LUCRUL REGASIT - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Cât de
placut îti este si cât de mult te bucuri când dai peste un obiect folositor si
de pret, pe care l-ai ratacit, considerându-l pierdut! Ai fi gata sa sari în
sus de bucurie. Închipuie-ti cât de placut îi este Parintelui ceresc când îl
regaseste pe unul dintre copiii sai, un om, chip viu al lui Dumnezeu, un
pacatos care „pierdut a fost si s-a aflat”, asemeni oii pierdute si regasite, a
drahmei pierdute si aflate. O bucurie ce nu poate fi cuprinsa în cuvinte;
bucuria Parintelui ceresc pentru regasirea fiului risipitor este atât de mare,
încât i se face partas tot cerul, cu iubire si bunavointa. Caci „si în cer va
fi multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste” (Luca 15, 7 si 10).
Fratilor si surorilor care ati luat-o pe calea pierzaniei! Întoarceti-va la
Parintele ceresc. „Pocaiti -va, ca s-a apropiat împaratia cerurilor” (Matei 3,
2).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 276
GLASUL CERULUI - Sfantul Ioan din
Kronstadt
„Cerurile
spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei
spune cuvânt si noaptea noptii vesteste stiinta” (Psalmul 18, 1-2). Acest mesaj
fara cuvinte, dar atât de graitor, pe care ni-l transmit cerurile despre cum
le-a creat Atotputernicul Dumnezeu a ajuns pâna la noi si el „vorbeste” si este
înteles în toate limbile. Dupa ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, vorbesc acum
despre slava iubirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc si despre slava
creatiei, Evanghelia si Sfânta Biserica, vorbesc si ne învata prin glasul
propovaduitorilor Evangheliei, al celor ce savârsesc Sfintele Taine si
rugaciuni – pastori duhovnicesti, citeti, cântareti –, prin dangatul
clopotelor, tinând seama însa si de „predica” pe care o „rosteste” cerul cu luminatorii
sai. Propovaduire a prin viu glas este însa mai vie, mai patrunzatoare, poate
convinge mai bine. Tot pamântul, întreaga lui viata, spune slava lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 69.
Ultimele clipe ale lui Brâncuși.
”Mor cu sufletul
neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin”.
După 1950,
Constantin Brâncuși, stabilit deja de mulți ani la Paris, ieșea din ce în ce
mai rar și pentru scurtă perioadă din casă, suficient doar cât să-și ia cele
strict necesare. Pașii încep să trădeze nesiguranța trupului. Cade bolnav la
pat și așteaptă marea trecere. ”Trăiesc acum ca într-un deșert- singuratic, cu
animalele (sculpturile) mele”.
Printre cei
care l-au vizitat în ultimele luni de viață au fost și compatrioți care-și
amintesc: „…de-a latul laviței, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de
Moș Crăciun: nemișcat, cu brațele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnând
grele…Frumos cu fața îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe
roșcovane. Stătea într-o nemișcare totală. Era indiferent? Așa părea, dar ochii
îi umblau de colo-colo.
Malițioși,
iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult, ne pipăiau parcă. Deși grav bolnav,
Brâncuși nu se abstarctizase, nu se detașase de viață. Ochii țineau legătura cu
lumea. Colomba Voronca (soția unui scriitor apropiat sculptorului) a
prezentat-o mai întâi pe Florica:
- Cine ești
tu, fetițo? s-a auzit glasul lui Brâncuși.
În locul
Floricăi a răspuns Colomba.
- O
pictoriță din România… și nu mai spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca și
dumneata e oltean.
- De unde?
- Din Balș.
Brâncuși a
ciulit urechile.
- Pictoriță
și olteancă, nu zău! Ia să-ți vedem măselele. Ești din Oltenia că prea ai
dinții frumoși. Și a căzut pe gânduri.
-
Oltenia…frumoase locuri, minunate locuri
Colomba a
întrebat: - Monsieur Brâncuși, nu ți-e dor de țară?
- Dor, dor…
Sculptorul o
oftat și a început să murmure ușurel.
- ”Cânta
cucul lângă noi/ Și ne iubem pe zăvoi/ Să fi murit amândoi”
De tavan
erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuși se prindea când
voia să se ridice. I-am surprins intenția de a le apuca și am sărit să-l ajut.
- Nu, nu! a
spus imperativ și s-a ridicat singur.
S-a așezat
din nou pe laviță și mi-a adresat o rugăminte
- Fii bun și
te uită pe vatră că pusei niște mere la copt. Mai întroarce-le că s-or fi copt.
Merele erau
scrum. I-am spus. A zâmbit și și-a trecut o mână prin barbă.
- Ce mere
mai coceam în copilărie.
M-a rugat
apoi să-i dau două albume de fotografii, primite din țară. Am început să le
răsfoim.
- Le
privesc, le privesc cu mare drag. Le și visez, și când mă trezesc mi-i dor,
tare dor”.
Era un semn
al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii la locul copilăriei.
Peste 20 de ani,
în 1976, poetul Eugen Jebeleanu își va aminți și el.
„…l-am
regăsit la Paris, într-un fel de magazie, pe săracul, săracul miliardar. El,
care, îmbogățise nu numai Patria mea, nu numai planeta noastră, ci Universul
întreg- într-o magazine… și nu-mi vorbea în esperanto (limbă inventată în 1887,
frecvent utilizată de Brâncuși), ci românește. Și era bătrân și era bolnav- dar
cât era de vesel. Și obrazul meu rușinat și pentru alții, s-a afundat în
zăpezile curate ale bărbii lui”.
Pe 16 martie
1957 Brâncuși a spus: ”Sunt în fața perdelei celei negre, nimic nu mă mai
interesează. Vreau să mor”. Vocea îi era slabă, dar clară. Pe patul de moarte
i-a mărturisit episcopului care venise să-l ajute la marea trecere: ”Mor cu
sufletul neîmpăcat ca voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai
dragă, mama mea”. ”Știu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viața omului e
scurtă dacă privești înainte. Dar e o greșeală să faci asta. Timpul nu înseamnă
nimic- este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Și aici- era prea slăbit
pentru a-și întoarce capul sau ridica mâna- aici e munca mea, aici sunt
animalele mele (anima=suflet în latină, deci era o metaforă pentru însuflețirea
pietrei). Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele. Le părăsesc acum”.
Râde ușor. ”Dar nu pot să le părăsesc pentru că ele sunt eu. Mă vei vedea pe
mine, pe Constantin Brâncuși acolo. Îți voi vorbi chiar cu vocea mea. Îți vor
spune gândurile, sentimentele mele”. Apoi închide ochii definitv.
Marele
oltean își dorise o înmormântare simplă, chiar fără sicriu, căruia îi spunea
„închisoarea de lemn”. ”De ce să nu zac întins direct pe pământ, fără pereții
separatori ai închisorii de lemn în care sunt puși de obicei morții”.
O duioasă
rememorare a momentului a lăsat
scriitorul Henri-Pierre Roché. ”Pe chipurile oamenilor plutea un regret viu, nu
o tristețe pasivă. Nu, n-a fost o înmormântare tristă, dimpotrivă. Brâncuși
considera tristețea o neghioabă, o știam cu toți: nu-i era teamă de moarte.
Muncise o viață întreagă credincios principiilor lui. De plâns eram noi, nu el…
La cimitirul Montparnasse, pe o vreme de primăvară superbă sentimentul acesta a
devenit mai puternic. Fețele oamenilor parcă grăiau: „Ce hâtru și poznaș era.
Ce om minunat! Amintirea lui, un izvor proaspăt pentru cei însetați”. Am trecut
cu toții prin fața mormântului deschis, aruncându-i deasupra, una câte una,
florile albe pe care o mână prietenească ni le întindea.
Am aflat
atunci că și-a donat atelierul și operele poporului francez și tuturor
popoarelor lumii (comuniștii de la București refuzaseră orice contact cu
decadentul Brâncuși). A fost o înmormântare intimă, plină de cuviință și
duioșie, peste care plutea prezența sa invizibilă.”
Așa se
sfârșea istoria unei impresionante existențe umane, pentru a trece apoi în
legenda și mit. O viață cu adevărat
exemplară, demnă de o nouă, modernă și minunată Odisee.
TERORISMUL SI ARTA - Compozitorul
Arvo Part
În general,
exista ceva terorist în arta actuala. Distrugerea a dobândit în cadrul ei un
loc considerabil, fie ca e comentariu sau reflectare a actualitatii, fie ca
luare de pozitie agresiva. Prea multi oameni se amuza astazi cu distrugerea.
Distrugerea valorilor vietii. Trebuie sa putem si sa vrem sa facem diferenta
între doua lucruri: ura si dragostea. Lumea întreaga oscileaza între aceste
doua extreme. Asta-i tot! La fel e si cu arta. Depinde de fiecare artist sa
hotarasca cu ce partid va vota. Trebuie sa începem sa privim violenta care este
în noi. 11 septembrie 2001 trebuie sa le aminteasca oamenilor ca si noi suntem
raspunzatori pentru aceasta violenta.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii
– puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 98-99
CITITUL - Sfantul Teofan Zavoratul
Daca iubesti
citirea, nu cauta cele mestesugite si care atâta închipuirea, altminteri va
lovi inima ta dracul parerii de sine, ci precum albina înteleapta aduna mierea
din flori, asa si tu sa dobândesti doctorie pentru sufletul tau din citirea
cartilor.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire
sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 95
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu