ELEGIA I pe firul gândului călător

Irina Lucia Mihalca

Dincolo de graniţele acestei lumi un val plesneşte-n noapte şi un câmp se bucură de apă după arşiţa unei vieţi...

- E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam… - Bine te-am regăsit lumina păcii! mi-ai răspuns.

- Viaţa implică destinul şi factorii de destin! Se poate ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău, poate într-un mod aparte! îmi spuneai candva... - Viaţa poate să fie deviată asemeni unei corăbii, dar tu, cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ţi doreşti? îţi spuneam atunci.

- Sunt aici, astăzi, îţi aparţin, sunt exact pe structura ta, îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ cu picioarele! Ai grijă de lumina păcii! Contează atât de mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune ci în sensul de sensibilitate, fragilitate! spuneai tu.... - Cred că spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viaţă şi situaţiile ei! îţi spuneam...

- Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe acel drum!...De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor! mi-ai scris... - În acele clipe ţi-a spus totul, privirea a contat mult. În vis vă regăsiţi! ţi-am răspuns printre litere...

- Ai plecat? te întrebam ... iar tu: - Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi! Mai presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este dar există. O energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti şi să te desprinzi uşor de tine.

- În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai… - Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat şi o mare durere şi temere, aşa percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate că, sufletul meu e sufletul tău. Esti Tu sau sunt Eu? Privindu-te simţeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul nevăzut, în adevăratul Tu! îţi răspundeam...

- Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reuşesc! Scot tot din adâncul omului! ţi-am spus… - Ştiam! Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui ocean! îmi răspundeai....

M-ai întrebat: - Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică scrisoare?... ţi-am răspuns: - Da! ...

... şi, “fără titlu”, mi le-ai redat:

”Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită. Îl privesc încruntat pentru că am gustat prea viu din primejdie. Vreau să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se pregăteşte întodeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină...”

Ai completat: - A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci! Aş posta un tablou alb şi aş scrie ceva şi aş fi eu, "Nu ştiu să scriu scrisori, ştiu doar să le citesc!". Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul? Rămâne nota lui ca şi individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni, unde va trăi în nota respectivă! Viaţa înseamnă destin iar cei din jurul nostru, peisajele, decorul şi întâmplările sunt influenţate de factorii de destin! ... - Până la un punct contează mult, dar putem schimba decorul de încercăm. Prin voinţa fiecăruia păşim peste o graniţă, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea direcţie. Omul e pus într-un complex de împrejurări dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situaţii limită acţionează surprinzător. Pas cu pas învaţă omul. Ai uitat că şi mersul doar cu încredere ai reuşit? Lasă-te purtat pe aripile visului tău interior şi adu la suprafaţa lumina din tine! ţi-am spus.

(Pe firul undelor, un cântec transmis în poarta viselor... ecoul lui doar revine în dansul lunii prin umbra chiparoşilor... )

- Închide ochii şi spune-mi ce simţi ascultând cântecul? te întrebam... - Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee purtată de vânt! îmi spuneai.

- Erai frunza sau zefirul ce purta în zbor frunza? .... - Nu ştiu ce eram, eu asta am văzut! ....

- Frumos erai tu, acolo, liniştit, luminos, cel real! Păstrează-ţi amintirea să bată, acolo, în piept! îţi spuneam privind pe fereastra timpului... - Mereu sunt aşa! îmi spuneai...

Te-am întrebat: - Ce părere ai despre toate, viaţă, lume, univers?... - Nefiind în comuniune cu tine nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! mi-ai raspuns...

Şi glasul meu îţi scria: - Mă bucur! Nu toţi reuşesc să redea clar asta căci ecoul răsună tot mai adânc. Înaintam în propriul labirint, ghidându-ne după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla izvoarele ce ne conduc printre anotimpuri îmi îngâna glasul tău: “Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău ”.

Eu îţi spuneam: - Da!... - Nu! îmi spuneai Tu.

- Este un contrast divin acest Da al tău cu acel Nu al meu! Şi ce se ascunde se vede! Am fugit din mâna morţii... rămân aici! mi-ai şoptit pe unda vântului stingher... - Undeva-cândva! ţi-am şoptit...

- Da, chiar! O vibraţie ce te înalţă sus, pe scara cerului! Te aştepta momentul, căci dorul implică o poveste, o stare, un sentiment, un vis! Trăindu-le într-o armonie în urmă rămâne dorul! În vis suntem doar noi! mi-ai confirmat.... - Un zburător, zburătorul meu cel luminos şi divin de frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă în fundaţia petalelor de maci, în câmpul de flori care ne-aşteaptă, în cerul nostru interior de un albastru pur lăuntric! ţi-am spus.

- Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit.... - Drumurile recuceresc câmpia mladioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit...