luni, 15 iunie 2015

15 iunie 2015: 126 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu






***




Mihai Eminescu și Aron Pumnul
Petruș Andrei
 


,,Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în trista lăcrimare
Ce-i simţ naţional!”

(Mihai Eminescu – „La mormântul lui Aron Pumnul”)

Puţini dintre magiştri români sau străini s-au bucurat de faima profesorului Aron Pumnul şi asta şi pentru că a fost dascăl lui MIHAI EMINESCU, cel mai mare poet al românilor şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.
În amintirile sale, Teodor Ştefanelli, coleg de şcoală cu Eminescu şi prieten al genialului Poet, ni-l descrie astfel pe îndrăgitul profesor: ,,Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea, era o sărbătoare pentru noi, căci îl iubeam cu toţii pe acest bărbat bun care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească şi cu atâta linişte şi răbdare. Noi, elevii nu l-am văzut niciodată râzând. Avea veşnic o înfăţişare melancolică şi dureroasă. Îl respectam cu toţii şi adesea, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulţi din noi îl petreceam până la trăsură şi-l ajutam să urce în ea, iar EMINESCU, pe care Pumnul îl iubea foarte mult, îl petrecea până acasă.”
După moartea unicului său fiu, Ioan, în 1856, profesorul Aron Pumnul l-a îndrăgit pe MIHAI ca pe propriul său copil. Când profesorul se stinge din viaţă, la 12 ianuarie 1866, răpus de cancer, Teodor Ştefanelli îl află pe MIHAI înlăcrimat, după o noapte de veghere, scriind poezia ,,La mormântul lui Aron Pumnul”. Poezia va apărea alături de alte şase creaţii ale colegilor lui MIHAI EMINESCU, într-o plachetă intitulată ,,Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Aron Pumnul într-a 12/24 ianuarie 1866”, plachetă distribuită în ziua înhumării la cimitirul din Horecea.
După cum afirma însuşi Maiorescu  în studiul ,,EMINESCU şi poeziile lui” (1889), poetul era înzestrat cu o ,,covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i scăpa.” În biblioteca profesorului Aron Pumnul, elevul EMINESCU nu lasă carte necitită iar rodul acestor INTENSE şi ÎNTINSE lecturi este amplul poem ,,Epigonii”. Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, tânărul Poet simte nevoia ca, în raportul dintre scriitorii vechi şi cei noi să pledeze în favoarea celor vechi: ,,Dacă în ,,Epigonii” veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan, Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucra ei.” Când Titu Maiorescu, în articolul ,,Observaţiuni critice” (1869) sau Alecsandri, în ,,Dicţionar grotesc” şi Dimitrie Petrino, în broşura ,,Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” (Cernăuţi, 1869), critică etimologismul lui Aron Pumnul, MIHAI EMINESCU este singurul care ia apărarea magistrului său în articolul ,,O scriere critică” (,,Albina”, ianuarie 1870). EMINESCU apără memoria profesorului său, pledoaria sa dezvăluindu-ne un nou EMINESCU. În comentariul său critic asupra poeziei cu rol de introducere în broşura menţionată, inegalabilul Poet, este ironic, subtil şi cu deosebit simţ al umorului, ridiculizându-şi pur şi simplu adversarul: ,,Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptăţim publicul şi să nu i-o redăm.” Vorbele puse de Dimitrie Petrino în gura slăvitului Ştefan: ,,În libertate este frumosul ideal/ Deci calcă în picioare glodul confaesual (confesional)” sunt astfel comentate de Poet: ,,Vorbe pe care Ştefan, pe când trăia, sigur că neci le visase”. Prefaţa care urmează poeziei din broşură se bucură de acelaşi tratament din partea Poetului care nu vede, în încercările profesorului Aron Pumnul de a purifica limba română, pericolele deznaţionalizării şi coruperii poporului român: ,,Ţin la desfiinţarea acestor greşeli” susţine EMINESCU adresându-se autorului broşurii, dar ,,Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni, atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunii publice; - nu! El e personificarea unui principiu, sufletul nemuritor neapărat – care a dat consistenţă şi conştiinţă NAŢIONALĂ maselor şi a făcut din ele o NAŢIUNE.”
Cerându-i să combată mijloacele ,,necomplete, defectuoase, să zicem chiar rele”, Eminescu susţine că ,,ideea sublimă espresă chiar într-o limbă defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, şi principiul cel mare şi salutariu, acelaşi rămâne aplicat prin mijloace greşite chiar!” (…) ,,Geniul în zdrenţe sau în veşminte aurite tot geniu rămâne”. (Mihai Eminescu – ,,O scrisoare critică” în vol. ,,Articole şi traduceri”, Editura ,,Minerva”, Bucureşti, 1974, p. 7). Şi repetând cu alte cuvinte, ideea din scrisoare care însoţea poemul ,,Epigonii”: ,,Dacă apoi Lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni, ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi dintre ei, au fost pioniri, soldaţi, gregari, a căror inimă mai plătea poate mai mult decât minte lor, e adevărat: - care însă, de nu erau genii, erau cel puţin oameni de-o erudiţie vastă, aşa precum nu ezistă în capetele junilor noşti dandy.”
Un elev în apărarea profesorului său. Elevul acela a devenit el însuşi ,,Magister perpetuus” pentru generaţii şi generaţii de elevi. Care elev din zilele noastre mai ia apărarea profesorului său?




***



Casa Eminescu, Bârlad, 14 iunie 2015




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu