Veronica Balaj, în vârtejul lumii moderne.

Veronica Balaj, în vârtejul lumii moderne. 

 Exerciții de sensibilitate contemporană

Din capul locului, trebuie să spun că îmi place ce face Veronica Balaj în prozele sale, îmi plac personajele și atmosfera. O proză modernă, cu putere de seducție, imprevizibilă și foarte feminină, iar asta la modul aparte, pentru că nici o dată nu mi-a plăcut ștampila aplicată de unii critici, aceea de, vezi Doamne, ”literatură feminină”. 

Nu-mi plac generalizările de (acest) gen, cum nu-mi plac nici alte categorisiri, precum literatură științifico-fantastică, polițistă sau religioasă. De ce spun asta? Pentru că adesea e vorba de cortine artificiale, termeni intenționat folosiți, la modul subversiv, pentru a minimaliza o serie autori, trimițându-i la categoria ”literatură de nișă”, citiți în subtext o chestie secundară, un fel de filme de categorie B, care se târăsc în siajul literaturii celei adevărate, pe care aceiași critici au pretenția să o proclame. Comparați, de pildă, două autoare de valoare, nume importante din Banat – Nina Ceranu și Veronica Balaj, și veți vedea absurditatea încadrării de gen. 

Nu, există literatură bună sau mai puțin bună, n-o spun eu primul, care poate fi și SF, și religioasă sau polițistă. Iar Veronica Balaj scrie pur și simplu foarte bine, ea face literatură de calitate, potențată de această amprentă feminină. 

Prozele Veronicăi Balaj sunt o cutie de rezonanță a realității. Frisonul, rapiditatea, viteza de reacție a scriitoarei, sunt marca înregistrată Veronica Balaj. Evident, se simte și tușa, neastâmpărul jurnalistei de radio și televiziune. 

Privirea ei mereu proaspătă, mereu iscoditoare, este însoțită de o esențializare a textului.

Aș da ca exemplu pasiunea cu care e descris vârtejul vieții în ”Balul roșu”, o tabletă comprimată, esențializată a vieții care deschide volumul ”Mătase și cafea rece elvețiană”, publicat acum doi ani la ”Eurostampa”.  

Prezențe constante în paginile autoarei sunt înțelepciunea, surâsul amar cu care privește spectacolul vieții și al iubirii, al compromisului și trădării, al suferinței tăcute și al mirajului atât de periculos, atât de alunecos, al tinereții veșnice.

La Veronica Balaj, îmi place și tehnica de fragmentare a textului, care potențează așteptarea, care păstrează viu interesul pentru rezolvarea din final. 

Surprinde forța interioară cu care sunt scrise aceste adevărate scenarii de film, pentru că orice proză scurtă a Veronicăi poate fi ușor metamorfozată într-un scurt sau lung metraj.  

”Sentința pentru pianist”, transformările suferite de mult doritul inel de logodnă din ”Precum Atlantida, pierdută”, dar și nunta fragmentată de o parte și de alta a graniței (”Nuntă la graniță”), cu accentele de grotesc și ridicol din final, ar fi excelente exerciții în acest sens. 

Munca scenaristului ar fi minimă. L-ar ajuta replicile grăbite, ca un suspin, dar și tăcerile care întrețin tensiunea textului, a acțiunii, scurte interludii în care publicul/ cititorul are răgazul de  a-și pune întrebări de genul ”și dacă”?

Prozele Veronică Balaj sunt exerciții de sensibilitate contemporană. Narațiunea curge repede, în acord cu personajele prinse în vârtejul lumii moderne. 

Dacă simțul de observație, încadrarea rapidă a personajelor, ”scanarea retinei” și recunoașterea lor ține mai degrabă de instinctul și nervul jurnalistului, ”palparea” lor ulterioară, prin empatie și o conversație adaptată împrejurărilor, toate acestea țin mai degrabă de acea feminitate de care vorbeam, dublată de inteligență și sensibilitate.

Emoțiile Veronică Balaj sunt precum o lacrimă furișată și repede ștearsă din colțul ochilor. Deși cititorii avizați pot desluși, în spatele rândurilor, trauma unor trăiri personale (pierderea ființei dragi, dorul revederii, distanța și chiar înstrăinarea față de alta), ele arareori transpar direct, la vedere. Și nici n-ar trebui judecate la acest nivel. Ele reies din context, din întâlnirile personajelor și consecințele acestora, potențate de introspecții, și atunci le putem percepe la adevărata lor intensitate. 

La Lugoj, cu prilejul lansării volumului ”Poeme în civil”, Veronica Balaj se confesa celor prezenţi: „Spunea aici cineva că sunt o femeie puternică, o Vitoria Lipan contemporană. 

Nu mă simt deloc aşa. Mai mult, nu am pretenţia că sunt poet. Eu vin dinspre proză, iar poemele mele au un miez epic. Am vrut să ofer cititorilor o carte străbătută de trăirea interioară, pentru că, oricât de încifrat ar fi textul, din el trebuie să răzbată o undă de emoţie.”

Cu fiecare volum al său, Veronica Balaj reușește să fie mereu surprinzătoare, să se reinventeze, iar aceasta este o calitate rară și foarte prețuită în tagma noastră. Iar cine crede că o știe îndeajuns pe Veronica Balaj din prozele sau poemele sale, îi recomand un alt volum de proză, ”Baltazara. Cina lupilor”, cu accente autobiografice. Veți găsi acolo, cu surprindere, o cu totul altă Veronica Balaj, la fel de adevărată ca și toate celelalte, dar mult mai gravă, mai solemnă și îngândurată. 

Cristian Ghinea