Ioan Miclău-Gepianu: Octavian Goga (n. 1881 – d. 1938) Poet – prozator –om politic -

 

Ioan Miclău-Gepianu: Octavian Goga (n. 1881 – d. 1938)

Poet – prozator –om politic -

 

Versuri:

 

 

 

~*~

 

Eu știu un basm...

 

Eu știu un basm de mult uitat,

C-un cântăreț rătăcitor,

Ce strunele și-a încordat

Pe rând, la poarta tuturor,

Și-n cântecu-i înviforat

A plâns de lacrimile lor.

 

Din goana lui s-au ridicat

Văpăi și valuri de scântei,

Bărbații s-au oprit în sfat

Și s-au oprit în drum femei,

O lume-ntreagă și-a legat

De glasul lui plânsoarea ei...

 

Cântând prin codrii de brădet,

Drumeț pe larguri de pământ,

Așa s-a risipit încet,

Ca frunza spulberată-n vânt:

Nu visul lui nemângâiet,

Amarul altora l-a frânt.

 

Pe urma lui creștea popor

Și se ruga cu chip duios:

-Mai spune-ne câte ne dor

Și câte sufletul ne-a ros,

Pribeagule stihuitor,

Le plângi atâta de frumos!

 

El, ascultând a lor cuvânt,

A chibzuit și-a priceput

Că pururi fără crezământ

Durerea lui l-a petrecut

Și că-n sălbaticu-i avânt

Străine doruri l-au durut...

 

Atunci o clipă s-a-ntâmplat

-Mai vreți voi basmul să vi-l spui?

Că jalea lui a lăcrimat,

Dar a-nțeles că nimeni nu-i,

În tot norodul adunat,

Să vază lacrimile lui...

 

Rugăciune

 

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale,

Eu cad neputincios, stăpâne,

In fața strălucirii tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Și-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte,-orânduie-mi cărarea!

 

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul

Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge

Și cu povața ta-nțeleaptă,

În veci spre cei rămași în urmă,

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

 

Dezleagă minții mele taina

Și legea farmecelor firii,

Sădește-n brațul meu de-a pururi

Tăria urii și-a iubirii.

Dă-mi cântecul și dă-mi lumina

Și zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-mi raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.

 

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Și de durerea altor inimi

Învață-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maștere și rele,

Ci jalea unei lumi, părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.

 

Dă-mi tot amarul, toată truda

Altor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Și gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliții-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară...

Durerea lor înfricoșată

În inimă tu mi-o coboară.

 

În suflet seamănă-mi furtună,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amorul se revarsă

Pe strunele înfiorate;

Și cum sub bolta lui aprinsă,

În smalț de fulgere albastre,

Încheagă-și glasul de aramă:

Cântarea pătimirii noastre.

 

Plugarii

 

La voi aleargă totdeauna

Truditu-mi suflet să se-nchine;

Voi singuri străjuiți altarul

Nădejdii noastre de mai bine.

Al vostru-i plânsul strunei mele,

Creștini ce n-aveți sărbătoare,

Voi, cei mai buni copii ai firii,

Urziți din lacrimi și sudoare.

 

Cu mila-i nesfârșită, cerul

Clipirii voastre-nduioșate

I-a dat cea mai curată rază

Din sfânta lui seninătate.

El v-a dat suflet să tresară

Și inimă să se-nfioare,

De glasul frunzelor din codru,

De șopot tainic de izvoare.

 

În coapsa grăitoarei miriști

Devreme plugul vostru ară;

E primăvară pe câmpie,

Și-n ochiul vostru-i primăvară

Blând tainele vi le desface

Din sânu-i milostiva glie,

Căci toată floarea vă cunoaște

Și toată frunza ei vă știe.

 

Purtați cu brațele-amândouă

A muncii rodnică povară,

Sub strălucirea-nlăcrimată

A dimineților de vară.

Și nimeni truda nu v-alină,

Doar bunul cerului părinte,

De sus, pe frunze vă așază

Cununa razelor lui sfinte.

 

A voastră-i jalea cea mai mare,

A voastră-i truda cea mai sfântă,

Stăpânul vitreg vă lovește,

Când cerul bine-vă-cuvântă.

Dar dacă-n schimbul pânii voastre,

Piticul vă vă plătește fiere,

Îndurător v-ascultă Domnul

Și vă trimite mângâiere.

 

Când doarme plugul pe rotile,

Ân pacea serilor de toamnă,

La voi coboară Cosânzeana,

A visurilor noastre doamnă.

Vin crai cu argintate coifuri

Și-n aur zânele bălaie:

Atîta strălucire-ncape

În bietul bordeiaș de paie.

 

Frați buni ai frunzelor din codru,

Copii ai mândrei bolți albastre,

Sfințiti cu roua suferinții

Țărâna plaiurilor noastre!

Din casa voastră, unde-n umbră

Plâng doinele și râde hora,

Va străluci odată vremii

Norocul nostru,-al tuturora.

 

A mea e lacrima ce-n tremur

Prin sita genelor se frânge,

Al meu e cântul ce-n pustie

Neputincioasa jale-și plânge.

Ci-n pacea obidirii voastre,

Ca-ntr-un întins adânc de mare,

Trăiește-nfricoșatul vifor

Al vremilor răzbunătoare.

 

Noi

 

La noi sunt codri verzi de brad

Și câmpul de mătasă;

La noi atâția fluturi sunt,

Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece și flori

Și lacrimi multe, multe...

 

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare...

La noi de jale povestesc

A codrilor desișuri,

Și jale duce Murășul,

Și duc tustrele Crișuri.

 

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Și-mbrățișându-și jalea plâng

Și tata, și feciorul.

Sub cerul nostru-nduioșat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.

 

Și fluturii sunt mai sfioși

Când zboară-n zări albastre,

Doar roua de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrățiți cu noi

Își înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Și Oltul biet, bătrânul...

 

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinții,

De jalea lui ne-au răposat

Și moșii, și părinții...

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deșertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi...

 

Bătrâni

 

De ce m-ați dus de lângă voi,

De ce m-ați dat de-acasă?

Să fi rămas fecior de plug,

Să fi rămas la coasă.

 

Atunci eu nu mai rătăceam

Pe-atâtea căi răzlețe,

Și-aveați și voi în curte-acum

Un stâlp la bătrânețe.

 

M-aș fi-nsurat când isprăveam

Cu slujba la-mpăratul,

Mi-ar fi azi casa-n rând cu toți...

Cum m-ar cinsti azi satul...

 

Câți ai avea azi dumneata

Nepoți, să-ți zică: ”Moșu...”

Le-ai spune spuză de povești...

Cu împăratu Roșu...

 

Așa..., vă treceți, bieți bătrâni,

Cu rugi la Preacurata,

Și plânge mama pe ceaslov,

Și-n barbă plânge tata...

 

 

~*~

De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila , N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu