Mama

de Evgheni Evtusenko

  

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,

mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,

el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,

cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,

după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,

din tristele-i buze, aud întrebarea cumplit de duioasă:

"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,

până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,

bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"

Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,

pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...

Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!

Ce va fi, vom vedea!"

Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.

Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar

al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.

Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei

prea lungu-mi calvar,

când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,

nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.

Mama, venind doar în vizita strict măsurată,

iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim

la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,

şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim

toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.