neam, cât de HRISTICĂ este ea!”
(Ierom. Teognost, Părintele Justin
Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos. Vol. II, Ed. „Credința strămoșească”)
Spurcații n-au putut zăvorî pogorârea
Fecioarei Maria la Maicile Tatiana Răduleț, Teodosia Zorica Lațcu, Mihaela
Iordache, Mihaela Portase ori în Siberii la părintele Dimitrie Bejan, Nicolae
Popescu-Vorcuta, Radu Mărculescu, Aurel State
sau în exil la Mircea Eliade, Aron Cotruș ș.m.a., și la tot neamul
întemnițat religios.
Prigonitorii și persecutorii roșii, mai
diabolici ca cei dântâi care au prigonit/ persecutat Biserica primară a lui
Hristos n-au putut ține între zăbrele, lanțuri,piroane și cătușe liturghia de
foc a inimilor arzânde de sufletul
dogoritor al eroilor, mărturisitorilor, martirilor din temnițele morții.
„În tainița temnițelor și a catacombelor, în întunericul
celulelor și al nopților, prigoniți și răniți, goi și îndurerați, liturghisim
pe șoptite, în lacrimi și pe de rost.”
(Ieroschimonah Nil Dorobanțu, Mistică,
Ed. Babel, 2015, p. 150)
Apariția diabolicului decret roșu 410 a
prăvălit năpasta ucigașă peste monahismul românesc, înroșind la sânge suferința
sutelor, miilor de călugări și monahii din întreaga Patrie, în prag și peste
pragul senectuții, pârjolindu-le liniștea, ruga, crucea, munca, truda,
agoniseala de-o viață.
În acele infernale condiții, singura consolare,
salvare, izbăvire era ruga stăruitoare la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și
la preamilosârda Maica Lui – Maica mângâierii sufletelor Românilor, precum
rugăciunea podidită din inimă cu lacrimi de foc a părintelui Ioanichie Bălan:
LACRIMILE MAICII DOMNULUI
...În durerea ta, nu uita nici durerea mea;/ în suspinul
tău de Maică, nu trece cu vederea nici suspinul meu de rob; în lacrimile tale
sfinte primește și lacrimile mele cele amare; și în rugăciunea ta către Fiul
tău, du și rugăciunea mea săracă!
Vorbește-I lui
Iisus de mine. Spune-I durerea mea, arată-I rana mea adâncă, plânsul meu,
lacrimile mele, străinătatea mea, zbuciumul și frământările sufletului meu...
Vorbește-I lui
Iisus, Fecioară, de dragostea mea cea dintâi, de ostenelile mele, de bucuriile
mele trecute – de pribegia mea.” (Mi-e Dor de Cer – Viața Părintelui Ioanichie
Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 323)
Nu știau atunci, bezmeticii – fiii
întunericului, cum nu știu nici otrepele lor sinistre și samavolnice de azi
care, le profanează și le interzic memoria, că frumusețea eroismului și
dragostea martiriului sunt de fapt componentele esențiale, brațele cruciale ale
puterii CRUCII!
„Se
vor lupta cu noi, mărturisea părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, și morți, dar noi
vom fi alături de voi, ca să ne apărați, și morți vom izbândi.” (Avva
Justin Pârvu, Mărturii. Amintiri. Minuni.
Ed. Areopag, București-2014, p. 182)
Și se dovedește că a avut DREPTATE ! Nici
morți nu le sunt uitate puterile lor de PROFEȚI ai NEAMULUI !
Nu știau, nu știu bicisnicii mișei, liftele
celui Rău, că țărâna sfântă a strămoșilor noștri podidită cu sângele eroilor și
martirilor, îi fac rădăcini de foc, de apă vie din care bea Prezentul și se
întărește Viitorul.
„Și-n
țărână/ sub ruini,/ ni-s STRĂMOȘII/ - MORȚI DIVINI - / singurele RĂDĂCINI.//
Iar deasupra/ tuturor,/ CERUL NOSTRU/ NUMAI DOR,/ singurul ÎNDURĂTOR,/ singurul
îndurător...” (Traian Dorz, Locurile
noastre sfinte, Ed. „Oastea Domnului”,
Sibiu-2010)
Părintele Pimen Vlad este hărăzit între
atâtea alese-smerite virtuți și cu harisma umorului, care alături de credința
mărturisitoare, de religia folclorului sălășluiesc în gena arhimilenară a
valahului pelasgo-traco-get. Monahul ortodox dacoromân trebuie să fie, vesel,
plin de lumină asemeni Răsăritului Veșnic,
căci, „Un călugăr trist, grăia marele
Avva Arsenie Boca, este un călugăr cu
luminile stinse.” (Părintele Arsenie Boca, Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 65)
Monahul ortodox dacoromân trebuie să fie un
pelerin între pământul Patriei și Cerul străbunilor, însoțit permanent de
candela aprinsă a rugăciunii și de toiagul viguros al umorului.
Părintele Pimen a cules în sufletul său
curat ca un ștergar argeșean, toată mierea de salcâm, tot nectarul și ambrozia moldavă,
dar și tot macrișul umorului oltean. Se spune că Oltenii nu pot fi primiți în
iad, fiindcă îi fac pe diavoli să râdă și cad în foc, făcâdu-se smoală, scrum
și zgură.
Maica Domnului care, cu siguranță l-a
înfiiat pe părintele Pimen, l-a ajutat să schimbe ciumagul de la oi, cu pensula
pentru pictat, să facă cruciulițe, mătănii noaptea, după ziua de muncă la
construcții. „Fiecare bob din mătănii are
în el 13 cruci, împletitura durează destul de mult. Făceam de 33, ba și mai
mari, de 100, apoi mergeam la mănăstiri... Mergeam și le vindeam în perioada
aceea la Mănăstirea Iviru, unde este icoana Maicii Domnului Portărița, care a
venit pe apă. Mă duceam mai întâi la icoana Maicii Domnului, unde făceam trei
mătănii mari, sărutam icoana și ziceam: „Maica Domnului, tu știi pentru ce am
venit, rânduiește ce vrei, că știi că am nevoie!” (p.109)
Părintele Pimen Vlad, s-a dus la Sfântul
Munte Athos să facă LĂCAȘ-AȘEZARE, nu să șeadă în vreun post de ghid, de econom
ori de secretar, ca cel de la Petru Vodă, la Avva Justin Pârvu: „Vine un băiat la noi, la mănăstire, mai
răsărit, proaspăt hirotonit: Părinte, ai vreun post? Îi zic: Frate, n-am găsit
în canoanele vieții noastre monahale, „posturi”, ci doar „postiri.”
Părintele construia tot timpul și avea în
permanență nevoie de bani. A plecat la Iviru să vândă mătănii, cruciulițe. În
timp ce intra, un confrate ieșea bosumflat. „Nu
te mai duce că nu mi-a luat niciuna, i-a zis. Părintele a intrat. Cel de
acolo i-a spus că-i pare rău, dar are suficiente. Părintele Pimen s-a uitat la
icoana de pe perete, Maica Domnului Portărița și a vorbit cu ea: „Maica Domnului, tu știi!” Părintele din
Iviru: „Ți-am spus că nu-ți iau nimic!” Părintele
Pimen se uita la icoană. Ivireanu a adus un coș mare de nuiele, plin ochi cu
cruciulițe: „Îl vezi? Nu-mi trebuie
nimic!„ Părintele Pimen cu ochii roată pe icoană. Ivireanul a veni iar cu
coșul. „N-am nevoie!”
Bucovineanul nostru, fostul ucenic al
părintelui ILIE Cleopa, nu se dezlipea de icoană. Ivireanul a venit a treia
oară: „Părinte, am, nu-nțelegi?” Părintele
Pimen, nimic, doar gânduri albe de rugă. Exasperat, ivireanul i-a zis mânios: „Dă-le pe toate încoace!” Și Maica
Domnului a biruit...
Părintele nostru drag Pimen cu ochii lui
mari, luminoși ca Ceahlăul în ziua Schimbării
la față a Domnului, cu fața rumenă înrămată într-o impunătoare barbă de
anahoret, cu inima neîncăpătoare de evlavia pentru Maica Domnului, străjuitor
la cer ca un Sfinx carpatin, emană deseori un aflux serafic de energie, de energie
carpatină tămăduitoare și de umor terapeutic.
Cu 10 kilograme în spate, cu pământul fixat
bine sub picioarele puternice, cu cerul străbunilor permanent deasupra capului,
cu sufletul doldora de Maica Domnului, a măsurat cei 50 de kilometri până la
Kareia – Iviru în 12 ore dus/ întors. „Eram
desculț, aveam un rucsac în spate, cu o dulamă, o haină cârpită în cel puțin
zece locuri, în toate nuanțele ( și cu
autograful soarelui pe ea n.a.) Pe drum s-a
întâlnit cu reprezentantul Mănăstiri Caracalu. În conducerea Sfântului Munte
Athos, sunt 20 de călugări-miniștri, reprezentanți ai Marii Lavre atonite, care
se întâlnesc la Kareia pentru consfătuiri importante, pentru hotărâri iminente,
pentru deciziile de rigoare.
Părintele Pimen Vlad avea taxiul său,
favorit: mersul pe jos – ipostază fidelă de Pateric valah. Nu făcea niciodată
semn cu mâna. Mașina reprezentantului s-a oprit lângă el: „Părinte, unde te duci?” „Mă
duc până la mănăstirea Iviru.” „Te rog, urcă în mașină!” Repede, cel în costum
a sărit din mașină și s-a dus în spate. Mi-a oferit locul, mi-a deschis ușa,
așa că m-am urcat. Se uitau la mine de parcă eram din Pateric, cu haina aceea
cârpită, desculț, plin de praf.”(... p.112)
Fiecare gest al său, fiecare cuget, fiecare grai
ori faptă a părintelui din Țara Dulcei Bucovine, sunt un șirag de mătănii aurii
ce se rotesc neîntrerupt în ființa sa, ca un ÎNDEMN LA SIMPLITATE, conferindu-i
noblețea persoanei, noblețea duhovnicească întru măreția lui Dumnezeu.
Dăltuit în natura firescului prin excelență,
poartă de-a lungul fiecărei clipe, al fiecărui moment – monumentul faptei sale binecuvântate,
luptă, jertfă pentru a se defini în condiția și sensul binelui ortodox – cale
luminoasă, filocalică, sofianică, creatoare, unificatoare, marioforică.
„Noblețea
duhovnicească, spunea marele Gheronda – Paisie Aghioritul, este superioritatea duhovnicească, este
jertfă.” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi
și Virtuți, vol. V, trad. Ieroschim Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul
Munte Athos, Ed. Evanghelismos București-2007, p. 245)
Întotdeauna în ARISTOCRAȚIA SIMPLITĂȚII – Monarhiei
ortodoxe odrăslește pururea NOBLEȚEA DUHOVNICEASCĂ, întru împlinirea unui
destin superior cum este cel al IDEALULUI! Permanent căile proprii luminate de
Har, de Pronia Măicuței Domnului, Maria-Vlaherna-Carpatina sunt cele care
plămădesc dimensiunea definitorie ortodoxă, păstrătoare a demnității.
Noblețea duhovnicească valahă impune
imperios pretenții numai pentru sinele mărturisitorului însuși, dar în deplin
acord cu jertfa pentru ceilalți semeni creștini, dar teofori.
Aristocrația simplității reflectată în
noblețea duhovnicească îmbrățișează o cuprindere a întregului, un principiu
ordonator, coordonator, fundamental și cardial, prin care ajungi să-ți exprimi
esența de a rămâne întru sine, întreg și curat, liber, iubitor de Patrie cu
dragoste de Dumnezeu, împletindu-se firescul cu suprafirescul, armonia cu
taina, misterul cu minunea.
„Omul simplu, grăia întru adevărul său ortodox marele filosof creștin ERNEST Bernea, trăiește imediatul înconjurător, dar cu
ochii deschiși distanțelor mari ale lumii.” (Ernest Bernea, Îndemn la Simplitate, Ed. Predania, p.
13)
Parafrazându-l pe marele filosof, am putea
spune că: Monahul smerit trăiește în ființa sa imediatul înconjurător –
pământul Patriei, dar cu sufletul său larg cuprinde, necuprinsul ceresc!
Nu poți îmbrățișa imediatul înconjurător și
cuprinde necuprinsul ceresc, unde sălășluiesc Străbunii, dacă ÎNAINTAȘII TĂI
N-AU FOST AICI DE LA ÎNCEPUT, DIN ZORILE CREAȚIEI DIVINE!
„Parcă
a scris sau a săpat careva din preoții lui Deceneu pe o lespede data nașterii
neamului cu părinții și strămoșii lor..., așa ca să ne mândrim astăzi că noi,
când am apărut între popoarele lumii, am fost în ACEEAȘI ZI TOTODATĂ ROMÂNI
CREȘTINI.” (Părintele Dimitrie Bejan, Simple
povestiri – Cugetări morale despre viața de toate zilele, Ed.
Trinitas-2008, p. 141)
Dragostea
față de Adevărul – Iisus Hristos și iubirea fără margini pentru Maica Domnului,
dă creștinului mirean mărturisitor demnitate, iar monahului trăitor, arzând ca
un Rug aprins, noblețe duhovnicească, așezându-i în comuniune cu Dumnezeu și cu
ceilalți semeni hristofori, într-o comuniune ziditoare și sfințitoare,
jertfelnică și eshatologică.
Marii noștri Înaintași: Șaguna, Hașdeu,
Eminescu, Nae Ionescu, Petre Țuțea, Theodor M. Popescu, Ioan Ianolide, Arsenie
Boca, Arsenie Papacioc, Ernest Bernea, Daniil Tudor, Aspazia Oțel Petrescu,
Artur Silvestri, Mihail Diaconescu ș.a., precum și distinsul luminător al
Teologiei Ortodoxe româno-universale Părintele Dumitru Stăniloae, au așezat
Neamul nostru jertfelnic și legendar în Vatra străbună străjuită de cele două
borne ale veșniciei: DARUL și DORUL.
Putem spune fără echivoc că Părintele Pimen
Vlad este pentru noi Românii – Fiii României Tainice, un DAR și un DOR. Darul
lui Hristos, monahismul și Dorul aprins întru Maica Domnului.
Opera marelui părinte profesor Dumitru
Stăniloae mustește prin toată ființa ei de o teologie a Darului și a Dorului,
arătând că, „întreaga creație este un
DAR al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea
cuprinde, iar la rândul său, și omul este un DAR ce cuprinde însă și DORUL după
Dumnezeu și nemurire.” (Drd. Stelian Gomboș/ Prof. Cristian Șerban, OMUL – Subiect Actual al Dragostei lui
Dumnezeu – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993) Omagiat prin
șase studii teologice, Ed. Cristimpuri, 2013, p. 11)
Lepădarea de lume a monahului valah – rug
aprins al credinței și iubirii este de fapt o înfiere a lumii în noua lui viață
– marioforică primită prin noul nume, chezaș al învierii întru Domnul nostru Hristos,
căci: „De la așezământul inimii în duhul
lui Dumnezeu izvorăște toată puterea monahului către cele dinafară, iar cele
dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru.”
(Părintele Arsenie Boca, Mare Îndrumător
de Suflete..., op. cit., p. 65)
Ploaia de har a odrăslit răsadul mănos al evlaviei,
înflorind în corola dreptei credințe, rodind staminele nădejdii, întemeind în
inima părintelui Pimen Vlad, buna rânduială, ce-a învins depărtările,
deschizând Cerului cămările, aprinzând vâlvătaia iubirii sacre pentru Maica
Domnului, astfel ca fapta sa binecuvântată să înnobileze graiul frumuseții sale
trăite, căci: „glasul frumuseții vorbește
încet: el nu se furișează decât în sufletele cele mai preaînălțate.”
(Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra,
Ed. Antet, trad. George Emil Bottez, p. 75)
Măicuța Domnului ne-a binecuvântat pe noi Dacoromânii
– Fiii Ei, cu un minunat astfel de Fiu!
+ Sf. Cuv. Mărturisitori: Visarion și
Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Preoți Mărturisitori: Ioan din Galeș și Moise
Măcinic din Sibiel; Sf. Cuv. Ilarion cel Mare
Cu aleasă prețuire,
GEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
21 Octombrie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu