Altamira - FEMEILE

Desen de Aimée-Marie Matei, 10 ani, Olanda

CINE MAI ŞTIE casa cu două odăi peste care dorm zori de ziuă îngheţate?...

Cineva o strigă afară. Ooof, of!... Of! Niciodată nu i-a plăcut să coboare din pat prea devreme. Cînd apune luna, ea se prăvale în somn adînc, odihnitor. Dar glasul care o strigă e nerăbdător şi are freamăt de bucurie mare. Iese cu părere de rău din tărîmul visului, acolo unde se va întîlni mereu, peste mulţi ani, cu Moira.

Se dă jos, ia în picioare tîrlicii moi şi întinde mîna spre sobă. Pusese de cu seară un brîu de lînă şi o sticlă cu ţuică, pentru lăuză. Ştia că i le vor cere a doua zi, însă ar fi vrut să n‑o trezească pentru ele cu noaptea în cap.

– ...ai venit să mă colinzi prea degrabă, Nifone! Mai e niţel pîn'la Crăciun!

– Mikă, dă-mi brîul! veni scurt mesajul, odată cu trosnet de lemne într-o sobă de pămînt, încolăcită în colţ de odaie, ca un cîine ciobănesc, mare şi alb.

Din ochii noptatici ai omului tînăr şi bine legat, au ţîşnit spre ea doi centauri, alergînd în cercuri din ce în ce mai mici şi în cele din urmă i s-au aşezat supuşi, pe umeri. Semn bun! Fetica abia născută a primit înţelepciune şi dar tămăduitor.

– Hiiii! Iiiii... chiuie baba cea frumoasă, cu sticla de ţuică ridicată spre tavan. Bătînd preşurile de cîrpă cu talpa ei lată, într-un dans fără muzică, femeia cu forme rotunde, lunare, înaintează ritmat, în spirală, către prispă, coboară treptele şi, fără să se uite pe unde calcă, ajunge sub mărul dulce, în poiană. Trupul a întinerit sub pînza cămăşii albe şi ţesătura înflorată a fotei. Bétele îi saltă ca nişte porumbei roşii pe lîngă şolduri; rumânul rîde de bucurie: Sfîntul Neculai i-a mai adus o fetică, bucăţică ruptă din el. Cealaltă, prima, o înşelase pe Mika: fiind croită după chipul şi felul ei, crezuse că a venit sorocul pentru întoarcerea zînei.

Tălpile bătătoresc zăpada afînată, pe creştet îi cade omăt desprins de pe crengile mărului. Baticul desfăcut de freamătul trupului alunecă moale şi se scurge într-o gaură de şarpe.

Asta a şi văzut Nifon: un şarpe desprins de pe părul negru, de femeie tînără, înaintînd mătăsos pe mijlocul spatelui ei, la vale, printre florile fotei, şi întorcîndu-se în pămînt, la rădăcina mărului dulce.

E fericit. Rîde, iar ochii i se micşorează, se aburesc. Chipul mic şi gingaş, ivit odată cu florile de gheaţă de pe geamuri, i-o aduce la suprafaţa memoriei pe mama. Ea îi surîde cu evlavie: Ai văzut? Deodată, prunca îi pare un dar trimis din alt tărîm, de aceea care îl lăsase atît de mic într-o lume de străini. Era o minune la mijloc! Moşica Moirara pronunţase numele acela fără să ştie că el descuia, în inima bărbatului, cămări pline de clopote: Moira! Aşa s-o cheme.

Fusese numele mamei lui. Cînd preotul, şi totodată tatăl moartei, vorbise lîngă groapă de locul unde nu există durere, locul care o primea pe cea mai iubită mamă între mame – căci nu i se părea să mai poată iubi cineva ca el –, văzuse cum toată durerea care ar mai fi aşteptat‑o în lumea aceasta trece pe umerii lui mici şi, după ce au acoperit-o cu pămînt, numele rămas fără trup a fost luat de vînt ca o frunză, toamna, purtat prin cimitir, apoi s-a tot dus. Numele coborîse acum prin glasul moşicăi, în prunca firavă.

„Hm! Ia uite, mărului dulce i-au dat vlăstari, iarna!”

- Niifon! Niiifoneee! Hai degrabă cu brîul! Olmeka, fiica Mikăi, strigă din vale, după el.

Şi Nifon se uită la baba tînără, frumoasă, care nu mai joacă singură în poiana cu zăpadă. Se învîrt cu ea, ţinîndu-se de mînă, alte unsprezece fecioare, într-o lumină lăptoasă.

Ni... foon... Niii... iiiiiiiiii... Îl striiigă şiii nu-l striiigă Olmeka... E mai mult un ţiuit, tot mai înalt, care începe să-i strîngă rîsul, îl apasă în creştet. Dă să răspundă, însă o mînă îi scutură uşor umărul, o şoaptă blîndă îi încălzeşte ceafa.

– Nu răspunde!

Se întoarce şi o vede pe Mika, senină, cu părul sur apărînd de sub batic, cu brîul într-o mînă şi cu ţuica în cealaltă.

– Ielele, – zice smerită. Mama Bătrînă le-a văzut şi ea, cînd era tînără, tot aci, pe poiană.

În privirea şi în glasul ei se simte ceva care seamănă a complicitate. Cu cine, cu ce?

Aşaaa!... Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Băbătie, băbătie, cine-mi eşti tu?... Nifon rîde iar, înviorat de aerul de motan spăsit, prins la oalele cu smîntînă, cu care îl priveşte Mika.

O întreagă descendenţă feminină, menită să perpetueze, întărită, Puterea. Muma născuse Pădurea. Pădurea a născut pe Mama Bătrînă. Mama Bătrînă a născut pe Mika. Mika a născut pe Olmeka, Maria, Ioranna şi Nona. Olmeka a născut pe Virgora. Virgora a născut pe Moira. Moira a născut zîna.

Pădurea şi Mama Bătrînă au crescut pe Mika. Mika a crescut pe Olmeka. Mika a crescut pe Virgora. Mika a crescut pe Moira. Moira creşte zîna, însoţită de umbra Mikăi, din tărîmul netrupului. Amîndouă plecate acum din lumea aceasta, Olmeka şi Mika au trecut puterea în Moira. Zîna e încă mică, dar şarpele i-a urcat pînă aproape de vîrful pomului. Vede şi aude. Trezirea şarpelui în pruncă aprinde trupul; începe o suferinţă care va dura ani de zile, însă ochii adînci şi resemnaţi ai copilei ce nu poate încă vorbi arată că ea ştie ce nu ştiu ceilalţi, adulţii care o îngrijesc: cunoaşterea trebuie plătită. Fetiţa e vioaie, deapănă din mîinile şi picioarele subţiratice, însă nu se întoarce de pe o parte pe alta, iar cînd îi vine vremea mersului, nu se ridică. Durerile ei răsucesc cuţite în Virgora şi Nifon. Moira întinde punte între două capete de ţară, simte tot ce se întîmplă cu zîna cea urcată pe umerii bunicilor, ca să ajungă la merele dulci. De la Moira la ea şi de la ea la Moira, se sparg valuri de ceaţă luminoasă, se nivelează energii. În vis, se întîlnesc, învaţă împreună. Şlefuiesc, se şlefuiesc. Nenumărate pietre colorate le sînt prieteni de învăţătură. Mika vine în visul Moirei şi o asigură: De zînă am eu grijă. Să nu-ţi fie frică!

– Ai grijă de fetiţă! îi tot spune Annewit. E un spirit care vine tare de sus, de acolo unde e numai armonie de sunet şi culoare. Zgomotul şi lumina puţină, de aici, o dor.

Într-un fel sau altul, toţi îi spun acest lucru, de parcă ea, mama, n-ar şti cum se îngrijeşte un copil! Ei n-au văzut-o încă pe zînă, o ştiu numai pe prima născută. Iar ea îi lasă pe toţi să-şi îndrepte atenţia către Daphneea, căreia îi place să fie în centrul preocupărilor celorlalţi, să aibă mereu admiratori. În trăsăturile feţei, în linia trupului, se vede încă foarte bine egipteanul de demult. Maestrul care s-a desăvîrşit în arta decorativă şi în dans, trecut apoi prin Grecia antică, unde şi-a revărsat iubirea de frumos în podoabe. Frumuseţea ei atrage privirile. Pe de altă parte, multele planete retrograde din cerul naşterii sînt semnul unei mari mediumnităţi, al unui urcuș fulminant sau al unei dureroase lupte cu materia.

Atenţie la Pluton retrograd! Fereşte-o de halucinogene! îmi spusese Corales. Evit s‑o privesc prea mult în ochi, ca să nu-i deschid poarta. Ce iluzie, să crezi că poţi înlătura din destinul unui om încercările necesare! Şi dacă am putea, cui i-ar folosi? N-am face decît să amînăm urcarea treptelor spre desăvîrşire. Ar fi ascultat-o fata ca o trestie dacă i-ar fi spus să nu-şi coboare ochii în licori amăgitoare, la apa cea mare? Tarotul i-a scos înainte semnul primejdiei de moarte peste vara soarelui de vacanţă dorită un an întreg de adolescenta cu priviri senine. Dincotro vine primejdia asta? strigase îngrozit un gînd scăpat de sub control. Caută la apa cea mare, la luntre, la luntraşul cu chipul ascuns sub glugă. Duhul Tarotului a atins-o atunci cu uitarea, ca să se împlinească datul. A venit vara, fata a plecat în vacanţă şi, stînd pe malul fluviului, ascultarea i s-a desprins de glasul celorlalţi, privirile i-au alunecat în paharul ce-i sta dinainte; suprafaţa lichidului a absorbit-o cu totul. Tridentul zeului era înfipt în fundul paharului. Îl vedea de deasupra, în acelaşi timp însă îl simţea străbătînd-o nedureros şi fixînd-o de peretele curb, de sticlă. Trei gheare ţintuindu-i întreaga fiinţă într-un insectar lichid. Neptun retrograd, comă alcoolică. În înecul-neînec, fără ceas, îi ies lichide din trup, se vede în parc – o statuie inertă din care ţîşneşte apă. Un luntraş o întoarce cu tot cu pahar, prea greul trident cade, o eliberează; se rostogoleşte pe faţa de masă netedă şi albă, cade într‑un gol care-i pare imens. Şşşş... Vîîîjjj!... Miauuuuuuu... Glugluglugluglu... uuu... tica‑taca-tica-taca-ti... ca... ta... co... co... co... co... taffffaaa... Ani?... ori secole... sau clipe numai?... cît va fi durat căderea rarefiată? În cele din urmă, paharul se loveşte de gresie, se sparge; iar trupul ei se împrăştie în nenumărate cioburi, percepţia unitară de pînă acum se sparge şi ea, se cutremură, răsună clinchete de jur-împrejur, şi totodată e nemişcată într-o linişte perfectă; sau cineva o poartă cu mare efort, iar ceva ce trebuie să fi fost picioarele ei atîrnă în gol, pînă cînd cioburile încep să se adune şi o urmă de voinţă se naşte în ea. Vrea să se ridice. Abia atunci simţurile fizice se încheagă şi o năpădeşte groaza: nu se poate mişca! Zace pe jos? Ceva stă înfipt într-o mînă, gleznele şi braţele îi sînt legate. Pipăie cu vîrfurile degetelor această pardoseală, o găseşte moale, raţiunea se trezeşte brusc: Unde mă aflu? Marina, născută sub semnul lui Neptun şi cu vocaţie de infirmieră, o adusese la spital. Zăcea legată de pat, sub perfuzie.

Chiar aşa: ce om ar fi în stare să se opună firului care-l trage spre cumpănă, dacă i s-ar spune să se oprească?

Şi totuşi, Moira nu-i taie zînei, la şapte ani, cordonul care o mai leagă de ea. O va face abia la doisprezece, cînd nu va mai putea fugi din materie. Doisprezece apostoli îi vor grăi în inimă, douăsprezece iele îi vor struni firele trase din argintul lunii. Atunci îi va spori darul de Putere, odată cu rădăcinile care coboară prin tălpi şi cu şarpele ajuns în vîrf. Atunci, la primul răsărit de soare, şarpele se avîntă către capătul rădăcinilor şi-l înghite, împlinind cercul pe care zîna va înălţa noua ei spirală. Şapte generaţii de femei cu Putere s-au împlinit în Moira. Zîna va arunca năvodul luminii spre cerul unui alt ocean, pentru cele şase generaţii care-i vor urma. Prin cercul închis de dragon în jurul Soarelui, trec Luna şi Saturn, Marte şi Venus, Jupiter şi Mercur, şi Pluton... Almina a zărit coarda argintie şi o apostrofează: Desprinde-o odată de tine! Nu simţi cum îţi trage puterea, nu vă ajung atîtea vieţi de cînd vă tot împletiţi în iubirea care posedă?...

Îi vine să rîdă, cu înţelegere. Adevărat a grăit Almina. Legate de o iubire devenită posedare reciprocă, ea şi zîna s-au întîlnit în nenumărate vieţi, trecînd prin atâtea ipostaze ale dorului şi dorinţei: tată şi fiică, soţ şi soţie, amanţi; senior şi vasal; s-au iubit ca bărbaţi; ca frate şi soră; faraon şi fiică devenită soţie; au împărţit iubirea înaltă dintre călugări ai aceluiaşi ordin, dintre maestru şi ucenic.

– Mamă, eu sînt vasalul tău! îi şoptise, iluminată, zîna‑şcolăriţă, pe când descoperea istoria medievală. Chipul ei ca un ochi de fîntînă oglindeşte dragostea plină de supunere, respectul adînc.

Mîngîie capul rotund şi umerii moi ai „vasalului”; tot trupul îi este diafan, pufos, de parcă Dumnezeu l-a plămădit din scamă de nori.

După această viaţă, ultima în trup de carne, se vor regăsi ca două jumătăţi imateriale şi vor reface întregul scindat la începutul începuturilor. Fizicienii vorbesc de energiile uriaşe care s-ar degaja la întîlnirea dintre materie şi antimaterie. Dar mintea omenească nu poate cuprinde energia emanată de refacerea monadei! Ori de cîte ori se reconstituie o astfel de unitate, efluvii de lumină pură coboară peste lume. Istoria omenirii înregistrează atunci „epoci de înflorire”.

– Cine ţi-a spus ţie toate astea, Moiră? se minunează Olmeka. Vede bine că din copilul ăsta dau vorbe de preot bătrîn. Dar nu e ea strănepoata Mikăi şi stră-strănepoată a Mamei Bătrîne?...

Moira de acum o mîngîie şi totodată îi caută mîngîierea, ghemuită la pieptul ei.

– Mă alungai, vara, din odaia răcoroasă unde-mi adunam teancuri de cărţi pentru vacanţă. Mai ştii, mamaie?... Mă alungai afară, la soare. Aveam oasele subţiri, trebuia să mă întăresc. Mika îţi spusese să mă tragi în fiecare seară, la culcare. Cu mîinile aspre îmi frămîntai oscioarele, mă frecai uşurel pe cap, pînă mă adormeai... Iarna mă trăgeai uneori cu untură, alteori cu ţuică...

Olmeka aproape a albit. Surîde. Sigur că mai ştie! O ascultă pe Moira ajunsă mama zînei. O aşteaptă să treacă prin vis ca să o mai poată întîlni. De cîte ori are nevoie de şirul femeilor care s-au petrecut, Moira trece dintr-o lume în alta şi rotunjeşte împreună cu ele ceea ce singură nu poate.

Olmeka a fost fata Mikăi, dar nu luase vederea de la ea. O luase Ioranna, care a orbit. Mika îi spusese Mariei să n-o mai poarte prin doctori, pentru că nimeni nu poate să vadă şi să vadă. Ea însăşi pierduse la patruzeci de ani un glob ocular, într-un stupid accident casnic. Maria, văzătoare în candelă, în timpul rugăciunilor ei îndelungi, plătise preţul cel mai cumplit: murise în floarea vîrstei Ioan-cel-bun, unicul ei fiu. Nona era al patrulea stîlp al careului, înrădăcinîndu-le pe Olmeka, Maria şi Ioranna. Ea nu lăsa în urmă-i descendenţi.

Ioranna întindea mîinile după pietre. Bîjbîia cu degetele acolo unde ştia că trebuie să fie punga de cînepă. După ce desfăcea şnurul trăistuţei, le scotea una cîte una. Aşteptam întotdeauna cu nerăbdare acele momente cînd mîinile ei zăboveau pe fiecare piatră, apoi pe toate, întruchipînd întrunirea unui sobor. Erau clipele cele mai frumoase. Imaginea Iorannei vorbind cu pietrele, prin mîini, sta în albumul meu de sub pleoape, acolo unde se adună de la sine comorile dăruite, de această lume, inimii mele. Pietrele făcute grămăjoară erau apoi amestecate pe masa acoperită cu muşama verde, împărţite în fel şi chip.

Între pietrele aşezate la sfat şi ochii orbi ai Iorannei se întindeau fibre de lumină. Profanii n-au înţeles niciodată de unde scotea glasul ei scăzut şi monoton atîtea şi atîtea lucruri. Cum poţi şti, doar pipăind o piatră, că la lăsatul serii va veni un crai cu părul întunecat și faţa albă, cu ochi negri, care se feresc să privească în faţă. Craiul are numai un părinte, cu care ţine supărare veche, are drum deschis pe ape mari şi îndepărtate. El va fi soarta lui Lu. Adăposteşte-l şi acoperă-l cu dragoste, Virgoro! Toată viaţa va fi pe lîngă tine copilul lui şi-al lui Lu.

„Cum putea ea şti toate astea?” se minuna Virgora.

– Nu mă cunoşti, Iorannă! Eu mi-am crescut copiii. Pe-ai lor, să şi-i crească fiecare!

Aşa zisese atunci, dar acum, în timp ce pregătea hăinuţele pentru grădiniţă, era cu ochii pe spiriduşul care se ţine numai de pozne. Nici nu pun mîna pe el! spusese oţărîtă, iar Ioranna tăcuse ca una care auzise multe. Toată viaţa ei, Virgora i-a slujit pe ceilalţi. Acum se minunează cît sînt de încîlcite căile vieţii. Pe ea, Dumnezeu a închipuit-o numai din muncă. Zîna de doisprezece ani îi umple inima de bucurie. Nu sperase să o mai vadă pe picioarele ei, şi încă atît de frumos clădită, subţire şi înaltă ca un lujer pe care înmuguresc forme rotunde. Cine ar mai recunoaşte pruncuţa purtată în braţe pentru că nu putea merge?...

Cînd ea, Virgora, împlinise doisprezece ani, a intrat servitoare la nişte boieri, peste munte. Era foamete şi, pentru munca fetei, Olmeka primea porumb, grîu, brînză, miere. Avea ce să le dea de mîncare celorlalţi copii, mai mici. Nu era nici voinică, dar nici firavă, doar un copil. Care căra iarna cîte două găleţi cu apă din gîrlă, îngrijea de doi copii mici şi de gospodărie. La gîrlă, punea găleţile jos şi se uita cu dor spre muntele care o despărţea de casă. Acasă, focul duduia probabil în soba lîngă care torsese şi împletise ciorapi pentru surorile mai mici, acasă erau nucul uriaş şi puţul cu apă ruginie. Acolo era inima ei.

Lacrimi mărunte îngheţau pe obrazul palid, iar degetele mici se încleştau pe toarta găleţilor. Număra în gînd paşii. Aproape de poartă o întîmpina Ursa, prietena căreia îi făcea, pe ascuns, porţie dublă de mîncare. Cînd se apleca să sprijine găleţile pe pămîntul îngheţat, căţeaua o încălzea cu răsuflarea, îi lingea degetele înţepenite de frig, pe care abia le descleşta de pe toarta de fier. Mai trecuse o zi. N-a apus soarele, dar dacă ajunsese cu apa la poartă, restul era mai uşor. Alerga sprintenă dintr-un loc în altul. Seara, torcea lînă din care împletea mănuşi şi fulare pentru copiii cucoanei. După ce adormeau stăpînii, fugea la Ursa, să-i ducă mîncarea de care nu ştiau decît ele amîndouă. Căţeaua îi lingea zgîrieturile de pe mîini şi picioare, o alina. Tot pe ascuns i-a făcut ciorăpei de lînă Ursei. Dar ea, astfel încălţată, aluneca pe gheaţă şi s-a speriat. A schelălăit, iar stăpînii s-au uitat pe geam, afară. A intrat în casă cu capul plecat. A pus cei patru ciorapi mititei pe masă, aşteptînd să fie pedepsită pentru că irosise lînă şi timp. Stăpînul a dat din cap a mustrare.

– ...îi deşir! Şi spăl firul! Şi fac... – a îngăimat pierită.

Stăpîna a zîmbit şi a mîngîiat-o pe creştet.

– Lasă, Virgoriţo, sînt doar cîteva fire! Încalţă păpuşile fetelor cu ei!

Îi era ruşine. Olmeka îi spusese să nu-i supere pe domni şi s-o dea cumva afară, că o face de rîs. Ea era femeie vrednică. Venise atunci o iarnă mai grea, după secetă, dar în primăvară o s-o ia acasă şi-or să lucreze grădina. Cîte nu erau de făcut! Cele patru luni cît era tocmită Virgora servitoare, ea, mama, muncea cu ziua; în felul acesta aveau să iasă din iarnă şi cu caprele, cu porcul, cu găinile nevîndute. Războiul era întins pe prispă şi mai ţesea pentru unul, pentru altul. Oamenii aduceau un ciur de mălai, o legătură de fîn – aşa au trăit ei acolo, la deal, nu s-au lăsat unii pe alţii.

O mîngîiase stăpîna! S-a culcat fericită şi s-a visat în casa Mikăi, cernînd mălai. Baba sta pe pat şi obrazul ei rumen strălucea, lumina încăperea, dădea firelor de mălai sclipiri aurii. I-a făcut semn să lase ciurul jos. Apoi a luat-o în braţe şi simţea cum îi curg prin trup rîuri de căldură. Era atît de bine la pieptul bunicii!

– Să nu-mi mai dai drumul, Mikă, să nu mă mai laşi să plec! o ruga înecîndu-se în lacrimi.

– Să vrei şi n-ai unde pleca! Am să tot fiu cu tine şi cu toate copilele neamului nostru, care vor coborî, pe rînd, din mine, aducîndu-se una pe alta. Ţine minte unde mă găseşti, să nu rătăceşti locul.

Şi i-a arătat locul acela de taină, apăsîndu-i palma pe inimă.

Cînd aerul închega un cerc în preajma ei, Mika îşi pornea fata cea mare peste munte. Odinioară îi spunea să treacă pe la stăpînii Virgorei.

Acum o trimisese peste munte, la Nehoiu. La Moira. Aşa cum călca Olmeka pe poteca îngheţată, semăna cu un urs. Tîrlicii moi, de pîslă, nu alunecau. Mika, ale cărei articulaţii erau aproape anchilozate, îi poruncise: Du-te, Olmeko, du-te, că moare de dor!

Fiecare om are un sîmbure al lui. La unii e în cap, la alţii în pîntec sau inimă; sau chiar în mîini sau picioare. După locul unde se află el, omul poate fi robul pîntecului, migălitor cu mîinile sau umblător prin lume, sau truditor cu mintea. Femeile cu putere din neamul lor aveau sîmburele în inimă. Între inima Mikăi şi a Moirei trecea o legătură, prin inima Olmekăi. Cînd venise vremea înţărcatului pentru fata ielelor, Virgora se îmbolnăvise şi a trebuit să plece la spital. A lăsat copila în grija nucului. Olmeka a purtat-o în braţe şi a tras în taină firul prin inimile lor, înnădite cu inima Mikăi.

În felul acesta, tot fiorul fetei le scutura neîntîrziat. Mika ştia că Moirei îi era dor de ele. Era iarnă şi nici măcar trenul mic, de munte, nu mergea. Dar Olmeka era argint viu şi cunoştea toate cărările pădurii. Du-te, Olmeko, fără grijă! Şi să nu uiţi de lup! Ia o desagă pentru lînă, să le faci o plapumă pînă vii înapoi.

Olmeka şi-a pus haine groase, ciorapi de lînă, două perechi de tîrlici, bunda de oaie, sumanul deasupra, şi-a legat bine broboada şi a pornit. A pus în desagă prune lojnite pentru Moira, să-i înteţească focul de sub buric şi să se cureţe copila de toate necurăţiile nopţii. Zîna trebuia să găsească, peste ani, loc curat, ca să poată încolţi. Mai luase ţuică şi lapte de oaie. Cu ţuica avea să o tragă, apoi o înfăşura într-o plapumă, să asude. Aşa scotea iarna din sufletul venit pe direcţia caldă a sud-estului. Laptele de oaie hrănea memoria tibetanului din alte vieţi. Puternică memorie întipărită pe soarele galben, de deasupra buricului! Copila ar fi stat tot în lapte şi brînză! Cu ajutorul Mikăi, o trecuse spre plantele Lunii. În fiecare an, o ducea la brazdele cu castraveţi: Ai grijă, să nu calci pe curpeni, că se amărăsc! Ce mînca şcolăriţa de mai tîrziu, venită în vacanţă, la munte? Mămăligă rece, şi brînză, şi lapte de capră, acru ca omagul; ouă coapte în spuza din sobă; castraveţi şi ceapă verde; fasole fiartă numai în apă, fără nimic altceva, nici măcar sare; cartofi şi păstăi cu usturoi; porumb copt în vatră – din mătasea porumbului îşi împletea codiţe şi iubea mirosul acela de lapte galben care-i urca instantaneu pînă dincolo de creştetul capului; mere dulci, prune, pere bătute, nuci. Refuza cu îndîrjire carnea... Iar de peşte nu s-ar fi atins nici moartă!

Luată de gînduri, era să uite de lup! Aproape trecuse de poiana unde trebuia să-l întîlnească. S-a întors, s-a strecurat printre doi brazi gemeni, de pe marginea potecii, şi după cîţiva paşi era în poiană. Lupul alb, uriaş, abia dacă se distingea pe valurile de omăt. Soarele cu dinţi îl făcea să strălucească ori poate el lumina de jur‑împrejur. Încă nu terminase de mîncat. Să fi uitat şi el de Olmeka? Femeia şi-a ferit privirea din bătaia ochilor ficşi ca două luciri de sabie. S-a aşezat pe o cioată, ca şi cînd el nici n-ar fi fost acolo. Cît l-a aşteptat să termine, îşi privise mîinile ca pe nişte obiecte care nu-i aparţineau. De fiecare dată cînd le privea astfel, mîinile o duceau departe. În poiană s-a lăsat noaptea, apoi s-a luminat de ziuă; şi iar s-a întunecat şi s-a luminat, zi fugind după noapte şi noapte după zi; tot atîtea clipe de stat cu ochii pironiţi pe mîini.

Acum că se odihnise puţin, avea să meargă mai repede. A strîns în desagă lîna oii mîncate de lup, menită să încălzească o fetiţă, iarna, şi să-i treacă, în somn, puterea lupului alb...

(Altamira Kevin,

fragment din romanul în lucru „Haihui, cu sufletul desculț”)