Vasilica Grigoraș: SENECTUTEA –
CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII
1 Octombrie – Ziua internațională a
persoanelor în vârstă.
Și așa cum îmi palce mie să fac
urări, le spun tuturor:
LA MULȚI ANI, FRUMOȘI, BUNI ȘI
RODNICI!
Nu-mi place să-i spun acestei vârste
– bătrânețe, ci îi spun:
SENECTUTEA – CAPODOPERA ÎNȚELEPCIUNII
„Senectutea,
un șirag de perle naturale
adunate cu grijă
din oceanul învolburat
de scoica rănită”.
(Vasilica Grigoraș)
Timpul
este un mister infinit de existențe finite cu trecut, prezent și viitor.
Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile
sale bune. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție
sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț
temporal. Prezentul este doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm
de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al
lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.
Viața
este o horă. Atunci când ne-am născut ne-am prins în ea alături de cei dragi,
apoi treptat împreună cu mulți semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu.
Treptat ne-am însușit muzica, ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot
schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri.
Și, astfel, prezentul este pentru mulți dintre noi, ceea ce se numește
SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care nu a dorit ori nu a putut să fie
parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță este mai „sărac” (nu material,
ci sufletește), iar viața îi va fi nu numai plictisitoare, dar și tristă.
Viața
este o orchestră cu multe instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și
specificul său. Poate ne întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta
(experimenta)? Cu siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să
continuăm; armonia și farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi
măiestria (împlinirea). Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem
instrumentul care ne atrage și să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește.
Compozițiile muzicale interpretate (demersurile, implicările, asocierile…) vor
bucura și pe cei din jurul nostru dacă ne străduim să interpretăm corect,
pentru că numai astfel adevăratele vibrații vor fi percepute.
Încă
din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru
bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar
putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este
regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri
călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.
Viața
este o apă curgătoare și „Nimeni nu se scăldă de două ori în același râu,
deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel.”, ne spune încă din
antichitate Heraclit din Efes. Ceea ce trebuie să înțelegem noi, fie că suntem
proaspeți pensionari ori pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri,
trebuie să ne „îmbăiem” în spiritul tinereții.
Viața
este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu
ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai
nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu
funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest
lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă
și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita
XII Caesarum”. Cuvinte atribuite lui August). Ceea ce transmit aceste cuvinte
este faptul că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm
precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată
viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat…
În
categoria pensionarilor sunt mai multe segmente, eșantioane de persoane. O mare
parte din bătrânii României au venituri sub limita subzistenței, sunt
însingurați, izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați,
sistemul de asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu
spun aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu
desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi.
Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de
voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul
unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru
benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi
dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe de
învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”.
A
venit timpul să intensificăm munca de căutare a eului interior de care ne-am
tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în
inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care
ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să
ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest
lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se
poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce
urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante
întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe
„trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu,
ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer
proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea
de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a
vieții.
Este
timpul să facem un nou pariu cu noi înșine și să pășim ușor dar sigur pe
planeta inimii noastre. Să-i descoperim părțile luminoase, razele de soare și
de lună, stelele care ne luminează drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime
și simplitate, discreție și eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii
spre înainte. Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă.
Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât
mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai
darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne
bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim.
Este
în firea umană să ne iubim copiii și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață.
Admir cu toată ființa mea buna înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat
în familie, instituția care ne asigură stabilitatea, optimismul, adevărata
fericire. În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente și a
mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se
transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările prea mari ale celor tineri
și posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează
neplăceri de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este
bine pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în
așa fel încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile
decizii și să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din
tinerii de astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai
rău, se ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este
numai vina copiilor.
Pe
de altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul
Dumnezeu; trupul este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă
semnale certe despre starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le
ignorăm, ci să le luăm în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini
dorințele. Să învățăm să spunem NU și să spunem DA în funcție de situația
concretă în care ne aflăm și de puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte
bine acest lucru, noi ne-am pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de
responsabilitățile adultului dedicat familiei și muncii), însă viața omului are
o evoluție (de la copil la matur și o involuție de la maturitate la senectute
(un soi de copilărie, cu mai multe necesități fizice, dar cu o experiență de
viață la purtător). Atenția pe care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot
ceea ce facem nu este numai pentru noi, doar în sprijinul nostru, ci, mai ales
pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele noastre.
Chiar
și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da
roade în continuare; roadele unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui
pom în primii ani de rodire. Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că
la o limită de vârstă, conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește
am simțit un ghimpe care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic
bun, și este adevărat. În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile
negre și m-am întrebat, simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte
în afara treburilor casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna
familia, copiii și nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la
cursuri de masaj și reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după
cursuri am practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un
bun câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am
început să scriu; și am scris, reușind să public în 20 de ani peste 25 cărți de
autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în
presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste
lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că
după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și
celor din jur.
Așadar,
senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri, creionându-ne
autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile,
unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor,
cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim
proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.
Până
la senectute clădim, dotăm și organizăm o adevărată bibliotecă personală plină
doldora de cărțile scrise (experiențe, activități, realizări, trăiri…). În
romanul, povestirile, poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să
depozităm doar întâmplările triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și
să le tot recitim, să ne plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și
să-i așezăm în fața „inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii
negative. Nici nu trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri
înalte. Mai mult decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și
a ne așeza pe noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în
mediocritatea societății, reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi
și nu ne respectă. Este total incorect și nedrept. Eu nu doresc să fiu iubită
și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem și să-i
încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor respecta.
E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de viață
necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din cele
personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.
Este
o realitate că ne „învârtim” între oameni care sunt tot timpul nemulțumiți,
întunecați la față, îngrijorați peste măsură de „drobul de sare” care, la noi,
la români este mereu între sobă și capul nostru. Nemulțumirea și
autocompătimirea sunt permanent trena spiritului nostru speriat și temător de
suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Optima (Rusia) spunea: „Trebuie
să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință”.
Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O persoană se mântuiește nu numai
prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma
diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16: 19-31) Prin suferință ne
asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm acest lucru, să renunțăm la
resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în șiragul vieții noastre doar
perle strălucitoare.
Să
mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și cerul senin
și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia, binecuvântare
pentru întreaga natură. Să ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul
– toate acestea balsam pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului.
Senectutea este o binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim
Cerului pentru că ne-a dăruit-o. Să nu ne așteptăm ca vântul să ne umfle
pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem doar să
stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom ancora după
voia Domnului.
Se
spune că suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel
ne asigurăm hrana minții, a trupului, iar prin iertare și iubire, hrana
sufletului. Este nevoie de gândire pozitivă, să renunțăm la pesimism,
negativism și, mai ales la criticism (judecata altora). Acestea din urmă
arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea
devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem
face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi
fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni
se întâmplă și învățăm mulțumirea.
Jane
Fonda nu vorbește de vârsta a treia a omului, ci de actul trei. Așadar suntem
autorii, regizorii, scenariștii, dar și actori în propria noastră piesă de teatru.
Să rămânem oameni simțitori până la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce
nu-mi mai vopsesc părul. I-am răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine
cu mine. Este felul meu de a mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul
înspicat și nins în aceeași măsură. Mă bucur de două anotimpuri – vara și
iarna.
La
senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri
nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem
ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade
viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică.
Să
ne bucurăm de orice răsărit de soare, pentru că este modelul întruchipat al
generozității; el nu alege cui să dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă
tuturor. Să ne bucurăm de apusul soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii
și stelelor să lumineze cerul și pământul, și să ne asigure liniștea nopții
pentru a ne odihni în tihnă. Să ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor
de ploaie. Să vedem/auzim iarba crescând, mugurii pocnind în ram, florile
deschizându-și corolele pentru noi și oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să
auzim ciripitul păsărelelor, trilurile din zori în noapte, să admirăm pe cele
care vin pe pervazul casei noastre, fără a le ușui; să vedem blândețera
porumbeilor care împart fărâmiturile între ei, bun exemplu de altruism pentru
noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor al toamnei și de plapuma de
omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă pământul pentru a rodi în
primăvară.
Trei
lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute:
„acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și
abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă
acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna
cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil ca
ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera
înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și,
mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi,
dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.
Doresc
tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran),
și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe); Le urez din tot sufletul să aibă
o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care
are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.
PS.
Nu-mi place să-mi pun poze pe internet, însă azi mă alint și eu un pic. Toate
pozele sunt făcute în luna septembrie 2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu