REGINA MAB
George Anca – Ben
Todică – Ioan Pintea – Nicolae Drăgulănescu – Magda Botez – Ion Țoanță –
Adelina Fleva – Corina Dașoveanu – Traian Vasilcău – Illudere Nora Illu –
Rainer Maria Rilke – Octavian Soviany – Simina Păun – Viorel Birtu Piraianu –
Cristi Neacșu – Marilena Tiugan – Alexia Ema
George Anca
LA CINCI ANI DE ÎNTÂLNIRI
Criticul Marian Popa are în lucru o
monografie dedicată operei lui Puși Dinulescu. În cartea sa Anca, a pus
îndeschidere motto-uri printre care din Schlegel și Gârbea. Cum parcă i-aș
lua-o înainte cu mai dreapta busculare a lui Puși, mă întreb, totuși, dacă ar
reține, de această dată, astfel de motto-uri:
...Care este mai exact obiectul
idealului? Ceea ce diferențiază omul de animal este că, în timp ce la animal
percepția este totdeauna actuală și practică sau utilitară, formând corp atât
cu dorința cât și cu obiectul – la om percepția se poate disocia – el poate să
observe propria sa dorință, s-o prindă, s-o separe de percepția obiectului, s-o
izoleze și s-o mențină în fața lui ca pe un obiect actual și real. Animalul
animat de o dorință, merge imediat spre satisfacția sa imediată; de altfel,
omul practic, utilitar, merge și el tot așa. Animalul, ca și omul practic, rămâne în planul realului, omul artist
„reușește să se smulgă din el și să așeze acest real în care figurează propria
sa dorință ca pe un tablou” (D. Draghicesco).
...
Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite
despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara
când răvășind printre hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars —
hârtiile încurcă — am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei
întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a
petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat
numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult. (Mateiu Caragiale)
… Ovazihian: Nu prea eşti
nebunatică. Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena
Suditu: Am să fiu...
Ovazihian:
Nici subtext n-ai, fetiţo...
Elena
Suditu: Am să am şi subtext... (Teodor Mazilu)
...ea
râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam
ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a
fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem
cu mult de curtea noastră. (Mircea Ivănescu).
... Nu las
în urma mea nici un ADN. (Puși Dinulescu)
Am început Colocviile de marți,
ultima zi de marți a lunii, la Centrul Cultural Jean Louis Calderon din
București, la finele lui 2009 cu o întâlnire și o lansare Puși Dinulescu:
Salonul
literar “Sorana” / Clubul Calderon, Str. Jean Louis Calderon, nr. 39 vă invită
marţi 8 decembrie 2009 ora 17 la lansarea cărţii Le vieux garcon par Pouschy
Dinulesco. Traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest
2009 şi vizionarea filmului dinulescian Noces a sirene (1997)
Prezintă: Helene Astalos, Paula Romanescu, Puşi
Dinulescu
Amfitrion: George Anca
Autorul este
bucureştean, absolvent al Facultăţii de Litere şi al Academiei de Teatru şi
Film, Romancier,
dramaturg, poet şi scenarist
“Et notre
vie a passe. Un des mes amis, critique litteraire, ecrivait qu'un roman est une histoire sur une perte de temps. Je crois que Protopopesco avait raison. C'est
bien ce qu'est mon roman: la photographie d'une perte de temps” (page 236)
8 decembrie 2009. Eminescu sau
exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei
unei traduceri bune: Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du
roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat
aprecierile: Helene Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu,
George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea
aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni
Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi
Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în
traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină,
precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză în ultimii ani.
Această versiune, considerată
reuşită, inclusiv de vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat
la Paris, în casa lui Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. Edituri
franceze i-au refuzat (traducătorului) publicarea din lipsă de “disidenţă”, în
timp ce autorul alesese să ignore, printr-o veritabilă poetică inversă,
teroarea comunistă, să scrie o poveste de dragoste în Bucureştii studenţiei
anilor ’60, anume la asasinarea lui Kennedy. Numai că, romanul publicat în
româneşte în 1980, Galaxia burlacilor, are, în traducere, o continuare a
iubirii, ca în Dragoste în timpul holerei de Gabriel Garcia Marquez, până la
senectute, burlacul narator şi Monica neconsumându-şi-o însă. Voir comunism şi
holeră.
Comentatorii s-au transformat în
personaje, bărbaţii în bătători de paşi de front, doamnele în îndrăgostite
domnişoare bătrâne. De la Eu şi Robert Calul (inclusiv numele teatrului său
particular din anii ’90) la Gaşca şi diavolul, cărţile sale se însumează într-o
comedie unică, de eros ironic, boemă şi dramatism pierrotesc, poate şi cabotin,
de genul personajului jucat de Laurence Olivier. Oricum, colocviile s-au
transfigurat şi prin vizionarea filmului dinulescian (termenul meu) Nuntă cu sirene,
când se insinuaseră în trăirea noastră (artistică dejament) şi Irina Petrescu,
Mitică Popescu, Ernest Maftei. Deosebit de un Edgar Wallace, care-şi transforma
piesele în romane, Puşi Dinulescu şi-a bricolat din filmu-şi piesa Nunta lui
Puiu ce se joacă la Craiova şi Piteşti (“sunt un dramaturg de provincie”). Ba
încă, săptămâna trecută, a fost o reprezentare-lectură la cenaclul
metropolitan condus de Mircea Micu, a
ultimei versiuni din Adevărata casă cu
ţoape. Ca într-un eroism stilistic, de recunoscut tot printr-o sacrificială
receptare, Puşi Dinulecu s-a plâns, în Calderon, că nu l-a înjurat nimeni. Nu-i
ajunsese că-l făcusem pornograf. Dar şi Astaloş, că nu există pornografie, că,
altfel, ar fi desfiinţată jumătate din literatura universală.
31 august 2014. Cinci ani, împreună
cu Puși Dinulescu, am făcut colocviile, multe din respect pentru el, colocviul
din 28 august 2014 fiind De la Ion Creangă la Puși Dinulescu. Rupându-mi un
picior, îi recitesc cărțile și voi spune, am impresia, că mă speriu, în
valoric, comensurându-l. Mai vedem.
El își face nezăgăzuit moda. Cărți retro, cărți noi pe cine fericind ori
enervând. Am recenzat și eu vreo trei (vide mai jos, după autoprefață, cu
titluri separate – le puteți sări momentan pentru a ajunge poate la
antiinvoluția în curs de probatoriu, chiar peste autoreflecțiile pușiene despre
ratare în ton cu Nae Ionescu sau Cehov), ba aș adăuga și un Nick în dodii per
il maestro.
Alex
Tocilescu:
Lia Bugnar a
dat cu o leapșă în mine: 10 cărți care m-au marcat. M-am uitat ce a mai scris
lumea și am realizat că lista mea nu e deloc pretențioasă - ceea ce bănuiesc că
era de așteptat. Iată:
1. Charles
and Mary Lamb - Tales from Shakespeare
2. Gellu
Naum - Cartea cu Apolodor
3. Mark
Twain - Proze
4. Puși
Dinulescu - Îngerul Contabil
5. Mircea
Horia Simionescu - Dicționarul Onomastic & Bibliogr...afia Generală
6. Raymond
Queneau - Amicul meu Pierrot
7. Leonid
Dimov - Poezii
8. Legile
lui Murphy
9. Charles
Bukowski - Notes of a dirty old man
10. Alex
Tocilescu - Eu et al.
Frații Marx:
Colecţia de
cărţi babane: Îngerul Contabil
Babelor,
Habar n-am
dacă cartea despre care vă voi vorbi se mai găseşte pe undeva, dacă a fost
reeditată, dacă i s-a acordat vreodată atenţia meritată. Cred că nu, deci i-o
acord eu.
Este vorba,
desigur, despre romanul Îngerul Contabil, al lui Puşi Dinulescu sau Dumitru
Dinulescu. Nu ştiu exact cum a semnat-o, îmi imaginez că Dumitru, dar Puşi este
la fel de posibil. Pe autor îl cheamă Dumitru, prietenii îi spun Puşi. În fine.
Cartea a
apărut prin anii 80. Dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că în 85, cu o
aproximaţie oarecare. Şi este, cum să vă spun, dragele mele, hm, nu ştiu. Hai
să fac un rezumat, din ce-mi mai aduc aminte (am citit-o de multe ori, dar şi
demult).
Romanul
începe în rai. Albert Einstein este Dumnezeu, iar Max Planck şi Niels Bohr sunt
adjuncţii săi. Se ceartă pe o temă legată de fizică…
Realizez că
nu pot face un rezumat. Cartea este prea nebună ca să poată fi descrisă în
câteva cuvinte. În principiu este povestea lui Costică, care lucrează la
Televiziune. Costică are un fiu, Tino, făcut cu ani în urmă cu o italiancă.
Italianca moare, Tino vine în România să-şi cunoască tatăl. Dar Costică a fost
răpit de marţieni, împreună cu Marta, fata unui general de armată, şi cu
vecinul său, un tip scârbos, pe care cred că îl cheamă Vanghelie. Costică are
şi un motan, Alexandru, şi se întreabă în OZN cum se va descurca motanul fără
el. Iubitoarelor de pisici le pot spune de pe acum că motanul se va descurca destul
de bine.
Costică,
Marta şi Vanghelie ajung pe Marte, unde sunt micşoraţi, pentru că marţienii
sunt foarte mici. Costică a fost răpit, aflăm, pentru că a descoperit
involuntar cum pot fi distruse toate armele nucleare de pe Pământ fără a
provoca pagube.
În fine. Se
întâmplă multe. O parte a acţiunii are loc în iad, unde ajung şi oameni, şi
marţieni. Va fi vorba despre un meci al echipei Bayern Muenchen, despre
microchipuri implantate subcutan, despre un înger mexican, despre rai, despre
iad, despre fizică, despre pisici, despre Bucureşti, despre lacul Mogoşoaia
(sau Herăstrău?), acţiunea se va muta la Paris, la Roma, la Bucureşti, din nou
pe Marte, se vor întâmpla milioane de chestii, care de care mai nebune, mai
neaşteptate, mai delicioase. Cititorul se va îndrăgosti de îngerul Angelique,
cititoarea de căpetenia marţienilor. Cartea merită un loc de cinste în amvonul
literaturii române.
Criticul
Grigore Traian Pop, de care nu am mai auzit niciodată înainte de a îl găsi pe
google, afirmă următoarele:
“Înstrãinarea,
kitschul, evaziunea, onirismul, absurdul, personalitatea frustatã, artificialã,
mediocritatea si suficienta, inadaptabilitatea, comicul, satiricul, grotescul,
fantasticul, ba chiar si tragicul sînt micile si marile perspective din care
este apreciatã literatura si arta lui Dumitru Dinulescu (prozã, teatru, film)
cu întîmplãtoare si nu întotdeauna semnificative trimiteri la Pirandello,
Kafka, Caragiale, Musil, Camus, Gogol, Swift s.a.”.
Are perfectă
dreptate.
A, încă
ceva: dacă nu găsiţi Îngerul Contabil, puteţi citi liniştite Galaxia
Burlacilor, Linda Belinda sau Eu şi Robert Calul, de acelaşi autor. Cărţi
despre România, Bucureştiul, şi Mangalia anilor 60, şi despre dragoste,
prietenie, ping pong, ceaiuri, muzică. Aş numi aceste lecturi nu numai necesare,
dar imperios necesare oricărei babe cu simţul umorului şi al ridicolului şi al
tristeţei.
Vă pup şi
cumpăraţi, cumpăraţi, cumpăraţi cărţile lui Puşi sau Dumitru Dinulescu.
Rhetta
Alex Ștefănescu:
Afurisirea unui istoric literar
Puşi
Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la
incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344
de pagini (apărută la, cândva, prestigioasa Editura Minerva) Istoria critică a
literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl
afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.
Nicolae
Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar
declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori),
Puşi Dinulescu ("Dumitru Dinulescu", pe vremea când era mai
rezonabil) îl numeşte cum îi vine la gură (la stilou, la computer) pe
cunoscutul critic. Din această izbucnire cel mai mult are de pierdut el însuşi,
pentru că, orbit de vehemenţă, lasă deoparte orice precauţie şi îşi divulgă
amatorismul în materie de literatură, ca şi un - deloc pitoresc, deloc simpatic
- mahalagism, de care eu, cel puţin, l-am crezut multă vreme cu totul străin.
Darea în
spectacol începe încă de la prima copertă pe care stă scris: Gaşca şi diavolul.
Istoria bolnavă a domnului Manolescu. "Diavol"?!
"Bolnavă?!" Ce naive, ce ineficiente şi ce compromiţătoare pentru
cine le foloseşte sunt asemenea invective! Ca să le combaţi este suficient să
taci şi să zâmbeşti ironic.
Pe copertă
sunt şi două imagini. Una, a unui diavol vermiform, cu un ochi lipsă şi cu un
trident în coadă. Iar a doua, a lui Nicolae Manolescu, încruntat şi cu limba
scoasă. Cine poate lua în serios această infantilă stigmatizare a autorului
unei istorii a literaturii?
Urmează
diatriba propriu-zisă, întinsă pe 344 de pagini:
"Iartă-mă,
dar pentru dumneata cel mai important lucru pare a fi cariera... Eşti ca o
molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă...";
"Învaţă
întâi să faci un portret, o descriere ş...ţ, dar nu te înfoia cu mofturi de
pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după
mâncăruri grase...";
"... nu
te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul
introducerii...";
"...Manolescu
are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru
care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele
combinaţiilor...";
"...are
totuşi un pic de zgomot în râs, dar e mai mult un fel de scârţâit de uşă
ruginită..."
"...are
şi ceva de fantomă" etc. etc.
Într-un
magazin din Oxford, în care mă aflam şi eu astă-vară, o femeie în vârstă, cu o
privire fixă, a ţinut un lung discurs interminabil, din care nu se înţelegea
decât că e furioasă. Discursul ei semăna foarte mult cu monologul lui Puşi
Dinulescu.
Dumitru Drăghicescu:
Revelație și anamneză. - Putem invoca,
în favoarea ipotezei noastre, pe Platon și a sa teorie a ideilor. Se cunoaște
importanța capitală pe care filosoful grec l-a atribuit reminiscenței în
descoperirea adevărului. El opune opinia științei, pentru el principiul prin
care omul se elevează de la una la alta este precizamente reminiscența, această anamneză care se
produce spontan pentru a vizualiza vestigiile verității, ale frumuseții, ale
unității, ale egalității, întâlnite în obiectele opiniei. Ne pare că aceste
atribute ne sunt cunoscute și că noi nu facem decât să le recunoaștem. Sunt
două mii cinci sute de ani de când se caută semnificația acestei anamneze, căci
Platon însuși n-a dat o soluție acceptabilă enigmei. De altfel, acest
principiu, el nu l-a inventat de la început; el a dat un nume metodei pe care o
folosea Socrate, dezvoltată și generalizată de el. Ce semnifica, în fapt,
această maieutică, sau arta de a moși
spiritele? Dacă nu că veritățile există în spiritul nostru însuși și că este
vorba doar de a le scoate.
Cum există ele acolo? Ce poate să
semnifice aceasta?
Totul se explică și se clarifică în
fine dacă se admite că, în natura umană, subzistă ca un germen divin, un
dumnezeu în putere. Dumnezeu este, într-adevăr, presupus a poseda omnisciență.
Dacă el este în germene în savant, atunci teoriile matematice, descoperirile,
invențiile, ipotezele sunt ca reminiscențe ale acestei științe absolute –
rezultate ale gândirii care este ca dezvoltarea științei divine conținute în
puterea din oameni Prin chiar aceste invenții, prin aceste revelații, Dumnezeu,
ca atotștiitor crește și se dezvoltă în umanitate. Marii savanți fac astfel
operă divină. În ei, prin ei, divinul se actualizează și se revelă lumii.
Dumnezeu este deci în inconștientul savanților ca o memorie eclipsată, ca o
amnezie care începe să se vindece. Crescând în om, divinul omniscient se deschide în reminiscențe care se
actualizează dând știința.
Ben Todică
Soarele si Umbra – orb,
da drept!
In unul din
articolele aparute pe blogul Ben Todica intitulat; “Stalin - Soare inselator /
opinii / 1, a avut loc urmatorul dialog intre autor, Prof. Viorel Roman din
Germania si un cititor Prof. Florentin Smarandache din America:
“Domnule Roman, multumesc din nou de
mesaj. Eu am intrebat un om de stiinta, si mi-a raspuns un om religios. Daca
puterea divina a fost singura care a stiut de acel razboi sangeros, de ce l-a
lasat sa se desfasoare? Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of
New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA
Domule Smarandache, stiintele sociale
sunt in ultima instanta credinta, religie, teologie, nu putem experimenta in
istorie, antropologie, sociologie. Putem adancii cunoasterea unui Plan divin la
care avem un acces logic sau/si metafizic. In schimb Aristotel, revolutia
papala, cu sacralizarea ratiunii, emancipeaza de mituri stiintele naturale,
care au o siguranta pe sine de invidiat, ele pot experimenta, demonstra logic
tot ce fac sau vor, si au deja statutul unui cult dominant. S-a ajuns in
situatia ca stiintele sociale le imita pe cele naturale, ca sa supravietuiasca
la Universitate. In ciuda tuturora, „credinta si ratiune“ se completeaza de
minune, asta schitez in textul de mai jos. Viorel Roman
Stalin - Soare inselator / opinii
Domnule Roman, am citit mai multe din
eseurile dvs. istorice si va felicit, sunteti un erudit. Cum probabil stiti, eu
sunt profesor de matematica, deci m-am gandit daca ar exista vreo legatura,
daca exista determinism in evolutia istoriei sau doar intamplare? Or rolul
personalitatii in istorie. Deci, de pilda, daca Hitler nu ar fi existat, ar fi
fost altcineva care sa fi facut ceva similar ca el si sa porneasca cel de-al
doilea razboi mondial? Trebuia sa se faca un nou razboi mondial? Si analog
despre alte razboaie, revolutii, rascoale de-a lungul istoriei? Adica, am putea
prevedea care ar fi urmatorul razboi mondial, sau cum va evolua istoria? Prof.
Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics
Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA
Domnule Smarandache, noi, crestinii
credem in Adevarul / Iubirea absoluta, intr-un cuvant, in Dumnezeul creator pe
care il urmam, imitam, cautam, rugam. Ne impartasim asadar adevarul, iubirea,
fiecare in felul sau, in numele Lui. Planul Lui ne depaseste, stim asta de la
Iov, si totusi facem parte indisolubil din el, avem si noi, instrumente
imperfecte, de la oameni de rand la mari conducatori ca Stalin, Hitler,
planuri, care dau roade numai daca concorda cu Adevarul / Iubirea. Acest
determinism nu-i cuantificabil si totusi evident, daca privim in ultimii cinci
mi de ani de cand oamenii scriu si isi bat capul cu: de ce sunt? cum sa
traiasca „ca lumea“? si apoi? O prevedere a razboaielor, revolutiilor, rascoalelor
ar fi posibila, numai daca am avea acces la Planul Creatorului cu omul.
Descoperirea atomului, cosmosului sau descoperirile Dv in matematica sunt
fascinante, dar nu poate inlocuii raportul Credinta si Ratiunea. Cu multumiri
si cele mai bune ganduri, al DV, Viorel
Roman”
Gasind
dialogul extrem de interesant am
indraznit sa continui ideea/calatoria matematica punand si eu urmatoarea intrebare domnului Smarandache:
Acum 500 de
ani, o diavolita a salvat un muritor de rand din flacarile iadului, lucru care
a incalcat legile diavolesti si pentru asta ea a fost inlantuita/ferecata
intr-un abis de gheata. Torturata zi si noapte de extrem frig. O pasare din
lumea iadului, atrasa de frumusetea fetzei ei circula pe deasupra stancii de
gheata/ abisului zilnic pana cand intr-una din zile se hotara sa ciocaneasca in
perete ca sa o trezeasca si tot asa ciocnind si ciobind aceasta fereastra de
ghiata plesni in zeci de bucati. Aerul cald de afara trezi fata care isi rupe
lanturile si evada in lumea muritorilor in dorinta de a fi iubita. Inimile
omului sunt fierbinti iar lacrimile-i sunt amare. Parfumul Azaleelor este cu
adevarat placut! Ce ziceti domnule profesor Florin Smaradnache? E adevarata
povestea sau e imaginatie?
Desigur ca
din punctual meu de vedere e adevarata! De ce? Pentru ca eu sunt convins ca
traim intr-un infinit de lumi paralele si ca tot ce isi poate imagina omul nu
sunt inventii ci trairi din alte lumi (numere reale sau imaginare ele toate dau
rezultate adevarate) la care avem acces unii dintre noi. Nu exista fantezii ci
doar adevaruri citite de noi in libraria universala si convertite in lumea de
azi a rationalului creat de cei care ne exploateaza si orchestreaza
evolutia, pentru a obtine istoria
pamantului. Traim intr-un univers al numerelor. Matematicienii inteleg asta.
Viata e un infinit camp de teorii matematice. Universul e perfect matematic, nu
exista fantezii in cifre. Lumea imperfecta e inventia omului pentru al exploata
si opri de la perfectiunea de care apartine. Adevarul si logica sunt inventiile
omului iar cautarea lor e un virus contagios inventat pentru a tine in viata
violenta. Uitati-va la toate institutiile si conducatorii care conduc omenirea.
Mint, exploateaza, ucid printr-un numar nelimitat de tehnici/organizatii si
institutii justificandu-si adevarul lor prin logica, deflectie sau fals.
Barbarii din umbra care trag sforile, si ne conduc prin magie nu pretuiesc
viata. Probabil nu mai sunt in stare s-o iubeasca. Ca tot ce se intampla pe
pamant sunt gunoaiele unor smecheri in ochii omului. Realitatea este interzisa!
Toate filozofiile sunt formule de adormit copii si ca atare suntem adormiti.
Hitler a fost creat din umbra/de umbre. O specie violenta si barbara rational.
Ne manipulam unii pe altii spre decimare. Academicii sunt convinsi ca stiu
totul si pregatiti ca scuturi pentru sistem. Un minute ei sunt viitorul in al
doilea sunt demodati. Si nebunul de la casa de nebuni e convins ca vede, atunci
care e diferenta? O inteligenta dinafara sistemului solar nu poate face
deosebire intre specia om si viermi. Toti ne comportam la fel de urat doar
sculele folosite difera. Viermii sunt putin mai avansati, ei trec direct la
multiplicare, noi suferim intai, ne batjocorim.
Am vazut de
mic ca omul cauta sa fie iubit si admirat. Ca esti recompensat daca muncesti si
studiezi din greu insa in acelasi timp golanul, vagabondul si chiulaul violent
fute tot orasul iar tie iti ramane curva smechera sau proasta care nu stie sa
iubeasca si nici sa te aprecieze sau te fura sau mosteneste. Atunci ii inteleg
pe cei frustrati din industria de razboi care bombardeaza specia, constiinta si
ecologia. Adicted politic si addicted la sefie. Nazistii au vrut sa conduca
lumea, dupa parjol a fost impartita intre americani si rusi si controlata in
continuare. Alti adicti.
De aceea o
numesc boala pentru ca toti invingatorii se comporta la fel. Hei domnilor
doctori!: Medicamentele sunt pentru tratare/vindecare nu pentru profit. Unde va
e constiinta, unde e juramantul depus? Valabil si pentru politicieni si
justitie. Toate organizatiile de pace sunt inventate sa manipuleze. Iar
bosorogii care ne conduc din umbra ori stiu ceva despre sfarsitul lumii…,
vre-un asteroid sau alta apocalipsa, ori sunt gelosi ca nu mai pot iubi. Adica
ii alegi la conducere ca sa te apere si reprezinte iar ei iti vând dreptul de
cetatean si de a exista, adica te executa. Asta da terorism legal si nu doar
local ci international.
Toata lumea
a uitat ca ne-am nascut liberi si ca atare sa traim in societati libere si
democratice. Se spune! Atunci ma intreb
ce se intampla cand justitia si politicenii guvernului ales de tine comit
nedreptati si ilegalitati impotriva ta, impotriva pamantului pe care te-ai
nascut? Iar daca te obliga sa votezi pentru ei atunci tu devii proprietar in
acel guvern si ca atare ar trebui sa fii parte din imparteala profitului acelui
guvern pentru ca-i sponzorizezi. Asa am vazut si caderea comunismului pentru ca
ti se spunea: “Tara noastra, casa noastra” si ca normal va fi fost sa fie
impartita intre noi populatia, ca eram proprietari nu? Dar a fost asa? Nu! Ci a
fost impartita intre lupii dinafara tarii. Hotii care au orchestrat caderea
sistemului communist din Europa. Profitul muncii ar fi trebuit sa fie impartit
intre votanti.
Daca tot il
iau iar lupii atunci la ce mai participam in aceasta lupta numita ‘Democratie’?
De ce platim taxe daca nu ne aduc beneficii. E prea mare compania ca sa o lasam
sa falimenteze si bagam banii nostri in ea ca sa o salvam si cand se pune pe
picioare nu impart profitul cu noi, nici macar nu reintorc banii primiti sa-i
salveze. Daca taxele cetateanului nu ajung in serviciul intregii societati
atunci sa le plateasca doar chiaburii. Original fabricantul platea taxele
muncitorului insa nu prea ajungea nici un ban la guvern, ca aveau contabili si
avocati bine platiti. Atata timp cat guvernul este impotriva dorintei poporului
nu exista libertate.
Crima
organizata: Isi maresc salariile iar majoritatii i le taie. Ei sunt la putere
doar ca sa mulga tara si s-o vanda strainilor/ celor care dau mai mult. Banul a
fost inventat ca sa creeze un zid intre persoana si resursele naturale. Ei
detin aurul si tu hartia. Cand o sa se trezeasca specia umana? Birocratia si
frica au fost inventate ca sa fim speriati si tinuti in frau/in casa.
Tehnologia merge mana in mana cu ciomagul de la aparitie incoace. Nu vom fi
niciodata liberi daca suntem tinuti sub minciuna.
Ioan Pintea
Ziua Limbii Române.
Mihai Şora
despre Melentie Şora(1889-1956), preot ortodox:
"Tatăl
meu:român ortodox născut în anul 1889, în satul Feneriș din Bihor.
Într-o zi,
învățătorul satului i-a spus bunicului meu, Teodor: „Măi, Toadii, pruncu’ ista
dă-l la școală!“.
Iar bătrânul
a ascultat sfatul învățătorului.
Tata a făcut
liceul din Beiuș, singurul liceu în limba română din părțile acelea.
A studiat
teologia, dreptul și istoria la Budapesta, la Arad și la Cluj.
A fost ales
preot în satul Ianova din Banat, apoi la Izvin și, în cele din urmă, la
Timișoara, unde a trăit până la sfârșitul vieții.
Într-un an,
pe când Banatul nu era România, pe când scriitorii de limbă română erau
hăituiți și persecutați, iar cărțile lor erau arse la ordin, Tata și-a îngropat
toate cărțile în limba română: ca să le salveze. Pentru el și pentru alți
români ca el, unirea cu țara a însemnat şI dezgroparea din adâncuri a limbii
române, scoaterea ei la lumină.
Ori de câte
ori vine vorba despre celebrarea limbii române, primul meu gând merge spre Tata
și spre acei români care nu doar vorbeau această limbă în chip desăvârșit, nu
doar o iubeau și o respectau ca pe o comoară, ci – cu toată ființa lor –
umpleau acest cuvânt de conținut."
Dragulanescu Nicolae
Ce lucruri nu face
niciodată un om inteligent
Alexandru
Pleşea, cunoscut drept ”Antrenorul Minții”, este psihoterapeut şi hipnoterapeut
şi trainer în programare neuro-lingvistică. El a studiat natura minții umane în
SUA, Marea Britanie și România și de zece ani organizează cursuri și
traininguri în România, pentru a-i face pe oameni să conștientizeze ce
abilități au.
Specialiștii
subliniază că inteligența este direct proporţională şi cu experienţa şi
capacitatea unui individ de a se adapta din mers la realităţi ale vieţii.
"Antrenorul Minţii" subliniază că un elev, care a înmagazinat în
decursul anilor şcolari un set de cunoştinţe, dar pe care nu a avut ocazia sau
chiar inspiraţia să le aplice în situaţii reale, nu va reuşi să realizeze
lucruri măreţe în viaţă, ci va avea mereu mai multe întrebări decât răspunsuri.
Iar dacă întrebările sunt puse, se ajunge la înțelegere. "Inteligenţa se
câştigă prin experienţă, și este o variabilă care poate fi îmbunătăţită, nu
este neapărat o trăsătură ereditară. În literatura de specialitate, ceea ce noi
numim coeficient de inteligenţă sau - pe scurt, IQ - nu este nimic altceva
decât raportarea vârstei mintale a unui individ la vârsta biologică, înmulţit
cu 100. Vârsta mintală a unui copil, spre exemplu, nu poate ţine pasul cu
vârsta biologică, dacă acel copil nu pune în aplicare cele învăţate",
afirmă psihologul Alexandru Pleşea.
Iată ce
lucruri nu ar face niciodată un om inteligent, potrivit specialistului:
1. Oamenii
inteligenţi nu lasă greșelile trecutului să se interpună în prezent.
"Oamenii Inteligenţi ştiu că succesul în viaţă nu este posibil fără
greșeli și eșecuri. Cu toate acestea, Oamenii Inteligenți nu permit să fie afectaţi
de greşelile din trecut, ei pur şi simplu iau aceste greşeli drept nişte lecţii
de educație pentru a evolua", afirmă psihologul Pleşea.
2. Oamenii
inteligenţi nu se concentrează pe părțile negative. ”Oamenii Inteligenți văd
gândurile ca pe ceva palpabil. Dacă ai doar gânduri negative în minte, viața ta
va fi la fel de negativă. Oamenii Inteligenți știu că viața este mult mai bună
când înveți să-ți folosești abilitățile de a visa, de a crea, de a construi, de
a te mira şi, desigur, de a iubi”, consideră specialistul.
3. Oamenii
Inteligenţi nu fug de probleme. ”Că vrem, că nu vrem, inevitabil, toți am avut,
avem și vom avea probleme. Sunt probleme legate de muncă, de bani, de familie,
de sănătate etc. Oamenii Inteligenţi dau piept cu aceste probleme și caută cele
mai bune metode de rezolvare. Când cad, se ridică și merg mai departe. Au
curajul să-și înfrunte temerile și să vadă în fiecare problemă șansa de a se
perfecționa. Fiecare problemă devine astfel o situație de autotransformare”,
crede Alexandru Pleşea.
4. Oamenilor
inteligenţi nu le pasă de părerile celor din jur. ”Oamenii Inteligenți nu lasă
opiniile negative ale altor oameni să-i oprească din a trăi o viață fericită
plină de succes și bucurie. Lumea este plină de oameni cinici, sceptici și
hateri, dar oamenii isteți îi îndepartează. Aceştia se înconjoară cu oameni
inteligenți, care le împărtășesc valorile și interesele. Pe bună dreptate, se
spune că dacă ești cea mai inteligentă persoană dintr-o cameră, înseamnă că nu
ești în camera potrivită”, spune psihologul.
5. Oamenii
inteligenţi nu-și pierd timpul. ”Oamenii Inteligenți își dezvoltă obiceiuri
productive, care îi ajută să lucreze mai repede și mai bine. Nu se lasă
distrași de lucruri nesemnificative și de treburi inutile. Ei știu, de
asemenea, că nu poți lucra tot timpul, creierul are nevoie de odihnă din când
în când”, crede psihologul Alexandru Pleşea.
6. Oamenii
inteligenţi nu așteaptă rezultate imediate. ”Oamenii Inteligenţi sunt convinşi
că aceia, care știu să aștepte, au parte de lucruri bune. Majoritatea oamenilor
vor să obțină tot ceea ce-și doresc, exact atunci când formulează aceste
dorințe. Oamenii Inteligenţi ştiu că trebuie să muncească din greu pentru ceea
ce-și doresc, iar rezultatele muncii lor vor fi vizibile după un timp, dar vor
dăinui toată viaţa”, declară psihologul.
7. Oamenii
inteligenţi nu se concentrează pe ceea ce nu pot controla. În fiecare zi ne
lovim de lucruri pe care nu le putem controla: trafic, oameni needucați etc.
Oamenii Inteligenţi sunt calmi în aceste situații pentru că știu că emoțiile
negative le vor dăuna doar lor în aceste situații.
8. Oamenii
inteligenţi nu-și pierd timpul cu persoanele care-i descurajează. Oamenii
inteligenți au în jurul lor alți oameni inteligenți. Își găsesc timp pentru
familie, pentru prieteni și cunoștințele cu care au aceleași viziuni și
interese; realizează că n-ar fi benefic pentru ei să-și petreacă timpul cu
persoanele negativiste.
9. Oamenii
inteligenţi nu sunt aroganți. Nu-i vei auzi lăudându-se cu inteligența lor; şi
asta pentru că sunt, de obicei, timizi când vine vorba despre asta și nu simt
nevoia să strige în gura mare cât sunt ei de deștepți. Nu se laudă cu reușitele
și premiile pe care le-au obținut.
10. Oamenii
inteligenţi nu uită să mulțumească. "Arată recunoștință. Oamenii
Inteligenţi stiu că lumea nu se învârte în jurul lor. Ei cred în puterea
bunătății și știu că faptele bune li se vor întoarce într-o bună zi", este
de părere psihologul.
De ce
călugării tibetani sunt consideraţi cei mai înţelepţi din lume? Chiar dacă crezi
sau nu în magia spiritualităţii lor, un lucru nu poate fi negat – ei cunosc
fericirea.
Iată 25 de
sfaturi esenţiale pentru armonia sufletească care vin din grandiosul Tibet:
1. Îţi place
– spune.
2. Nu îţi
place – spune.
3. Îţi este
dor de cineva –sună.
4. Nu
înţelegi – întreabă.
5. Vrei să
te întâlneşti cu cineva – cheamă-l.
6. Vrei ceva
– cere.
7. Niciodată
nu te certa.
8. Vrei să
fii înţeles – explică.
9. Eşti
vinovat – admite, cere scuze.
10. Fiecare
îşi are adevărul lui şi aceste adevăruri nu coincid.
11. Nu
comunica cu oameni de proastă calitate.
12. Cel mai
important în viaţă e iubirea – restul sunt detalii.
13.
Problemele omului sunt doar în capul lui.
14. Caută
plăcerea în tot ce te înconjoară.
15. Nu uita
că ai doar o viaţă.
16. Reţine
că nu îi datorezi nimănui nimic.
17. Reţine
că nimeni nu îţi datorează nimic.
18. Nu
regreta timpul şi banii cheltuiţi pentru cunoaşterea lumii.
19. În viaţă
mereu să te bazezi doar pe tine.
20. Ai
încredere în simţurile tale.
21. Fii
răbdător cu oamenii.
22. Admiră
natura.
23. Dacă ai
dispoziţie proastă, aminteşte-ţi că atunci când vei muri nu o vei avea deloc.
24. Trăieşte
azi pentru că ieri s-a dus, iar mâine poate să nu vină.
25. Nu uita
că ziua de azi e cea mai bună zi.
Magda Botez
De la JFK
pana'n inima Manhattanului, am luat un autobuz.
Tocmai
condusesem copilul premiant la aeroport.
Mi-am facut
o socoteala simpla-
-fac o
economie de 30 $
-observ
calatorii
-ajung cam
intr-o ora la hotel, ca sa ma pot schimba sai sa plec la Metropolitan
Opera.
Acum, ce e
drept, nu-i pacat, cum se spune in limba romana moderna, o economie am
facut, m-am ales cu o umbrela foarte scumpa, furata.
Autobuzul
m-a lasat intr-o gara in partea de est a orasului, o ploaie torentiala, rece
ca gheata cadea din cerul gris.
Eu trebuia
sa ajung la hotel in partea de vest a orasului.
Uda
leoarca,cu pantofii (tenisi) plini de apa,facand un zgomot disgratios
la deplasare (fleosc fleosc..) m-am refugiat in autogara sa caut o
umbrela.
Victorioasa,am
cumparat ultima umbrela cu coada,a magazinului.
Tremurand
sub umbrela cea noua,am facut timp de o ora semne disperate la
taxiuri, care nu numai ca nu se opreau, dar ma si improscau cu apa nemilos.
M-am hotarat
infine,sa schimb tactica care era evident deficienta.
Am renuntat
la Opera,era oricum prea tarziu,si-am tropait trist spre luminile de
pe Park Avenue,cautand un restaurant.
Dupa vre-o
zece minute de mers,am trecut pe langa un club privat (Ca Metropolitan
Club sau Cosmos Club..)
Am intrat
cat am putut de falnic,si dupa o scotocire indelunga mi-am scos cartea
de reciprocitate dintre cluburi.
Mi-am lasat
umbrela-singura cu coada lunga-in dispozitivul pentru umbrele.
Am fost
condusa la o masa modesta,intre closet si bucatarie, acolo unde pui rudele
nereprezentative...
Am supralicitat, ca
la poker, comandand Branzino la gratar, vin bun, San Pelegrino
sticla mica.
Restaurantul
s-a populat cu lume bine imbracata, cu un chic discret, eu infulecam la
colt, scriam, uitasem complet ca sunt aproape dezbracata iar pantofii
mei fac un zgomot deagrabil.
Plecarea a
fost en eclair, dupa ce am platit (spre bucuria chelnarului vag
nelinistit), am lasat un bacsis consistent, m-am repezit spre intrare, mi-am
infascat umbrela cu coada si m-am instalat in taxiul care astepta
in fata clubului.
In fata
hotelului, s-a deschis o umbrela splendida, tot cu coada fireste.
A doua zi,am
incercat zadarnic sa innapoiez obiectul furat-clubul era inchis.
Pe
repondeur, spre cinstea mea, am povestit scurt patania.
Intre
timp, asteptand telefonul clubului, afara ploua, asa ca umbrela este
companionul meu reluctant.
Ion Țoanță
PIANUL DIN MIJLOCUL CÎMPIEI
(Leonard Oprea Magus)
” ...
poveștile de adevărată iubire sunt Concertul pentru Pian în miljocul cîmpiei –
compozitor și solist: Credința-în-Iubire...” (Theophil Magus)
Şi dacă se
plimba pe strada scăldată în lumina rece a soarelui de început de primăvară înghiţind o
dată cu bucăţile de covrig sărat aerul proaspăt cu miros de zăpadă topită asta nu însemna
că Marghiran se trezise cu adevărat din visul său…te aștept, te iubesc Isadora…
…
… deşi el nu
l numea aşa fiindcă atunci cînd s a întîlnit cu Isadora i a spus că se
înapoiase cu greu de acolo din poezia care era totuşi ceva mai mult, ba nu,
mult mai mult decît poezie dar se oprise speriat şi nedumerit ca şi cum n ar fi
putut sau brusc şi ar fi dat seama că nu are voie să-i explice
ce însemna acel loc, iar Isadora ridicase din umeri vrînd să pară nepăsătoare
însă felul neobişnuit în care Marghiran îi vorbise o înciudă în sinea ei mai
ales că el, cu trei zile în urmă, într o seară tîrzie…
…
… stelele
ochi de peşte pe înaltul îngheţat, îi făgăduise solemn: Isadora, de azi înainte
îţi voi spune toate gîndurile mele tainele mele, ale tale, întărise ea aducîndu
şi aminte de cuvîntul taină rostit tărăgănat în ziua cînd el îi recitase, da,
versurile o uimiseră fără să ştie de ce:
dincolo de
nori zbori mereu /
dincolo de
nori berzele mor /
dincolo de
nori de taină te nconjori /
şi, privindu
l pieziş îi dăduse întîlnire pe strada Ţintirimului la ora cinci, spunînd că
după amiază era mai cald în zilele astea de martie, aşa că Marghiran continua
să păşească acoperindu şi pantofii albaştri cu colb şi muşcînd din covrigul pe
care sarea topită se întinsese — peliculă albă şi cleioasă, dar fără ca
apropierea clipei întîlnirii cu Isadora — mai…
…
… mai erau
vreo două minute şi ea trebuia să apară —
măslinie cu
stele verzi gălbui în orbite şi păr de iederă ruginită cum scrisese odată în jurnalul său ţinut
pentru că aflase: toţi gînditorii şi visătorii trebuie să aibă un jurnal,
apariţia
Isadorei era necesară
ca să se poată smulge din reverie aceea sau mai bine zis din atotputernica
imagine vie,
deosebit de vie, a tărîmului pe care umblase şi întotdeauna cînd o aştepta pe
Isadora legile
timpului şi ale metabolismului său se modificau provocîndu i o contracţie a
abdomenului, o crispare a
stomacului ce i schimonosea obrazul imberb şi i întuneca ochii căprui, rotunzi
ca ai cîinelui
cenuşiu — săgeată ţîşnită de sub roţile automobilului ambalat la maximum pe
strada Ţintirimului
frînele scîrţîiră în urechi răsună…
…
… hei Joe!
Tudarurandann Jimi Hendrix şi Marghiran se simţi ca mortul a cărui melodie îi
umplu capul — un vas ce i se păru imens — furnicături, în trupul neformat încă,
trase aer dilatîndu şi toracele firav, astfel că imaginîndu şi cam cum arată,
se gîndi la filmul în care văzuse o bizară călăuză ce spunea:
…tot ce e
plăpînd fraged în creştere cerînd milă înseamnă viaţă, iar duritatea împlinirea, forţa şi
dispreţul nu pot fi decît moartea, dar nu reuşi
să hotărască din care categorie face parte, spera totuşi ca, lipindu şi capul
de umărul lui, uneori îi simţea zvîcnetul tîmplei…
…
… Isadora să l ajute
să se înţeleagă — numai iubirea te revelează,
mai zicea călăuza — şi presimţea că va încerca să i explice taina tărîmului
vrînd de fapt să se
lămurească pe el însuşi: există sau nu visul realitate din care nu reuşea
desprinderea aşa cum nu
izbutea să şi dezlipească privirile de la şirul de oameni ce se formase în faţa magazinului din capătul străzii — bănuia că se adusese ceva pentru care
bătrînii şi copiii obişnuiau să se adune în dreptul prăvăliilor aproape în
fiecare zi şi se întrebă dacă acel ceva va fi destul pentru toţi, dar în acelaşi
timp îşi spuse că întrebarea ca şi răspunsul sînt, ar trebui să fie stupide
acum la început de primăvară…
…
privirile
răsfrînte înlăuntrul lui căutau adevărul care nu putea decît să i reamintească:
eşti la anii cînd îţi e încă imposibil să hotărăşti cu adevărat asupra ta
însuţi, nu ai decît un fel de intuiţie a propriei tale soarte, nimic mai mult
—, nu putea să nu înlocuiască o astfel de realitate cu …
…
… Isadora ca
fiind a lui zi de zi, în fiecare oră, minut, secundă, deşi era perfect
conştient că asta nu înseamnă nimic în afară de un simptom al vîrstei şi al
vremii acesteia însoţită totdeauna de o inexplicabilă astenie lui, nu ţel, e
prea mult spus, mai bine, reala oază, a sa, numai a sa, crîmpeiul de linişte şi
împăcare îl găsise acolo şi trebuia, n avea încotro, era obligat să i se
destăinuiască …Isadorei altfel s ar fi dus acasă unde ar fi găsit o pe…
…
… femeia
mică grasă şi astmatică mama lui plîngîndu se că nu ştie ce va găti în
următoarele zile, pe taică său tot mic, dar morocănos care cu glas egal de
cibernaut îl va sfătui pentru a miliarda oară să facă o facultate tehnică
bineînţeles diploma aia e neapărat o brăţară de aur într o tehnocraţie patentată,
l ar fi aşteptat, pe biroul din camera lui saturată de mobile, l ar fi
aşteptat, pe biroul din camera cu teme teme tema un creier alcătuit din roţi
dinţate…
…
… golem
programat să gîndească teama şi imposibil de distrus: ar fi fost un act de
sinucidere colectivă —
şi Marghiran se opri din mers, îşi sprijini spatele de castanul de lîngă el,
ridurile scoarţei îi
înţepară pielea, pentru o clipă se gîndi că dacă s ar concentra puternic atît
de tare încît toate
simţurile să i se unească adunîndu se pe un singur canal — tentacul invizibil
lipit de pielea copacului —
ar auzi pulsul sevei, ar percepe zvîcnetul ei cînd izbeşte coaja crengilor cu
vîrfurile mugurilor şi
îşi roti ochii măturînd în jur cu privirea creînd o colosală forţă centrifugă
care adună oamenii
palizi, larve ale iernii, copacii, casele, le înfăşură în asfaltul prăfuit
linţoliu uriaş şi le
proiectă într un spaţiu spart de unde vidul …
…
… le spuse
imediat printr o nevăzută gură, astfel că în jurul lui, cît vedea cu ochii se
întindea acum …
…
… o
nesfîrşită cîmpie de apus de vară cu ierburi gălbuiroşiaticverzui, cenuşii pe
alocuri, crescute inegal — sălbatice valuri, valuri descoperind din loc în loc
pămîntul, carnea brună neagră uscată şi crăpată la suprafaţă plutind străvezii
aripi de libelulă topite în aburii urcaţi din străfundurile cărnii ţărînă sau
coborîţi din cerul siniliu şi…
…
… aflaţi la
graniţa apropiată depărtată dintre boltă şi cîmpie acoperită de pistrui de
sînge maci liberi şi
delicaţi şi visători care flutură petale în pustietatea atotcuprinzătoare de
unde boarea, boarea?!
insaţiabilul albastru orbitor ca oglindă mată (?!) a galbenului verdelui
roşiaticului cenuşiului înfiorător de cald îl simţea ars sufletul de ceasul
gigantic fără limbi şi cifre purpuriu timpul
prezent şi trecut viitor dispărînd cyclic dar desfătînd şi amăgind ochiul
interior cu aparenţa concretului, falsa imagine a începutului şi sfîrşitului,
zorilor şi întunericului…
…
… Marghiran făcu doi
paşi înainte, plutind, bineînţeles, cînd, deodată, auzi şoaptele claviaturii,
clipi nedumerit şi se
întrebă dacă nu cumva tăcerea prea profundă îi perturbase auzul, dar acordurile cristaline
persistau, răsunau tulburător şi începu să vadă din ce în ce mai clar în
depărtare, în mijlocul
cîmpiei: sunetele
clape albnegre, negru şi alb alcătuind neînţelese desene, tuşe, umbre şi lumini
pe pînza sufletului chinuit, însetat de pace adîncă, adîncă, dar cui îi putea
mărturisi păcatul înălţării prin coborîrea pe cîmpia sa a dorului de ceva
necunoscut? atunci cînd mama, tata, oamenii din faţa magazinului şi praful de
pe asfaltul uscat, castanul cu scoarţa crăpată…?...
…
Isadora
înainta grăbită, manualele şi temele pentru un examen urît, detestat, Isadora
se apropia cu un zîmbet nătîng pe buze cu dragoste crede ea…
...
… gîndi Marghiran, nimfa plutind păşea cu graţie prin tăcerea ce cînta pe claviatura
… gîndi Marghiran, nimfa plutind păşea cu graţie prin tăcerea ce cînta pe claviatura
dezvăluită
de rochia subţire desprinsă de pe trupul tare
şi măsliniu, fecioara
apărută în cîmpie pianul cu
clape coaste albe şi negre ridicîndu se şi coborînd
cînd una cînd alta sau mai multe odată, Isadora la
doi paşi de el deschizîndu şi gura cu dinţi mărunţi lucind în amurg, şi n am să i
pot spune nimic, îşi zise Marghiran, fiindcă toate sînt
din nou la locul lor, imuabila şi
nevisătoarea ordine, s-a
întîmplat ceva? cînd? şi totuşi tărîmul
îmi aparţine, dar nu poate însemna nimic mai mult decît: ţi ar plăcea să
găseşti un pian în mijlocul unei cîmpii, sau cum se
face că de data asta n ai întîrziat, Isadora mea?
„… norii
zdrențuiți…
magnolia în
muguri…
…cîrdul de
cocori…”
(remake din
„Radiografia Clipei” - ediția a III-a, Ed.Tracus Arte, 2016)
— with
Leonard Oprea.
Daniel Vorona
*"O,
dacă durerea mea s-ar cântări şi nenorocirea mea ar fi pusă la cântar!
*Şi fiindcă
este mai grea decât nisipul mărilor, de aceea cuvintele mele sunt bâlbâite!
*Pentru că
săgeţile Celui Atotputernic stau înfipte în mine şi duhul meu bea veninul lor,
de aceea spaimele lui Dumnezeu vin cete-cete împotriva mea.
* Zbiară
măgarul sălbatic când e lângă păşunea verde?
Mugeşte boul
când stă lângă nutreţ?
* Poţi să
mănânci ce n-are sare fără sare? Are vreun gust albuşul oului?
* Sufletul
meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pâinea mea.
*Cine îmi va
dărui îndeplinirea rugăciunii mele şi va face ca Dumnezeu să-mi dea ce aştept,
* Şi să
primească să mă sfărâme şi să-şi întindă mâna şi să mă nimicească!” (Iov 6;
2-9)
Adelina Fleva
coseşte Doamne iarba de pe mine
azi ca şi ieri ocnaş mă simt
încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit
în stâncă
şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară
şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare
(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)
coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în
rate
nu m-a costat prea mult am dat pe
acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate
*
salcâmul nostru mamă înflorește
în pădurea de aramă
dorm țiganii căldărari
îmbrăcați așa-ntr-o doară
în culori de zile mari
(Doamne stinge lumânarea
în pădurea de aramă
nici cruce nefugărită
puritate fără scamă
nici țigan neadormit
nici inel nelogodit
dăruit nedăruit
unei lame de cuțit)
aiurit de rana cruntă
ce-i sclipește pe genunchi
Dumnezeul de aramă
se-nfrățeste cu un junghi
mamă toată ziua am plâns
*
luna scoate apă cu găleata din
fântână numele tău l-am scris
pe-al meu picior cu un cuțit
ești nebună
îmi șoptești tu ești nebună (din vina
cui iubita mea te-ai țăcănit)
nemângâiată-i pielea mea nemângâiată
departe-s ale tale
mâini
n-am să-ți mai simt poate niciodată
gura alunecând pe sâni
luna cu găleata între raze mă
privește c-un surâs (uimit ești)
nebună
ești (clar ești nebună) tu din vina
cui iubita mea te-ai țăcănit
*
mă caută a dracilor poliție
am din infern evadat într-o joi
mi-era un dor năprasnic de lumină
de flăcări îmi doream să mă despoi
la nasturi m-am deschis fără regrete
de flăcări rochia mi-a alunecat
înot fără de rochie spre lumină
din flăcări trupul mi s-a înălțat
mă caută a dracilor poliție
*
la noapte taie-mi capul cu satârul
și toarnă-ți din merlotul meu într-un
pahar
carafa gâtului va umple cupa
va saliva la mine un gropar
e cucuveaua dornică să cânte
de proaspăt leș este avidă iar
ia-ți dragul meu satârul și la noapte
de vin mă stoarce (bei merlot cam rar
)
la noapte taie-mi capul cu satârul
*
atât de albastru
prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea
m-am întins ca o lebădă pe canapeaua
din sufragerie
visând că mă aflu printre nuferi
şi ţin între aripi întreg universul
cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de
prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud
strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la
intrarea în ape
şi de pe buze ţi-am cules urzici
cu care mi-am biciuit inima până la
sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
care-mi surâdea prin fereastră ca
printr-o Biblie întredeschisă
pentru că mă ustură mângâierile tale
am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi
reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii
de ani de când
te-am cunoscut atât de albastru şi
atât de sălbatic în mine
*
azi am făcut cu dracu un tango
pasional și de căldură plin
orchestra iadului a intonat tangoul
iar scaraoschi s-a cinstit cu vin
ți-am sărutat ale tălpilor urme
și buzele mi-am lins cu poftă mare
mai fă te rog un tango cu iubita
încă nu-i dragă ora de culcare
azi am făcut cu dracu un tango
*
sorbi-te-ar mișcătoarele nisipuri
de dușcă azi nisipul să te dea
între măsele de nisip să scheauni
crăpi fleva lua-te-ar dracu să te ia
vedea-te-aș goală pușcă pe grătare
cu de fetească stropi pe abdomen
pe-al dracului grătar te odihnește
deschisă-ți fie poarta spre infern
sorbi-te-ar mișcătoarele nisipuri
*
regina mab umplea paharul
poetului emil brumaru
când cârciumarul citea ziarul
acum pe-alei de cimitir
ciorchini de îngeri brumării
recită versuri din poetul
cu-arome dulci afuzalii
când viermii vor valsa ca-n transă
pe poeziile-i zglobii
regina mab va umple cupa
sicriul va trona în vii
regina mab umplea paharul
Corina Dașoveanu
ca o pasăre...
ca și când cineva s-a fost crescut
din vânt
și i s-a spus -
mă, aere, ființă, ce ești,
ți-am dat să plutești,
pentru că nu mai e loc pe pământ
de picioare.
tu nu știi,
dar păsările se îndrăgostesc
doar în aer.
am înțeles
că zborurile care se văd lung,
se iubesc
invizibil de tare.
prin cer,
privirea unei aripi este o linie
tandră,
ondulând
la atingerea altei linii tandre.
ai văzut vreodată
cum e iubit un fum
în înfășurarea
altui fum?
exact așa se întâmplă și cu păsările.
acum știi
ce e de fapt o mână de vânt,
fii pasăre,
pentru că mi se pare
că și pe mine cineva m-a trimis
spre zburare.
Traian Vasilcău
Într-o biserică semipustie
E-un preot, în Christos îngenuncheat.
El nici mașină n-are, nici Palat,
Nici de la șefii statului simbrie.
Bea cîte-un strop de-agheazmă uneori
Și-un bob de pîine ia din plinul
zilei.
Cei care-l știu îi spun: Păstorul
Milei!,
Păstorul cel cu ochi mîntuitori!
Pe nimeni judecînd, cîntă frumos,
Pe nimeni condamnînd la ani de
chinuri,
El nu-i ca preoții luați de vinuri,
Politica unind-o cu Christos!
Iertarea pentru dînsul e Iisus!
Rusismele din limba românească
N-au trecere în gura lui cerească
Și-nvățători cu-atîtea haruri nu-s.
E-atît de blînd, și simplu, și
smerit,
Că nici pentr-o jertfire nu vrea
plată,
Precum Apostolii de altădată,
În Dar dînd tot ce-n Dar el a primit!
(Unul dintre toți)
*
La ușa Ta, Stăpîne, tremur eu,
Iar Tu, cu un sărut, plin de putere,
Îmi dai Iertarea ca pe-o mîngîiere
Numai să n-am de azi alt Dumnezeu!
(Cîntecul humei)La ușa Ta, Stăpîne,
am venit.
Cuvinte n-am, pe buze-mi crește
iască.
Las lacrimile mele să-Ți vorbească.
Primește-le la Tine, Domn smerit!
La ușa Ta, Stăpîne, stau tăcut.
Dragoste n-am, Lumina mă orbește.
Măcar o lacrimă, de vrei, primește,
Să-Ți spună din eden cum am căzut!
Nădejde n-am. Aripile sunt scrum.
Pe inimă am scris:"Această humă,
Plină de viermii urii și de brumă,
În adîncimi de iad du-o acum".
La ușa Ta, Stăpîne, tremur eu,
Iar Tu, cu un sărut, plin de putere,
Îmi dai Iertarea ca pe-o mîngîiere
Numai să n-am de azi alt Dumnezeu!
(Cîntecul humei)
Illudere Nora Illu
Rainer Maria Rilke
Cel ce citeşte
Citeam de mult. Din după-masa ceea
cînd ploaia la ferestre fremăta.
Vîntul de-afară nu-l mai cunoşteam
în cartea grea.
Priveam în carte cum te uiţi în
oameni,
în oamenii întunecaţi de gînduri,
alături timpul se zgîia la rînduri.
Brusc paginile-au răsărit senine
şi-n locul bîiguielilor firave
sta scris pe toate seară, seară...
nu m-am uitat pe geam şi totuşi curg
cuvintele şi şiruri lungi se frîng
din rîndurile lor împrăştiate...
Acuma ştiu că peste încărcate
grădini, sclipind, sînt bolţile
departe;
soarele ar fi trebuit să mai coboare.
Şi-acum se lasă noaptea peste zare;
risipa se adună-n pîlcuri rare,
pe drumuri lungi trec oamenii în
noapte
şi de departe ca şi cum ar creşte
nimicul întîmplat se desluşeşte.
Şi dac-acum ridic din carte ochii,
nimic nu mi-e străin şi totul mare.
aici trăiesc ce se petrece afară
şi peste tot nimic n-are hotare;
dar mă-mpletesc şi mai adînc în linii
cînd ochii mei pe lucruri se coboară,
pe simplitatea gravă a mulţimii;
atunci încet pămîntul se revarsă.
Şi bolta-ntreagă-ncearcă s-o
cuprindă:
întîia stea e cea din urmă casă.
Octavian Soviany
Cum alergam voioşi prin abaţie
/Sopteşte Xavier de Montsalvat/
Zărirăm printre flori de colilie
Zăcând un cavaler întraripat
Iar bonele ţinându-ne de mână
Sub plutele bătrâne de pe grui
Priveau de sub tichiile de lână
Săgeata ce ieşea din pieptul lui
În timp ce sanitari cu bisturie
Ce miroseau a spirt şi-a doftorii
Privind la ştirbitura sângerie
Dădeau neputincioşi din ţăcălii
Şi înverzeau în iarbă mingi de aur
Dar iată că trecând cu pasul rar
Prin florile mâhnite de ţintaur
Fetiţa tristă-a unui grădinar
Ce ascundea în pletele ei creţe
Un ciob de diamant strălucitor
A înţepat bolnavul cu blândeţe
În degetul cel mic de la picior
În vreme ce bursucii şi aricii
Trecând pitiş-pitiş prin iarba nouă
Strângeau cu voie-bună în calicii
Un sânge gros amestecat cu rouă
Şi-a fost atunci ospăţ la abaţie
Iar pajii cu glăsciorul tremurat
Lansară-n aer zmeie de hârtie
Mai spune Xavier de Montsalvat
Simina Paun
Am sau nu am
Am răsăritul în spate,
De mult e apus!
Am viața în toamnă, jăratec,
Mă caută pe văi şi eu nu-s.
În pragul ninsorii aprinse,
Am gânduri în doi.
Te chem, pe prundişuri,
Pe maluri ascunse,
Te chem, să leg clipa de noi.
Şi vinul din ulcioare, pelin,
Se amestecă cu verde-albastru,
sublim.
Mă cheamă, mă-ndeamnă să am..
Şi eu îi răspund: sunt toamnă
jăratec!
Verde sublim şi albastru,
Nu pot sa mai am.
Am sau nu am?
Mă-ntreb şi te întreb,
Într-un mod al nostru, tăcut.
Am dreptul la viață?
Ai dreptul să ştii,
Că ai dreptul să ai,
Ce nu ai avut?!
Am diminețile-ascunse în nopți
Ce nu le-am trăit.
Şi nopțile de-acuma ni-s ninse.
N-am parte de tine,
Şi nici n-am avut.
Am sau nu am...
Nici nu mai ştiu dacă mai sunt...
Şi calea, bezmetic înspre tine
O caut în ploaia târzie,
Ce-am fost şi ce-ți sunt.
Cuprinsă de patima vieții apuse,
Sunt prinsă în jocul copilului trist.
Pe drumul de cruci cu lumânări
neaprinse,
Am, sau nu am curajul, să spun cine
sunt!
Am sau nu am?
Atât aş vrea să-mi răspunzi!
Am timp, din şampania
Desfăcută în grabă,
Din vinul albastru,
Am timp,
Ultima picătură,
Să o sorb....
Îl mai am...l-am avut?!
Viorel Birtu Piraianu
La picioarele sufletului
scriu rânduri în piatră
din ochi curg stele
trec ore deșarte
tăcută și rece'i așteptarea
foșnesc valuri pe buze
geme piatra aruncată în deșert
mă doare trecutul din sângele meu
întreb cerul, pământul
dar cine sunt eu
felinare atârnă pe ziduri
sub tălpi ard amintiri
mă cațăr pe boltă
luceferi să aprind în freamătul
nopții
sunt lavă, sunt vulcan solitar
fămă-mă Doamne un fluviu să spăl
păcatele lumii
deschide-mi aripi să zbor
peste țărmuri de mare, în apusuri de
soare
iau lacrima lumii în palmă
o așez pe aripi de petale
să aduc în zori mireasmă de suflet
peste oraș adormit
respiră ramura uscată în prund
străbat orizontul la lăută cântând
împletind pe coline covoare de stele
pe umeri port anii de ploaie iar
glasul mi-e tainic cuvânt
din frunze căzute șoapta se înalță
toarce iarba născută în privire
sunt vers, sunt suflet, chemare
mă așez la picioarele crucii
să spăl cu lacrimi cămașa
mă ridic din genuni spre lumina
trăirii
răsărind în zori printre flori
Cristi Neacsu
Tes yeux, ma blanche mémoire (Ochii
tăi, memoria mea albă)
i) tes yeux (ochii tăi)
tes yeux..
ils sont resté gravés dans ma
mémoire,
mais tu est là, très lontaine, ce
soir,
septembre, et je me sens vieux...
tu est là, quand je suis ici pas de
mon rêve,
tu est là, sans espoir, moi, ici, pas
de mon trêve,
et je suis seulement ici, très seul,
moi-même,
en attendant la pluie avec un million
de dilemme,
pas de secondes,
pas de tes yeux aussi profondes,
pas de tes yeux comme une infinité,
pas de tes yeux m'éclairant pour
l'èternitè,
pas de tes yeux..
voilà, quelle aveugle èternitè pas de
tes yeux..
mais je t'aime perdu, je t'aime
autant que l'infini
parce que mon rouge délire c'est fini
quand j'adore cette soir sans espoir
sur ma blanche mémoire,
quand tu est là et je suis ici,
moi-même,
adoucissant cette anathème
avec de tes yeux comme mes yeux sans
trêve,
quand je me lève dans le petite rêve
avec ton amour partout de mon esprit,
comme la sève...
ii) memoria mea albă (ma blanche
mémoire)
iată, cum ne-a îndepărtat de noi,
septembrie, iubito,
cât de banal, ce banal, tu acolo, eu
aici (nu-i așa?),
ce patetic, memoria-mi albindu-te-n
norii septembrici
mă simte mai bătrân c-o vară fără
serenadele fierbinți
înflorite odată cu teiul sub care
ascundeam șoaptele;
ce de septembrie, ce septembrie ne
zace sub ferigile
unde le rostogoleam, dezlănțuite,
șoaptele..
și te resimt în absență, te-aș
amprenta cromozomial
dar între noi există un
septembrie-alb, aici și acolo.
și n-am decât să te gândesc
septembrie, curând,
și te vorbesc într-o oglindă diformă,
topită candriu,
și te ascult mental-septembrie cum
taci în memorii,
și nu mai am frunzele verzi de astă
primavară
să ți le răstălmăcesc alandala-n
pletele desfrânate,
și adun fracturile aburului iubind
vedeniile tropicale
când fără septembrie sorbeam cafeaua
zorilor ne-nopți,
și mă doare zațul ruginilor ca frunza
castanului de colea,
mă doare alături, îl simt astfel (cum
altfel?), septembric.
dar (nu-i așa?) tu ești acolo, atât
de departe, bio-solară,
iar eu am rămas aici să adap
visul-septembrie curând,
cel gata să-mi descânte somnul
metastazelor hibernale;
tu ești acolo, rumenind fotografia
nuanțelor hawaiene
ca o prințesă a nopților fără
întunecimi între stele,
ca un șlagăr fără de sfârșit, ca o
tornadă de iulie,
și cât de banal, aproape ilar,
patetic (nu-i așa?),
eu aici, eu și septembrie spoind
cortina actului final
cu ruginile memoriei albe, văduva-mi
fără tine în raze.
îmi dau seama că între trecut și
viitor există septembrie
și-mi așez mai comod flanelul pe genunchii
flaușați,
nici nu mai știu cine e flanelul și
cine-mi sunt genunchii,
atât de memorie albă are septembrie
în mine, din tine ;
îmi dau seama că eternitatea ne este
septembrie
și te-aș mai iubi solar până vor
învălmăși toate frunzele
liberându-și nervuri volatile în
strigătul egretei, la apus,
așadar, haide, alunecă-te-n
văduva-mi, alba memorie,
așază-te pe genunchii mei flaușați,
ca astă-vară, fierbinte.
iii) tes yeux, ma blanche mémoire
ochii tăi solari ar putea să-mi
sfâșie memoria albă..
știu că e doar un vers,
dar îți voi dărui un septembrie-sărut
în univers
dacă ochii-n salbe înnoadă gravitația
memoriei albe;
știi că e doar un vers,
știi că infinitatea nu prevede
septembrie-revers
(șușotește rugina)... pero, amigo..
¿qué pasa contigo?
tes yeux..
ils sont resté gravés dans ma
mémoire,
mais tu est là, très lontaine, ce
soir,
septembre, et je me sens vieux...
ruginește septembrie
și mă simt mai bătrân c-o vară
fierbinte,
în ochii tăi infiniți, în memoria mea
albă,
fără serenade sub ferigi, fără
ferigi...
iubito, până la anul, tu acolo, eu
aici, nu-i așa…?
ruginindu-și încărunțirea
memoria mea albă n-ar putea să te
piardă, niciodată,
și nici ochilor tăi infiniți,
iubirea.
corvin-cristian neacșu/
Tes yeux, ma blanche mémoire
(Ochii tăi, memoria mea albă)/
bucurești, 30-31 august/1 septembrie
2019
Marilena Tiugan
în stilul său
viţa de vie visează culorile
în stilul său îmbată lumea
cu poveşti zile la rând
ca pe zei altădată
vinul fierbând
în boabele
din ciorchinii agăţaţi de cer
ce mai ştie lumea
despre fiecare bob
după ce
se prăbușește sub teasc
de ce-ar mai şti
dacă nu crede că în poezie
viţa de vie ştie pe de rost
visul săditorului
de când era copil
şi-a dorit să păzească
în stilul său
toamna şi păsările
Alexia Ema
nu ți-am adus niciodată flori
deși îți plăceau atât de mult
trandafirii
e ca și cum ți-aș înapoia toate
buchetele pe care mi le-ai oferit
am lăsat pământul liber și din tine
au răsărit cei mai frumoși ciulini
sunt mai aproape de adevărul nostru
(poate nu știai
dar de o vreme port ochelari și
plânsul
îmi întunecă mai mult privirea)
am adus ca de obicei o bere și un
pachet de țigări
nu trebuie să mă uit la ceas ca să
știu
cât timp voi muri până mă întorc
acasă
am aceleași întrebări și tot aceleași
răspunsuri îmi dau
zâmbetul îmbătrânit în colțul gurii
rămas ca o cicatrice arogantă
chiar de atunci
când nu știam că și tăcerea
e doar o floare ce răsare din
pământ
Bietul Puși s-a distrus singur.Ura prea mult,în special Valorile. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească.
RăspundețiȘtergere