Sfântul Paisie răspunde teologilor
moderni
de Ioan Kandris
În primăvara anului 1993 am vizitat
pentru prima oară Sfântul Munte și de atunci au rămas întipărite în inima mea
atât binecuvântările, cât și un fapt neașteptat care m-a marcat. Iar acest fapt
se referă la modernismele pe care în anumite intervale unii „reformatori
bisericești” încearcă să le introducă cu desăvârșire inutil în cadrul
Bisericii.
În anul 1992-93 eram la Seminarul
bisericesc din Atena. Anul se desfășura potrivit cu programul de învățământ și
exista un deosebit interes pentru lecții, deși mai mult timp îl petreceam în
discuții bisericești referitoare la problemele arzătoare ale Bisericii. Unul
din aceste subiecte era inovația modernă propusă de unii profesori, din
fericire nu erau mulți, care insistau la fiecare lecție spunând că trebuie să
se scurteze timpul Dumnezeieștii Liturghii, pretextând – o, ce obrăznicie! – că
sărmana bătrână nu se poate chinui stând atâta vreme în vreun colț al
bisericii. Pe lângă aceasta și limba neînțeleasă a celor din vechime a „ creat”
o altă problemă.
De multe ori mă înfuriam și voiam
să mă „înfing” în vreunul dintre profesori, dar parcă ceva îmi spunea să nu-mi
manifest sfânta mea indignare. Dar nu avea să treacă multă vreme până când
răspunsul avea să vină de la un Sfânt.
Timpul
trecea până când, înainte de examene, s-a hotărât să mergem într-o călătorie în
Sfântul Munte. Bucuria mea era de nedescris. Sfântul Munte… dorința fiecărui
închinător credincios să meargă în Grădina Maicii Domnului.
Am început
cu prima mănăstire Rusikon a Sfântului Panteleimon. Acolo Maica Domnului avea
să mă învrednicească de prima ei minune. Un oarecare închinător nu a ținut cont
de porunca arhondarului de a nu face fotografie icoanei Sfântului Panteleimon.
Acela însă cu un aparat de fotografiat scump a stat cu obrăznicie înaintea
Sfântului și încerca să-l fotografieze. Atunci, o, minune!, aparatul a „sărit”
la înălțime din mâinile sale, pe care cu multă greutate l-a prin iarăși în
mâini când a căzut. Închinătorul a trecut repede peste acest fapt uimitor și a
încercat iarăși să facă fotografie icoanei Sfântului, în ciuda glasului
poruncitor al monahului. Atunci, o, minune!, aparatul a „sărit” încă și mai sus
din mâinile aceluia, pe care cu multă greutate l-a prins iarăși în mâini. Cu
toții am rămas fără de glas și martori ai refuzului Sfântului.
Suișul spre
Sfânta Mănăstire Xiropotamu puțin cam greu, însă greutatea dispărea odată cu
miresmele deosebite pe care le simțeam în anumite locuri, dar și cu priveliștea
Mănăstirii Rusikon și a întinsului mării care se desfășura înaintea noastră.
Am ajuns la
Sfânta Mănăstire Xiropotamu, apoi la Sarai, Protaton, Cutlumuș. La Mănăstirea
Cutlumuș am aflat de la un profesor de-al meu, pe care-l prețuiam mult, că în
acea după-amiază aveam să coborâm la Panaguda ca să-l vedem pe Părintele
Paisie. Bucurie și nerăbdarea noastră erau de nedescris. Și astfel, după-amiaza
nu a întârziat să vină și, iată-ne, coborând spre Panaguda. Ne-am oprit la
poarta Colibei, am tras clopoțelul și am așteptat cu răbdare. Eram singuri și
timpul era frumos. Am așteptat vreo jumătate de ceas și Sfântul a ieșit să ne
întâmpine, împărțindu-ne, totodată, bucățele de rahat și cruciulițe de
binecuvântare. Apoi ne-am așezat în jurul său pe buturugile care erau înșirate
în curte și a început să ne vorbească despre subiecte privind preoția, dar și
despre cele bisericești ce se desfășurau. Atunci mi-a venit cu insistență
gândul să-l întreb despre sfânta mea indignare referitoare la concepțiile unor
profesori de a scurta Dumnezeiasca Liturghie.
Am cântărit bine
lucrurile în sinea mea, am cerut cuvântul și l-am întrebat:
– Părinte, unii profesori sunt de părere că
Dumnezeiasca Liturghie trebuie să se scurteze, deoarece bătrânele nu pot sta
multe ceasuri în biserică.
Profesorii
care ne însoțeau au înghețat și mă priveau încurcați. Starețul și-a încrețit
sprâncenele, s-a ridicat și s-a întors către Athon.
– Băieți, o să vă pun o întrebare și vreau
să-mi răspundeți: Vedeți Athonul?
– Da, i-am răspuns.
– Dacă nu vom putea urca pe el, oare îl vom
tăia?
Am rămas cu
toții fără glas. Unii căutau se ascundă de rușine, iar alții „zburau” la ceruri
auzind răspunsul însuflat de Dumnezeu al Sfântul, care a astupat gurile
inovatorilor.
Apoi
ne-a sfătuit cu dragoste despre multe
lucruri și astfel folosiți duhovnicește și ușurați sufletește ne-am îndreptat
spre Mănăstirea Cutlumuș. Urcușul era pentru noi „coborâș”. Întâlnirea cu
Sfântul Paisie ne-a pus temelii statornice, înțelegând că dogmele, tradiția
Bisericii și liturgica bisericească nu se schimbă. Numai oamenii se schimbă,
fie spre bine, fie spre rău.
Viu este
Domnul Dumnezeul nostru!
Moartea spune mult despre om
Moartea
spune mult despre om. M-am convins că în felul în care moare un om se conţine
și felul în care a trăit. Înainte de a muri, tata a pus mîna pe receptor şi a
zis: „Veniţi. Am impresia că mor.” … Tata trăia singur într-un sat uitat de
lume şi a murit singur. Toată viaţa a fost un însingurat. Dar a dorit să aibă
spectatori la singurătatea sa. Şi a murit aşa cum a trăit. Întreaga sa viaţă a
fost o demonstraţie. Şi moartea, tot la fel. El a dorit să demonstreze că nu se
teme de moarte, la fel cum a dorit să demonstreze că poate trăi singur.
A trăit şi a
murit aşa cum a vrut … Atunci când m-a văzut pentru prima dată în rasă
călugărească tata a zis: … Ce ţi-au făcut popii? Ţi-au făcut vreo operaţie la
cap, ca să-ţi scoată mintea? Că tu ai creierul prea mare pentru a crede în
gogomăniile lor. Ca să trăieşti cu ei trebuie să ai creierul ca nuca. Ia fă aşa
cu capul, nu sună creierul cînd se loveşte de cutie? Mai în scurt, eu am avut
fiu, dar de azi nu mai am.
– Înseamnă
că nici eu nu mai am tată, i-am răspuns eu şi i-am întins mâna.
– O să-mi
fii iarăşi fiu atunci cînd o să vii aşa cum te-am ştiut.
– Şi eu o să
am tată atunci cînd o să vii la icoane, acolo unde o să fiu eu.
Aşa ne-am
despărţit. Eu am ieşit şi nu am mai comunicat în nici un fel vreme de şapte
ani. Între timp tata îmi citea cărţile. În orgoliul său chiar spunea că sunt
mai deştept ca el şi că e o mare victorie pentru popi să mă atragă de partea
lor. Apoi am aflat că între timp a mai dat din cărţile mele unor profesori din
localitate. Pe undeva se mândrea cu mine, dar asta nu repara relaţia dintre
noi. Tata chiar mi-a tradus una dintre cărţi în rusă, Între Freud şi Hristos,
şi asta fără să-l rog. În manuscrisul rămas am găsit o notă la o mărturisire pe
care am intitulat-o „Cu un sărut mai aproape de moarte”. În dreptul ei tata a
scris: „Genial. E mai tare decât mitul lui Sisif al lui Camus”. Apoi, în
dreptul vreunei afirmaţii din aceeaşi carte: „Până aici a fost bine, de aici
începe gogomănia popească”. Totuşi dincolo de această preocupare aproape
obsesivă pentru tot ce scriam eu, tata nu a părut că mă înţelege. EI nu-şi
îngăduia să treacă dincolo de raţiune, pentru a privi viaţa ca pe o taină. … Îl
priveam pe tata mort în casa neîncălzită şi chiar şi aşa mi se părea că noi doi
continuam să ne demonstrăm unul altuia ceva. Era pentru prima dată când el nu
răspundea. Nici nu era nevoie. Avea un avantaj vizibil în faţa mea. Avea
avantajul major, experienţa majoră. Acum ştia totul, văzuse totul. Atâta doar
că nu putea vorbi. Chiar murise. Iar eu eram la fel de mort ca el. Am căzut în
genunchi şi i-am sărutat mîna mare, rece. Apoi mi-am lipit fruntea de dosul
palmei lui şi i-am zis: „Iartă-mă. Sânt sânge din sângele tău şi os din osul
tău.” Atât mi-a venit să spun şi mi-am dat seama că această mărturisire biblică
mi-a descoperit în acel moment taina vieţii şi a dragostei.
Era pentru
prima oară cînd am fost sigur că tata mă aude şi mă înţelege. Niciodată nu a
mai fost atâta certitudine între noi doi. L-am înmormântat de Crăciun. Există
tot felul de credinţe în popor că cei care mor în preajma unui mare praznic
merg direct în împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că atunci cerurile sunt
deschise. Eu nu ştiu ce să zic despre această credinţă populară, dar că în acea
zi cerurile au fost deschise nu era nici o îndoială. Lumina coborâtă din cer se
lovea de zăpada albă şi totul era curat ca în copilărie. … După multă vreme de
frământări, l-am visat pe tata în grădina casei de la Oricova. Era așa cum îl
ţineam eu minte din copilărie. S-a apropiat de mine şi mă privea. Eu eram mirat
de apariţia lui. „Cum de ai venit?”, l-am întrebat. „Păi ce, crezi că eu îmi
sunt autosuficient? Vin doar când mi se dă voie”, a răspuns tata. Ce m-a mirat
era faptul că tata era smerit şi demn. În el nu mai era nici o urmă de trufie,
era calm şi senin. „Şi cum e? E bine?”, l-am întrebat eu. „Da”, a răspuns tata.
„Dar spune, măcar acum m-ai înţeles?” „Da. Te-am înţeles”, a răspuns tata şi
visul s-a terminat. Bucuria m-a trezit din somn.
A zice unui
om „te iubesc” înseamnă a-i zice că vrei ca el să nu moară niciodată. Sigur că
fiecare dintre noi doreşte ca morţii săi să se mântuiască. În această dorinţă
oamenii exagerează mult calităţile celor plecaţi, iar defectele aproape că nici
nu le mai văd. Dar cine ştie, poate că această vedere este cea adevărată? Poate
că dragostea are dreptul să exagereze binele şi să nesocotească răul? Poate că
tocmai această dorinţă Îl face pe Dumnezeu să răspundă potrivit dragostei
noastre, şi nu potrivit păcatelor? Dacă este aşa, atunci şi moartea îşi are
rostul ei. Rostul morţii este acela de a ne aduce aminte că nu am iubit
îndeajuns.
Din Ierom. Savatie
Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori, Editura Cathisma, Bucureşti, 2012, p.
176-180
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu