De ce nu sunt canonizați Sfinții români?!

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră...vă admir şi vă binecuvintez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi,declaraţi sfinţi. Dar ei sunt,de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.”

(IPS. Arhiepiscop Justinian Chira al Arhiepiscopiei Maramureşului şi Sătmarului.)

Nu există temeiuri de adevăr, care să nu răspundă în orice timp şi în orice spaţiu la această majoră întrebare. Există însă destul de multe pre-texte chircite, „chibzuite” de nechibzuinţa celor autoaleşi, slugile preaplecate, obediente Oligarhiei, Ocultei, Camarilei Oligofrenice etc.

Întrebarea majoră care la rândul ei stârneşte mirarea atâtor întrebări la fel de grandioase, purcede la fel de multe răspunsuri temeinice, raţionale, de spirit:

+Unirea trebuie să fie o unitate spirituală, o comuniune trifinţială: religioasă întru Dumnezeu şi Neam, naţionalistă întru Neam  şi Dumnezeu, politică întru popor-comunitatea prezentă şi Dumnezeu în cadrul Vetrei Strămoşeşti, adică întru statul naţional creştin în conlucrare cu Biserica străbună.

+Neamul este etern şi religios. Naţiunea este expresia cea mai fidelă a Neamului în sânul Bisericii, iar Statul naţional creştin trebuie să fie raţiunea existenţei de a fi, a Naţiunii, ce urmează Calea mântuirii întregului Neam creştin-ortodox.

+Dimensiunea spirituală şi sensul continuităţii Neamului spre mântuire o face doar Elita spirituală, naţionalist-creştină-ortodoxă, prin cei Chemaţi şi Aleşi de Tatăl ceresc, Călăuze ce se asumă trăirii comuniunii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos-Părintele Naţiunilor Evanghelice ale Bisericii Sale Ortodoxe, prin harul desăvârşirii atribuit şi distribuit de Duhul Sfânt, neamului respectiv.

În Elita Spirituală a Neamului se nasc Fiii aleşi pentru fiecare epocă, pentru fiecare generaţie de călăuzire a poporului prezent, prin: dascăli, duhovnici, poeţi, filosofi, artişti, genii, eroi, martiri, mărturisitori, sfinţi.

Principiile de bază ale cercetării actelor martirice vizează mărturisitorii dreptei credinţe şi ai Învierii Domnului prin fapte înalte, superioare celor fireşti: curaj, adevăr, suferinţă, jertfă etc, care-l transcend pe credincios din membru al Bisericii Ortodoxe Naţionale în membru al Bisericii Ortodoxe Universale şi al Celei cereşti-biruitoare.

Cercetătorul în martirologie în mod expres trebuie să posede la cel mai înalt grad competenţa profesională, autoritatea teologic-ortodoxă şi dragostea pentru Adevăr. El poate fi mirean, teolog, monah, om de ştiinţă, care are aplecare, putere şi evlavie spre divina descoperire.

Instrumentele şi probele cercetării martirologice sunt:

-anamneza, consemnarea, imagistica, înscrisurile, mărturiile, evlavia poporului, biografia martirului, contextul evenimenţial şi rămăşiţele.

Criteriile de evaluare şi canonizare ale unui erou, martir, sfânt, respectiv ale mărturisitorului creştin  sunt:

-mărturisirea dogmei creştine în dreapta credinţă;

-mărturia dreptei credinţe-ortodoxe, mărturisită public;

-curajul mărturisirii;

-suferinţa pentru mărturisire;

-jertfa pentru mărturisire;

-evlavia poporului pentru faptele mărturisitorului;

-semnele minunate ale mărturisitorului în timpul vieţii şi după;

-rămăşiţele trupeşti care întrunesc condiţii de definire ale sfintelor moaşte(nefiind obligatoriu).

Mihail Eminescu îndeplineşte primele 6 din cele 8 criterii de canonizare.

Cercetarea martirologică nu poate fi niciodată amânată, aprobată, îngrădită, oprită sau interzisă de cineva.

Toate observaţiile, rezultatele şi concluziile cercetării martirologice se aduc la cunoştinţă credincioşilor.

Faţă de moartea naturală, sinucidere, moarte năprasnică, eroism, diagnoza martirului, mucenicului se face prin diferenţierea şi definirea ca sens, ca jertfă, ca împlinire. 

De ce nu ni se canonizează sfinţii contemporani?!?

Deoarece:

 

-Gena noastră proto-strămoşească, de Neam primordial moşteneşte pururea genetic-testamentar, NE-UNIREA PELASGO-TRACO-SCITO-GETO-DACO-ROMÂNILOR;

-Ierarhii de azi sunt păstorii care sacrifică turma bisericii, sunt cei care n-au primit harul Duhului Sfânt, ci girul ocult, masonic, politic pentru cariera lor aurită, garnisită cu mult aur...;

-poporul creştin rămas fără Păstorul duhovnicesc este la cheremul statului politicianist, oligarhist care cârmuieşte nu prin forţa Dreptului, ci prin dreptul Forţei, nu prin înţelegere, ci prin semeţie, nu prin dragoste, ci prin sfidare, nu prin dreptate, ci prin vicleşug.

-poporul s-a configurat într-o turmă rămasă de izbelişte, într-o populaţie mereu flămândă şi însetată de ridicol, haos, animalitate;

-instituţiile fundamentale ale Naţiunii creştine: Familia, Şcoala, Biserica, Armata, nu-şi mai asumă responsabilitatea hristică suverană a moralei ortodoxe, de împlinire, definire, desăvârşire întru Neam şi Dumnezeu, ci sunt slugi preaplecate duşmanilor lăuntrici şi a celor de afară care ne ponegresc permanent şi ne aţâţă împotriva noastră înşine.

Pentru o personalitate naţională ori geniu, erou, martir, sfânt, dau mărturie câteva zeci de glasuri...

Pentru un can-can sau o manea se accesează cu milioane de voturi...

Ne-unirea însă, nu trebuie să poarte în sânul ei: învrăjbirea, ura, minciuna, violenţa, laşitatea, trădarea, vânzarea, profanarea, mişelia.

Pentru canonizarea a celui merituos, Biserica trebuie să redevină a lui Iisus Hristos, a Neamului prin Sfinţii săi, în fruntea căreia trebuie să ajungă doar purtătorul de har, cel numit de Duhul Sfânt.

Nu este deci, de mirare că alături de Mihail Eminescu, aşteaptă de milenii şi secole atâţia Cânezi, Voievozi,Vlădici, Domniţe, Teologi, Genii, Mireni, Pustnici, Cuvioşi, ca: Zamolxe, Burebista, Deceneu, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, generalul Ion Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, Gheorghe Manu, Valeriu Gafencu, Gherasim Iscu, Eroii-Vorkutei: Aurel State, Radu Mărculescu, Nicolae Popescu ş.a., mitropolitul Gurie Grosu, Părintele Arsenie Boca, Părintele Dimitrie Bejan, cel care în prizonieratul rus a botezat 100 000 de copii sovietici sau miile, zecile, sutele de mii de martiri-mărturisitori ai Suferinţei şi ai Jerfei în regimurile cumplit totalitare dintre 1930-1989 şi mai departe...

Soborul Arhieresc Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse s-a întrunit la Moscova, între 13-16 August 2000 şi a proslăvit în rândul Sfinţilor, Soborul noilor mucenici şi mărturisitori ruşi ai secolului XX, cunoscuţi sau necunoscuţi.

Canonizarea este o datorie şi un drept divin şi a Bisericii Luptătoare de pe pământ, nu numai a celei Biruitoare din cer, care odată cu urcarea la ceruri a sufletului sau sufletelor celor merituoşi, Dumnezeu le primeşte în locurile alese slavei lor.

Ierarhii greci, când a fost canonizat Voievodul-martir Constantin Brâncoveanu au spus, citez din memorie: „Dacă Voievodul Constantin Brâncoveanu era grec, noi întâi îl canonizam şi după aceea îl puneam în mormânt.”

Sfântul Paisie Velocicovschi, alături de monahul Vasile de la Poiana Mărului-Neamţ, fondatorii revigorării vieţii monahale tradiţionale, ctitor de lăcaşuri şi de suflete, multe decenii pe meleagurile moldave, a fost canonizat de ruşi ca sfânt al lor, nu de noi cum ar fi trebuit.

Astăzi, Ierarhi greci şi ruşi îngroziţi de laşitatea, nepăsarea, nesimţirea şi sacrilegiul ierarhilor-politici ai bisericii de stat din România sau mai bine spus: ai bisericii de sub statul ateu, ierarhii ortodocşi străini s-au pronunţat că vor face ei canonizarea unor martiri şi mărturisitori dacoromâni, dacă noi nu suntem capabili sau nu dorim cinstirea aceasta adusă lui Dumnezeu, Sfinţilor Lui şi Neamului.

În loc de final

Profetul Neamului, Bădița Eminescu, a fost unul dintre cei mai mari jurnaliști ai timpului său, adevăr adesea neglijat ...

Atunci, ca și acum, regizorul marei scene este acelaș!

Atunci, ca și acum, românii nu au voie să aibă MODELE!

Cu atât mai puțin Sfinți!

Doar știm cu toții că ISTORIA se repetă!

Doar prigoana naște Sfinți!

Iar cu NOI este Dumnezeu!

(fragment din Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei)

Bibliografie

*Actele martirice, în col. „PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1992;

*Allard, Paul, Dix leqons sur le martyre, Paris, 1907;

*Allard, Paul, Histoire des persecutions, Paris, 1911;

*Batiffol, Pierre, Etudes d’Histoire et de Theologie positive, Paris,1930;

*Bădescu, Ilie,prof. dr./ Băndoiu, Andreea, lector, dr./Chirilă, Pavel, prof. dr., Principiile Cercetării Martirologice. Ed. Christiana, Bucureşti, 2010;

*Cayre, F., Patrologie, 2. vol., Paris, 1931;

*Chateaubriand, F.A., Les Martyres ou le Triomphe de la religion chretienne, Paris, 1859;

*Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi Etnocraţie. Ed. Albatros, Bucureşti, 1997;

   *Guignebert, Charles, Le Christianisme antique, Paris, 1926;

   *Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006;

*Leclercq, H., Les martyrs du III-eme siecle, Paris, 1903;

*Mehedinţi, Simion, Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român. Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995;

*Poulet, Dom Charles, Histoire du Christianisme, 2 vol., Paris, 1932;

*Rămureanu, Ioan, Pr.prof., „Studiu introductiv” la Actele martirice, în „PSB”, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi Românii!

  

D. Lodge's Literary Criticism

Email not displaying correctly? View it in your browser. Press Release Wednesday 1 July 2015 Online Publication Contemporary Literature Press, under The University of Bucharest, in conjunction with The British Council, The Romanian Cultural Institute, and The Embassy of Ireland, Announces the publication of To Paraphrase the Unparaphrasable David Lodge's Literary Criticism A Reader Selected and edited by Lidia Vianu ISBN 978-606-8366-89-0           In order to make the present selection, I spent a summer reading David Lodge's books of literary criticism all over again, and have found them as theoretical as ever, and yet perfectly 'teachable'----student--friendly, to use a neologism that belongs to an area of information which has shaped the minds of the present young generation.           I admit I compiled this selection as a guide for my own students at the University of Bucharest, most of them lost in the maze of coinages repeated with gusto by some literary critics of our times.             Can one be theoretical and clear at the same time?           There is no doubt that literary criticism means a lot more than the statement 'What a lovely book!'. There is no doubt that a literary critic must use theoretical tools. Are these tools any use unless they really fit the text under discussion? How does one make them fit?         When the literary critic's mind is set on Cultural Studies, how far should this critic be allowed to stray away from the work under discussion?           These are the questions I was asking myself while making the present selection. I was looking for an answer.           'Fashion' used to be tyrannical. If, at some point in history, you failed to wear a wig when everybody else was wearing it, you were described as 'bizarre', a misfit. Right now, the unwritten laws of literary criticism seem to follow the old pattern of 'fashion'. When he wrote My Strange Quest for Mensonge: Structuralism's Hidden Hero (1987), Malcolm Bradbury must have sensed that.           I have chosen a critic who was a close friend of Malcolm Bradbury's, and who writes books that are both theoretical and yet perfectly accessible at the same time.           The title for this selection comes, in fact, from David Lodge himself. The excerpt runs as follows:                      'It is the inevitable irony of our position as critics         that we are obliged, whatever kind of imaginative work         we examine, to paraphrase the unparaphrasable.'  Lidia Vianu To Paraphrase the Unparaphrasable. David Lodge's Literary Criticism. A Reader, Selected and edited by Lidia Vianu, is formally launched on Wednesday 1 July 2015. The book is available for consultation and downloading on receipt of this Press Release, at the following internet address: http://editura.mttlc.ro/david-lodge-criticism.html You are kindly invited to visit the Contemporary Literature Press website at http://editura.mttlc.ro/. For comments or suggestions, please contact the publisher lidia.vianu@g.unibuc.ro. If you want to have all the information you need about Finnegans Wake,including the full text of Finnegans Wake, line-numbered, go to A Manual for the Advanced Study of James Joyce's Finnegans Wake in 121 Volumes by C. George Sandulescu and Lidia Vianu, at the following internet addresses: http://sandulescu.perso.monaco.mc/http://editura.mttlc.ro/Joyce%20Lexicography.html	Contemporary Literature Press Translation Café eZine of Modern Texts in Translation Contact us  Visit our Facebook page
Comunicat de Presă miercuri 1 iulie 2015 Ediție online Contemporary Literature Press, sub auspiciile următoarelor foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român  și  Ambasada Irlandei, Anunță publicarea Volumului To Paraphrase the Unparaphrasable David Lodge's Literary Criticism A Reader Selecție și editare: Lidia Vianu ISBN 978-606-8366-89-0           Am lucrat la selecția pentru acest volum o vară: am recitit întreaga critică literară scrisă de David Lodge. Cărțile acestea sunt în același timp teoretice și aplicate. Sunt student--friendly, dacă e să folosesc un neologism dintre acelea care le sunt atât de familiare tinerilor din ziua de azi.          Volumul de față are un scop clar: am căutat să alcătuiesc un ghid pentru propriii mei studenți de la Universitatea București. Prea mulți dintre ei se rătăcesc printre 'vocabulele sacre' inventate și repetate cu mare poftă de unii critici literari contemporani.           Se poate, oare, să fim teoretici dar și pe înțelesul cititorului în același timp?         Fără doar și poate, critica literară nu exprimă sentimentele criticului, sau, în orice caz, nu numai pe ele. Fără unelte teoretice, suntem simpli cititori, nu și critici. Cum folosim, însă, aceste unelte? Cum le alegem dacă vrem să sprijinim, nu să subminăm, textul analizat?           Cam cât de mult pot divaga de la discursul propriu--zis al scriitorului studiat acei critici care se află într--o idilă mărturisită cu Studiile Culturale?           Am înșirat câteva dintre întrebările care m--au preocupat în timp ce lucram la această selecție. Căutam un răspuns.           De--a lungul istoriei, "moda" a tiranziat omul de multe ori. Dacă, de pildă, te nășteai la vemea când se purta perucă, și refuzai să ți--o pui pe cap, dezaprobarea majorității nu întârzia să se facă simțită. Trăim acum o vreme când "moda" s--a refugiat în critica literară, după ce ea a fost exilată din îmbrăcăminte, de pildă. Acest fenomen i--a apărut clar lui Malcolm Bradbury, și l--a descris într--o carte: My Strange Quest for Mensonge: Structuralism's Hidden Hero (1987).           Iată, prin urmare, din ce cauză am ales acest critic, ale cărui cărți sunt și teoretice, dar și cât se poate de clare. Este vorba, printre altele, de un foarte bun prieten al sus--numitului Malcolm Bradbury.           În caz că cititorul se întreabă de unde vine titlul selecției mele, și ce vrea el să spună, ei bine, răspunsul vine direct de la David Lodge:                     "Ca o ironie a soartei, orice operă fictivă ar discuta           criticii literari, ei se văd puși în situația de a parafraza           ceva ce nu se poate spune cu alte cuvinte..."  Lidia Vianu To Paraphrase the Unparaphrasable. David Lodge's Literary Criticism. A Reader, Selecție și editare: Lidia Vianu, se lansează oficial la data de miercuri 1 iulie 2015, dar volumul poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/david-lodge-criticism.html Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro.	Contemporary Literature Press Translation Café Revista Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan. Contact  Vizitati-ne pe Facebook
Contact us at lidia.vianu@g.unibuc.ro |  Visit our Facebook page Copyright ©2015 MTTLC All rights reserved. NOTE: You have received this message because you or a friend of yours added your email address to our mailing list. If you do not wish to receive any further communications, please click the unsubscribe link http://newsletter.unibuc.ro/unsubscribe.php?M=39839&C=e564419bac24d68fc5f7829d9476e118&L=36&N=118.

Pasiunile fascinantei Cella Delavrancea: pianista i-a vrăjit pe Caragiale şi pe Nae Ionescu, s-a împrietenit cu Brâncuşi şi a concertat cu Enescu

Sursa: Adevarul

Cella Delavrancea a trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului când ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost  marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cântat cu George Enescu. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar.

Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, a fost pianistă, scriitoare şi profesoară de excepţie, una dintre cele mai complexe şi interesante personalităţi ale culturii româneşti. A rămas în istorie ca cea mai longevivă figură culturală româneasc, fiind singurul artist care a participat la aniversarea propriului centenar.

S-a născut pe vremea monarhiei, a supravieţuit regimului comunist şi murit la 104 ani, după ce a apucat să vadă şi primii paşi făcuţi de ţara sa spre democraţie. A iubit muzica şi şi-a făcut din pasiune o profesie şi un crez, după cum ea însăşi declara la aniversarea a 90 de ani de viaţă: „Am purtat în mine o vie curiozitate pentru toţi contemporanii mei, chiar şi cei necunoscuţi. Să ştiţi că nimic nu dezvoltă supleţea cerebrală mai bine decât o Fugă de Bach şi nimic nu trezeşte emotivitatea ca o Nocturnă de Chopin.”

Despre longevitatea sa, Cella Delavrancea spune că se datorează faptului că a fost ferită de bolile care distrug sufletul: gelozia, invidia şi orgoliu. ”Bunicii din partea tatălui meu au depasit vârsta de o sută de ani. Poate ca am mostenit de la ei o durată lungă, proiectată acum înspre un viitor de care nu ma speriu. Mi-l doresc generos în ani, cu atât mai mult cu cât eu inchei un lung sir de vieţi, neavând urmaşi. Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia si orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană”, mărturisea artista la aniversarea celor 90 de ani, în expozeul susţinut cu această ocazie.

A crescut sub ochii lui Ion Luca Caragiale şi a avut o relaţie cu marele dramaturg. L-a iubit şi a fost iubită de Nae Ionescu. L-a acompaniat la pian pe Enescu şi se spune că ar fi trăit o idilă scurtă cu Constantin Brâncuşi. Secolul de viaţă trăit de artistă a fost prezentat într-o manieră de excepţie în memoriile Cellei Delavrancea ”Dintr-un secol de viaţă”.

”Un copil minune care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”

Fiica cea mare a scriitorului şi avocatului Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a născut pe 15 decembrie 1887. Longevitatea avea să o moştenească genetic de la bunicii care au trăit peste 100 de ani. Dragostea pentru artă, sensibilitatea şi pasiunea pentru muzică i-au fost transmise de la părinţi. Cella Delavrancea a început să facă muzică la vârsta de 3 ani. Se spune despre ea că a fost un copil genial. La opt ani era deja o pianistă talentată care susţinea concerte în cercurile frecventate de părinţii săi. Până la vârsta adolescenţei vorbea fluent germană şi franceză. Cu mama Maria Lupaşcu, pianistă licenţiată în filozofie şi matematică şi tatăl Barbu Ştefănescu Delavrancea, Cella a avut toate premisele dezvoltării ca artist încă de la primii ani din viaţă. A crescut între nume mari ale vremii, unul dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său fiind Ion Luca Caragiale.

Se spune că, la vârsta de 14 ani, i-a cântat lui Caragiale un vals de Chopin şi dramaturgul a fost impresionat. ”Un copil minune, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”, scria Caragiale despre pianistă în 1909.

Caragiale o alinta ”Aghiuţă”

După ce i-a stârnit lui Caragiale admiraţia ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut şi l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara ţării. Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relaţie pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, pianista recunoaşte că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu :„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”.

Tot în ”Dintr-un secol de viaţă” pianista mărturiseşte ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912. „În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuţă, cântă-mi din Beethoven». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.”

Alături de Caragiale

Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori. Primul soţ a fost Viorel Virgil Tilea, de care a divorţat pentru a se căsători cu Aristide Blank. Ultimul soţ a fost Philippe Lahovary. Marea dragoste a Cellei pare să fi fost însă Nae Ionescu, filosoful cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii.

L-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relaţia amoroasă pare să fi început în timpul celei de-a trei căsnicii, cu Filip Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa.

”Cella D, deşi nu a locuit în vila din Băneasa putea fi găsită în fiecare zi acolo. Unii care l-au cunoscut cred că Cella Delavrancea a fost marea iubire a vieţii lui sau măcar ultima. Alţii, zic că a fost ceva, dar mai puţin pasional, unii chiar că a fost doar o amiciţie spirituală din partea lui, (slăbit de lagăr, singur, cu presentimentul morţii). Şi de interes politic, de carieră din partea ei. Mai curind a fost o poveste de amor, ca oricare, a unor tomnateci. O dragoste tîrzie”, nota Stelian Tănase despre relaţia Cella Delavrancea-Nae Ionescu.

Ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din 1939. Şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă. Nae Ionescu (FOTO jos) a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea la care au participat peste 2.000 de oameni.

Cella Delavrancea a susţinut concerte alături de George Enescu pe care în considera ” Suveranul muzicii”.

Admiraţia pianistei pentru marele compozitor român a fost exprimată în cartea „Dintr-un secol de viaţă”. „Nu trăia pentru prezent. Explora veşnicia armoniei. Ca să lege în acest cult al frumosului ţara lui întreagă, a cutreierat-o în lung şi-n lat, a cântat în toate orăşelele, unde nu răsunase vreodată muzica clasică. Aceeaşi osteneală îşi dădea la Mizil, ca şi la Paris sau Londra. ”Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. Pe Furtwängler l-a considerat cel mai mare dirijor al secolului, iar pentru Casals, pe care l-a auzit în concert de mai multe ori, a avut admiraţia pe care ţi-o impune un geniu aflat pe „o treaptă de luminozitate, în pragul vizibilităţii. Planetar, radiază de atât de departe, încât nu ne mai poate încălzi”, spunea Cella Delavrancea despre Enescu.

L-a cunoscut pe Brâncuşi

La Paris, în 1922, Cella l-a cunoscut pe Constantin Brâncuşi. Pianista a fost vrăjită de sculptor şi se spune că nici acesta n-ar fi rămas indiferent în faţa spiritului ei. Episodul întâlnirii dintre cei doi a fost descris emoţionant de Cella Delavrancea în cartea din 1976, intitulată ”Carte de inimă pentru Brâncuşi”. Pusă de sculptor să ghicească un obiect din atelierul acestuia, aflat în lucru, Cella îl surprinde pe Brâncuşi cu intuiţia sa: ” Am privit şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:

- Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?

- Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.

Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră şi, la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului", a povestit pianista.

Un strălucit pedagog

De-alungul secolului de viaţă şi de carieră, Cella Delavrancea a concertat pe marile scene ale lumii şi spectacolele ei au fost răsplătite cu ropote de aplauze. A fost nu numai un pianist de excepţie, ci şi un pedagog strălucit. A predat pian la la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor a fost mutată la un liceu.

A scris cronici muzicale şi cărţi. Unul dintre elevii Cellei Delavrancea a fost pianistul Dan Grigore, care a a catalogat-o într-un interviu drept ”cea mai tânără prietenă a vieţii mele”, deşi profesoara era ajunsă la vârsta a treia. ”Ea putea, la vârsta ei, sa se apropie de modul meu de a fi si de a percepe. Mult mai târziu, am avut revelaţia că D-na Cella a fost, poate, cea mai tânără prietenă a vieţii mele“, spunea Dan Grigore.

Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la spectacolul de la Ateneul Român, unde a concertat împreună cu elevul său, pianistul Dan Grigore. Cella Delavrancea a interpretat acelaşi vals de Chopin cu care la 14 ani îl vrăjise pe Ion Luca Caragiale, într-o altă epocă. S-a stins din viaţă pe 9 august 1991, la 104 ani.