Calea Sfintei Cruci; Psalmi; Rugăciune - Sf]ntul Duh
Oamenii de stiinta rusi
sustin ca au dovedit printr-un experiment care sunt miracolele rugaciunii si
semnului crucii facute inainte de masa, spunand ca gestul facut de orice
credincios sau necredincios, poate purifica mancarea si apa!
Fizicianul Angelina
Malakhovskaya a spus ca obiceiul facerii semnului crucii deasupra mancarii si
bauturii, inainte de masa, are un profund sens mistic, mancarea fiind astfel
purificata.
Puterea semnului crucii
a fost studiat timp de 10 ani de catre cercetatoarea Malakhovskaya. Ea, alaturi de alti
cercetatori, au studiat impactul rugaciunii „Tatal nostru” si al
semnului crucii asupra bacteriilor patogene, luand mostre de apa din
diferite surse – fantani, rauri, lacuri.
S-a observat faptul ca
toate mostrele de apa contineau anumite bacterii inainte de a se rosti
rugaciunea domneasca si a se face semnul crucii asupra apei. Dupa efectuarea
acestor obiceiuri s-a observat ca numarul de bacterii daunatoare a
scazut de sapte, zece, sute chiar mii de ori.
Rugaciunea a fost spusa
atat de credinciosi, cat si de necredinciosi, iar numarul bacteriilor a scazut
indiferent de cine a fost spusa rugaciunea.
Efectele beneficie nu se
manifesta doar asupra apei, ci si a oamenilor, stabilindu-se ca
presiunea sangelui tuturor celor supusi la teste s-a imbunatatit.
Rezultatele pozitive ale
testelor sunt obtinute doar daca semnul crucii este facut corespunzator, in caz
contrar daca este facut necorespunzator si fara sa se atinga punctele cheie de
pe corp, rezultatele testelor sunt mai slabe sau chiar absente.
Sa luam aminte chiar de
la Parintele Arsenie Boca: „Fa cruce pe tot ce mananci si bei, fie ea
si otravita, crucea anuleaza tot.”
DOAMNE AJUTA!
Calea Sfintei
Cruci,
Început. Cristos
continuă să treacă pe străzile noastre, şi are umerii zdrobiţi de acea bârnă
grosolană, şi este condamnat, batjocorit, ajutat, întărit, insultat, răstignit,
despuiat, părăsit, îndepărtat…Vom medita la Patimirea lui Isus, considerându-ne
contemporani şi complici, nu simpli spectatori, fie ei chiar şi evlavioşi.
Trebuie să ţinem inima şi ochii deschişi asupra lumii în care trăim. Este
nevoie de o trecere reală de la o viziune devoţională la o viziune cu adevărat
creştină şi părtaşă la realitatea care se află dincolo de “mica
gradină” a sufletului nostru. Calvarul, în dimensiunile sale reale, îl descopăr
numai dacă ies afară. Cristos a fost târât, a mers să moară în afara cetăţii.
Dacă ne vom încăpăţâna să rămânem la adăpost, dacă nu ne vom lăsa răniţi, să ne
ardă ochii de realităţile cele mai incomode ale timpului nostru, Marele Absent
al Căii Crucii noastre va
fi tocmai El.
Act de căinţă….Staţiunea 1
– Toţi au născocit condamnarea celui nevinovat.Ne închinăm Ţie Cristoase
şi Te binecuvântăm. Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea. Atunci Dumnezeu în
mâna lor. Judecat în numele religiei. Acuzat de blasfemie. E prea stânjenitor
Cel drept. Si e găsit vinovat, recurgându-se la calomnie, la martori
mincinoşi. Caiafa îl considera eretic. Irod de nebun. Pilat pune să fie
biciuit. Soldaţii îl considera obiect de distracţie. Copiii îl scuipă in faţă.
Persoanele respectabile ale Sinedriului îl pălmuiesc. Petru jură că nu l-a
văzut niciodată. Mulţimea îl preferă pe Baraba. El tace.“Răstigneşte-l,
răstigneşte-l!”[1] Nu e
nimeni care să vorbească în favoarea lui. Şi Pilat îşi spală mâinile…Şi El,
continuă să tacă…Astăzi: toţi bolnavii “condamnaţi la moarte” în deplină
energie, în culmea tinereţii, în perspectiva unui viitor strălucit. cei
condamnaţi la lipsa locurilor de muncă. Licenţiaţii, tinerii, cu o diplomă
inutilă în buzunar. Aceia care merg din uşă în uşă ca să primească un “nu “ în
serie.Milioane de copii condamnaţi la a muri de foame. Omul redus la tubul
digestiv, un pion manevrabil după bunul plac al celui puternic, aflat undeva în
turnul de comandă. Omul condamnat să nu gândească, să asculte de modă, de
propagandă, de ideologii. Responsabilitatea mea: Sârguinţa pe care
o depun în descoperirea şi denunţarea defectelor altora. Atunci când tac in
faţa nedreptăţii, lăsând să vorbească în mine vocea calculului, a mâniei.Când
nu am curajul de a lua poziţie în favoarea celui nevinovat, mi-e teamă să nu mă
compromit, nu vreau să am necazuri, nu vreau să mi-l fac duşman pe un altul
sus-pus, sau să-i displac vreunei persoane cu influenţă. Când mă ascund să nu
vad un amărât luat în râs, zdrobit, frustrat, oprimat, torturat, umilit.Când
prefer liniştea, respectul şi prudenţa diplomatică în locul denunţării
profetice. Rugăciune: Doamne, fă-mă să înţeleg că măcelul a avut loc
datorită complicităţii mele. Fă-mă conştient că, atunci când îmi asum rolul de
judecător şi “maltratez” pe fraţii mei, judecându-i cu verdicte de condamnare
sau de desconsiderare, eu “ucid” nu pe altcineva, ci pe Tine, cel Drept. Mărire
Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.Îndură-te de noi!
Staţiunea 2, Dumnezeu însemnat cu o
cruce[2].
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm. Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea. Atunci Şi peste acel trup zdrenţuit de bice, se abate
transversala crucii.. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine
însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Unde sunt apostolii? Pretindeau un
rege. Şi iată onorurile regale. Iată coroana, dar de spini. Visau un tron şi
iată crucea. Voiau slava lui Dumnezeu. Şi trebuie să constate că slava Tatălui
se situează la punctul extrem al înjosirii Fiului, că Dumnezeu este preamărit
de Cristos dispreţuit, batjocorit, scuipat, străpuns, tratat ca un rege nebun.
Gândeau în termeni de putere. Şi sunt constrânşi să accepte faptul că Dumnezeu
îşi dovedeşte puterea în slăbiciune, că ajută pe om alegând neputinţa. Sunt
obligaţi să descopere, că acel sărman condamnat în mijlocul unui joc vulgar,
tocmai conduce jocul extrem de serios al unei iubiri nebune. Sunt constrânşi
să-şi dea seama că Înţelepciunea este însemnată cu o cruce. Astăzi Toţi
aceia asupra cărora cade pe neaşteptate crucea. Tocmai aceea pe care
nu o aşteptau, pe care nici nu şi-o imaginaseră vreodată. Aceea care a venit să
nimicească visurile lor, să răstoarne proiectele lor, să devasteze cele mai
legitime aspiraţii ale lor, să le spulbere orice speranţă. O nenorocire crudă,
fulgerătoare. O boală care face să planeze o umbră neliniştitoare,
tulburătoare, de nesiguranţă asupra viitorului.Pierderea unei persoane
indispensabile pentru familie. O ştire care te lasă fără suflare, chiar
dacă ţi-au comunicat-o “cu toate precauţiile”. Responsabilitatea mea: Un
Dumnezeu împovărat nu numai de crucea păcatelor mele, dar şi de pretenţiile
mele absurde. Un Dumnezeu încurajator, la dispoziţia mea, în interesul meu,
care să-mi dea totdeauna dreptate. Un Dumnezeu care să ia asupra sa obligaţiile
pe care i le desemnez eu. Bocetele pentru acea cruce care nu e pe placul meu.
Dramatizarea unui mic incident, o neînţelegere, un necaz neînsemnat, un rău ce
ni s-a întâmplat. Incapacitatea de a suferi în tăcere. Refuzul de a
accepta cu seninătate acea umilinţă, acea judecată pe care “nu o meritam”. Rugăciune.
Doamne, te rog nu lua în seama smiorcăielile mele. Nu lua în serios
exagerările mele neîndemânatice când apare vreo cruce la orizontul meu. Fă-mă
conştient că orice cruce refuzată este o greutate care apasă pe umerii Tăi.
Convinge-mă că nu e posibil să te urmez de-a lungul calvarului ca turist, ca
observator, cu mâinile în buzunar. Cu Tine se poate merge, numai dacă suntem
ataşaţi de aceeaşi unealtă aspră, pe care nu te mai saturi să o priveşti. Mărire
Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.Îndură-te de noi!
Staţiunea 3. Dumnezeu nu mai face nimic[3].
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea.Atunci: După acea noapte teribilă, Isus este la
capătul puterilor, la limita rezistenţei. Golit, nimicit, distrus. Nici nu mai
poate să meargă. Umerii sunt fragili ca şi ai mei, ca şi ai tăi, ca şi ai
fiecărui om. Şi povara sfârşeşte prin a-l frânge. Prea mult este totdeauna prea
mult. Chiar şi pentru Dumnezeu care nu înţelege să-şi asume partea eroului, dar
împărtăşeşte slăbiciunea umană. Anumite obligaţii devin insuportabile, mai ales
când sunt născocite de cruzimea oamenilor. Dumnezeu nu mai poate. Nu mai face
nimic. Dispare. Un om care cade este totdeauna puţin cam ridicol. Şi se pare că
toţi îi erau în spate. Poate că în acel trup asupra căruia s-au abătut bicele
nu mai există nici un centimetru intact: mâinile, genunchii. Acum totul este o
rană. Îmbâcsit de praf. El a părăsit cerul. Şi se pare că tocmai în acest
moment îşi împlineşte visul de a îmbrăţişa pământul făcându-l rodnic cu sângele
său, şi implantând acolo seminţele iubirii sale insistente. Astăzi: Omul
constrâns să fie animal de povară, maşină, lucru. Toate creaturile zdrobite de
o durere crudă, absurdă, provocată de lipsa de omenie a semenilor săi.
Numeroasele victime ale ferocităţii omului care se dezlănţuie asupra propriului
său frate. Rudele persoanelor sechestrate, care le poartă de grijă prin
telefon, cu inima la gură. Să avem în faţa ochilor spectacolul tuturor
trupurilor martirizate, rupte, masacrate, profanate de ură, de răutate, de
răzbunare. În mod deosebit: copiii terorizaţi, mutilaţi oribil de
exploziile provocate de teribilele jucării ale celor mari. Soldaţii care
vor purta pentru totdeauna, în conştiinţă lor, cicatricele scenelor
îngrozitoare ai căror protagonişti au fost.Aceasta este “staţiunea” trupului
lui Cristos care continuă să fie continentul nesfârşit al durerii “provocate”
de om.Responsabilitatea mea: Chiar şi eu m-am conformat, nu numai să văd
cum suferă omul, dar chiar până acolo încât să-l fac să sufere. Eu însumi sunt
un provocator de durere, de răutate. De foarte multe ori, în loc să-l slujesc
pe fratele meu, m-am servit de el pentru interesele mele, îl vad într-o
perspectivă utilitaristă, îl evaluez sau îl discriminez în funcţie
de unele avantaje pe care le-aş putea avea. Nu vreau să înţeleg că în
anumite situaţii ar ajunge atât de puţin (un strop de umanitate, o scânteie de
înţelegere, o tresărire de generozitate) ca viaţa să devină mai frumoasă pentru
toţi. În loc să ascult sfatul Sf. Paul, am adăugat povara meschinăriei
mele la greutatea deja insuportabilă a oricărui semen/“aproape” care se
clatină. Rugăciune: Doamne, mă rog pentru bolnavii care în anumite
ambiente spitaliceşti, pe lângă faptul că trebuie să suporte boala, sunt
constrânşi să trăiască într-un climat de indiferenţă, insensibilitate, grabă,
dezumanizare. Caută în zadar pe cineva cu care să împartă durerea şi neliniştea
lor. Şi descoperă că obosesc pe ceilalţi. Îşi dau seama că sunt consideraţi o
piedică. Doamne fă-ne conştienţi că atunci când refuzăm să uşurăm chinul
fratelui care suferă sfârşim prin a-i mări povara, prin a-l zdrobi…Mărire
Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce, Îndură-te de noi !
Staţiunea 4, Iată femeia ![4]Ne închinăm
Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm. Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat
lumea. Atunci: La Cana l-am auzit spunând: “Ce vrei de la mine femeie?
N-a sosit încă ceasul meu”[5]. Acum că
ceasul a sosit, ceasul dăruirii totale, ceasul “slavei” atât de diferit de ceea
ce aşteptaseră ei, ea este prezentă. “Iată omul!”“Iată femeia!”Femeia
consimţământului fără rezerve. Femeia tăcerii.Femeia transparenţei.
Maica noastră, a acceptării şi a fidelităţii. Ea, modelul
oricărui creştin, nu poate să nu parcurgă itinerariul fiului, ba mai mult[6], Îl
precede. E înaintea Lui. Ca şi cum ar vrea să cerceteze dificultatea drumului
pentru a îndepărta întunericul. Ca o mama care înghite ea întâi medicamentul
amar pentru a-l încuraja pe copil. Maria a trăit anticipat această experienţă.
Totul a început în momentul Prezentării la Templu, atunci când bătrânul Simeon
a prorocit destinul ei recurgând la imaginea sabiei. Dar dânsa iese
din umbră, tocmai când ar fi fost mai comod să fi stat acolo. Nu vrea să piardă
nici o etapa a acestui itinerar. O mama “chemată” să dea viaţă. Şi, acum, se
simte chemată să dea chiar şi moartea. Probabil că a avut loc o rapidă
încrucişare de priviri. O voinţă întărită din ambele părţi de a merge până la
capăt. “Deja sunt şi unul şi celălalt la dispoziţia lumii. Ea L-a născut Om. El
a făcut-o mamă a lui Dumnezeu, şi aşa cum L-a adus pe lume, tot aşa Îl scoate.
Se conduc şi unul şi celălalt din naştere în naştere. Aceea care L-a făcut să
se nască la viaţă e şi acum aici. Foarte hotărâtă ca să-L facă să se nască
pentru moarte. Aşadar, e chiar adevărat că moartea este o naştere şi noi nu am
sfârşit să ne naştem”. Astăzi: Întâlnirea[7]
cu un fel aparte de mame, acelea pentru care cuvântul “DA” este foarte greu de
zis; mamele care au un copil diform fizic, sau redus mintal, sau poate amândouă
împreună[8]. Numai
tăcerea reuşeşte să respecte un asemenea abis de durere şi să nu mărească
chinul unor asemenea situaţii “imposibile”. Mamele celor condamnaţi. Mamele al
căror fiu a devenit obiect de ură, de dispreţ din partea opiniei publice. Mamele
care suferă în tăcere pentru indiferenţa şi părăsirea din partea copiilor. Dar
şi copiii care, atunci când le bate ceasul tragic, nu au pe nimeni alături, nu
întâlnesc un chip compătimitor spre care să-şi poată îndrepta privirea. Responsabilitatea
mea: Sfânta Fecioara ştie unde să-L întâlnească pe Fiul ei. De-a lungul
căii dureroase a crucii, întâlnirea e sigură. Dar nu totdeauna reuşeşte să ne
găsească pe noi. Nu ne găseşte acolo unde ar trebui să fim. Nu ne găseşte aşa
cum ar trebui să fim. Noi suntem specialişti în “a nu fi”, în “a nu fi noi
înşine”. Noi suntem foarte abili în a ne eschiva de la întâlnirile
care ne angajează. “Eu sunt acela care nu-i niciodată…” Câte întâlniri lipsă în
viaţa noastră, în mărturia noastră creştină. Întâlniri cu sfinţenia, istoria,
contemplaţia, noutatea, radicalismul evanghelic, paradoxul, “nebunia”. Ne
afundăm într-o imensitate de cărări întortocheate, ca să nu mergem pe calea
coerenţei absolute şi a fidelităţii totale a chemării noastre.Rugăciune: Doamne,
în mulţimea anonimă ai ştiut să recunoşti prezenţa Mamei Tale. O prezenţă
diferită faţă de altele. O întâlnire caracterizată de discreţie şi tăcere, fără
gesturi exterioare. A fost suficientă o privire de acord. O reînnoită
convergenţă de voinţă. Un schimb de “Da”. Şi eu vreau să mă faci să Te găsesc. Vreau
să fiu la postul meu. Ca Tu să mă vezi “altul”. Şi să nu Te mai dezamăgesc.
Nici să nu mai înşel aşteptările fraţilor care Te caută, care mă
caută… Sfântă Fecioară Marie, îţi încredinţăm şi pe mamele care
îşi maltratează copiii, care nu ştiu să dăruiască dragoste. Îţi
încredinţăm chiar şi pe copiii care se arată reci şi cruzi în relaţiile lor cu
mama. Rana ta, provocată de sabie, poate să vindece lumea de această
înspăimântătoare boală care este lipsa de gingăşie. Mărire Tatălui…Doamne Isuse
Cristoase răstignit pe cruce. Îndură-te de noi!
Staţiunea 5.Omul dă o mână de ajutor lui Dumnezeu[9] Ne
închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm. Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea.Atunci: Nu e o persoană evlavioasă. E un simplu
trecător. Primul întâlnit. Fără îndoială, treaba aceasta nu era
dorită. El, desigur, la început nu a fost prea entuziasmat de
onoarea ce i-a fost rezervată. Nu făcuse rău nimănui. A întrebat de ce l-au
amestecat cu forţa în această afacere … Pentru Cristos, Simon din Cirene,
hamalul de ocazie şi forţat, dobândea o fizionomie precisă şi esenţială: “Acela
care Mă ajută să duc crucea”. “Un om care-Mi pune la dispoziţie umerii săi”.
Nimic altceva. Dincolo de defecte şi calităţi, cumsecade sau mai
puţin, Simon din Cirene, în ochii lui Isus, este nici mai mult nici mai puţin
decât “unul care I-a adus mângâiere”. Dumnezeu nu are nevoie de testele noastre
psihologice pentru a ne judeca. Pentru El o persoana se defineşte chiar şi prin
intermediul unui simplu gest, oferirea unui pahar de apă, a unei bucăţi de
pâine, a unei clipe de companie. Un gest care fixează un individ într-o
perspectivă de dragoste, şi deci de veşnicie. Astăzi: Infinitele cazuri
de anonimi care alină suferinţele celorlalţi, specialişti în a conjuga verbal
“a se pleca” şi a compătimi în toate formele. Mai ales aceia, care având
destule necazuri, se interesează de ale altora. Toţi aceia care plătesc în mod
regulat preţul uitării de sine, al propriului timp, al propriilor drepturi, al
propriilor neplăceri, al propriilor mijloace “limitate”, pentru a dărui altora
un surâs, o respiraţie de uşurare, o rază de speranţă. Curajoşii care rup
cercurile egoismului şi ale prudenţei pentru a se compromite în favoarea celui
slab, a celui neapărat, a celui oprimat, al celui fără glas. Solitarii care se
ocupă de “ultimii” la care nu se uită nimeni niciodată. “Voluntarii” care aud
strigătul silenţios al cuiva care cere ajutor şi care nu ezită să plece la
drum. Responsabilitatea mea: Toate acele dăţi când cedez ispitei de a
şterge putina în faţa crucii altuia. Mă fac că nu-L văd. Am făcut aceasta de
nenumărate ori până acum. Nu mă priveşte. Ce pot să fac eu? “Sunt eu oare
păzitorul fratelui meu?” Fiecare dată când nu permit să fiu deranjat de un
oaspete nedorit, care soseşte în momentul cel mai nepotrivit, şi nu respectă
regulile, nu se anunţă, dă peste cap obiceiurile mele, distruge programul meu…Rugăciune:
Doamne, şterge din vocabularul meu expresia “pe mine nu mă interesează”. Şi
chiar şi pe aceasta: “Am făcut deja destul până acum”. Când este vorba de
crucea unui frate, sunt implicat/amestecat şi eu totdeauna. Din moment ce eşti
amestecat şi Tu. Şi atunci când am făcut deja mult, rămâne totdeauna loc să
fac…şi mai mult. Mărire Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe
cruce.Îndură-te de noi !
Staţiunea 6 Restituirea chipului [10]
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm. Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea. Atunci:Tradiţia a consemnat gestul spontan al
Veronicai. Este o femeie care s-a desprins din mulţime, a ieşit la iveală, s-a
expus, a părăsit comoditatea odihnei de la umbră. Nu s-a resemnat să fie
alături de alte multe femei. Nu s-a mulţumit să-L vadă trecând pe cel
condamnat. S-a apropiat de El. S-a prezentat singură înaintea Lui. I-a
restituit un chip de om. A avut curajul gingăşiei şi al iubirii. Din fantezia
ei de femeie a izvorât un act de o deosebită delicateţe. Ea se descoperă, îşi
dă deoparte masca anonimatului. Şi Dumnezeu se descoperă înaintea ei. Îşi lasă
amprenta în mâinile ei. În zidul compact al violenţei, al urii, al
vulgarităţii, al indiferenţei, al brutalităţii, această femeie a deschis o
fereastră prin care pătrunde un fascicul de lumină. Această femeie
înarmată cu o maramă, care îşi desfăşoară stindardul ei modest, este mai
puternică decât toţi. Nu degeaba numele Veronica însemnă literalmente
“victorioasă”. Veronica a înţeles lucrul esenţial: că Dumnezeu se oferă nu
cunoaşterii, ci iubirii. Dumnezeu nu
este în altă parte. Este aici. Dumnezeu
nu este departe. E foarte aproape. E
de-ajuns să ştergi o faţă de masca prafului şi a sângelui, să-i ştergi
lacrimile, s-o eliberezi de crustele cele mai respingătoare, ca să apară Chipul
pe care îl cauţi. Chipul Celuilalt. Dumnezeu primeşte să fie descoperit, nu de
cercetările implacabile ale filozofilor, ci de mâinile tremurânde ale
milostivirii. Astăzi: O civilizaţie de fugă dinaintea morţii – şi
dinaintea misterului – îl îneacă pe om în grăsimea hohotelor de râs, a
zgomotelor, a imaginilor, a mâncărurilor, a acelui joc care se desfăşoară la
suprafaţa existenţei, a agresiunilor nervoase …omul este redus la dinţi,
unghii, mâini, sex, gheare pentru a prinde, a ţine, a înşfăca, a stoarce plăceri
efemere. Un ucigaş poate să ucidă un om numai dacă nu-l priveşte în faţă, dacă
îi vede cămaşa sau pantofii. Trebuie numaidecât să dăm la o parte măştile,
toate măştile, chiar şi cele religioase, chiar şi cele de carnaval.Sînt oameni
care au lăsat să li se confişte chipul de către mulţime, care şi-au pierdut
numele pentru a deveni un număr. Sînt indivizii striviţi în angrenajele
birocraţiei, ale aparatelor de putere. Responsabilitatea mea: Indiferenţa
care ignoră pe aproapele, îi neagă dreptul la existenţă. Ca şi cum i-aş zice:
“Tu nu exişti pentru mine”. Caritatea mea impersonală, rece, birocratică,
posomorâtă, o groapă de separare, în loc să-l întâlnească pe fratele, se
limitează să-l bată uşor pe umăr, să se ferească de el, să-l trateze ca pe un
lucru. Rugăciune: Îţi cerem iertare, Doamne, pentru duritatea noastră,
evaluarea noastră care sfârşeşte prin a ascunde chipul tău dinaintea celui care
te caută. Îţi cerem iertare îndeosebi pentru persoanele religioase care nu sunt
“semn” al gingăşiei Tale de Tată şi care, fiindu-le frică să apară umane, se
dovedesc a fi dezumaniza(n)te. Te rugăm pentru toţi oameni desfiguraţi de
droguri, de băutură, de egoismul cel mai dement, de obiceiul răzbunării şi al
cruzimii. Doamne, fă ca să mă apropii totdeauna cu uimire şi respect de chipul
semenului! Pentru că numai aşa voi putea descoperi chipul Tău şi regăsi
adevăratul meu chip! Doamne, dă-mi curajul Veronicăi ! Curajul gestului uimitor
al persoanei care iese din găoacea laşităţii şi îşi dezvăluie inima, de carne. Doamne,
eliberează, curăţă, goleşte chipul meu de toate ipocriziile! Mărire
Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce, Îndură-te de noi!
Staţiunea 7, Epuizat din cauza drumului pe care trebuia să-l mai parcurgă. Ne
închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm ! Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea. Atunci: Simon din Cirene se străduieşte. Face totul.
Cu toate acestea El nu mai reuşeşte nici să se mai ţină pe picioare, fiecare
pas Îi cere un efort enorm, fiecare piatră devine un obstacol de netrecut, o
capcana ucigătoare. Cade din nou. Nu e numai dificultatea drumului parcurs, a
nopţii tulburătoare, ci perspectiva înspăimântătoar, a tot ceea ce Îl aşteaptă,
a drumului ce mai trebuie făcut. Este experienţa noastră zilnică. Clătinarea
noastră nesigură. Căderile noastre. Voinţa noastră
adormită. Planurile noastre care, puţin câte puţin, s-au istovit,
s-au stins, ca şi pietrificate. Cristos poartă povara slăbiciunii noastre, a
epuizărilor noastre, Cristos poartă povara păcatului nostru de rutină. Dumnezeu nu reuşeşte să stea la postul
său, “iese afară”, fără domiciliu stabil, de-a lungul deşerturilor
noastre dezolante. Or, acum El a căzut în ţărâna drumului cu chipul învineţit,
aproape măcinat de pietre. Iată-l “aruncat” – sămînţă preţioasă pe pămînt arid,
“răsuflarea” Sa pe argilă… “Dumnezeu cade a doua oară …Şi mântuirea vine de la
acest Dumnezeu ale cărui picioare nu-L mai susţin. Şi noi ne înălţăm datorită Lui,
care zace la pământ. Astăzi: Să încercăm să înşirăm, pe rând, rozariul
necazurilor zilnice ale multor oameni: Neînţelegerile obişnuite. Obişnuitele
scandaluri ale soţului violent şi beţiv.Obişnuitele deziluzii ale aceluia care
este în căutarea disperată a unui loc de muncă. Obişnuita, continua nelinişte
din cauză că fiul frecventează anumite prietenii rele. Obişnuitele preocupări
pentru banii care nu mai ajung. Obişnuitele infidelităţi ce trebuie
suportate în tăcere. Obişnuiţii, interminabilii kilometri parcurşi noaptea, în
timp de ceaţă. Şi şoferul care are nervii zdruncinaţi, ochii întunecaţi şi pare
a fi pierdut în pustiu. Obişnuitele crize de insomnie. Obişnuitele incidente de
muncă. Toţi indivizii zdrobiţi, resemnaţi, descurajaţi, care nu reuşesc să
înţeleagă/suporte un viitor oarecare. Responsabilitatea mea: Derivă din
incapacitatea mea de a da semnificaţie “lucrurilor obişnuite” care
caracterizează existenţa cotidiană şi constituie sensul/textul cel mai
convingător al măreţiei şi al fidelităţii. Când mă smiorcăi că sunt neglijat,
pus de-o parte, neînţeles. Când mă întristez că mi s-a încredinţat o sarcină
modestă, fără însemnătate. Când mă mărginesc să repet gesturi mecanice,
fără suflet, fără spontaneitate, fără o adeziune lăuntrică. Când mă las atras
în anumite climate de uniformitate apăsătoare, de un conformism obtuz. Când mă
mulţumesc cu formule, sloganuri, fără aprofundare personală, fără o amprentă de
originalitate. Când mă resemnez înainte de a mai încerca ceva…Rugăciune: Doamne,
vindecă-mă de boala contagioasă a rutinei, de ispita oboselii. Fă ca darul să
aibă totdeauna prospeţimea şi spontaneitatea primei zile. Fidelitatea mea să nu
fie o repetare obosită şi resemnată a trecutului, ci creatoare, nouă,
surprinzătoare, bucuria de a inventa viitorul şi de a merge în/după ritmul
speranţei.Vreau să redescopăr, zi de zi, semnificaţia angajamentului meu.
Doamne, nu vreau sa mă plafonez din cauza obişnuinţei. Ci fă-mă să cad în
ispita de a fi treaz. Mărire Tatălui…Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce,
Îndură-te de noi !
Staţiunea 8. Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăția cerurilor, ci acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri[11].
Ne inchinam Tie Cristoase si Te binecuvantam ! Caci prin sfanta Ta Cruce ai
rascumparat lumea. Atunci: “Fiicele Ierusalimului” sunt cuprinse de o
adevărată milă. Lacrimile lor sunt sincere. Dovedesc o durere adâncă a inimii. Este
dus ca un răufăcător, Acela care a trecut făcând bine şi luând asupra Sa infirmităţile
tuturor. Lumina a pălit. Şi totuşi, Isus le tratează mai degrabă dur. Ele s-au
apropiat de El, iar El se pare că le ţine la distanţă. Ca şi cum a vrut să
arate că în faţa suferinţei Omului există un prag pe care nu-l poate trece
nimeni, nici prietenul cel mai apropiat. La un anumit nivel de suferinţă şi
nelinişte trebuie să fim singuri. Nimeni, însufleţit de cele mai bune intenţii,
nu reuşeşte să ajungă până acolo. Nici nu trebuie să o facă. Trebuie să se
mulţumească să se menţină la o distanţă respectuoasă, fără să invadeze acel
spaţiu. Femeile plângeau de mila Lui. Şi condamnatul le invită brusc să-şi
verse lacrimile pentru ele însele, pentru copiii lor, pentru oraş, pentru lume[12].
“Doamne, Doamne”, “Sărmanul Isus”, “Iată ce-au făcut din Tine”; El preferă ca
noi să ne deschidem ochii şi urechile şi inima înaintea apelurilor de ajutor
ale celor care se află în preajma noastră, şi să fim mai sensibili la
suferinţele fraţilor. Se consideră că se face un lucru plăcut dacă se săvârşeşte
cu devotament un “exerciţiu pios”cu privirea în direcţia trecutului.Dar El ne pretinde
să facem un “exerciţiu dur”, cu atenţia îndreptată spre prezent…Astăzi: Femeile
care plâng, sunt maltratate, dispreţuite, lovite, umilite, înşelate, uitate. Insulta
adusă săracilor din lumea a treia şi a patra, cărora le este restituită, sub
forma unei pomeni zgârcite şi înfumurate, o foarte mica parte din ceea ce le-a
fost furat în mod regulat şi ilegal.Aceia care nu sunt înţeleşi, nu sunt
primiţi de alţii. Indivizi degradaţi de vicii, şi care se simt doar obiectul
dispreţului, condamnării, a pietăţii false, fără să mai întâlnească o privire
curată, pătrunzătoare şi eliberatoare. Toţi aceia care sunt judecaţi chiar mai
înainte de a fi fost cunoscuţi cu
adevărat. Oamenii care trebuie să moară. Aceasta este situaţia limită, în care
îşi dă cineva seama de disproporţia dintre
dragostea aceluia care stă alături şi “îndepărtarea” ameţitoare în care se
simte aruncat cel care ştie că trebuie să înfrunte singur acea “trecere”. Responsabilitatea
mea: Programele noastre restrânse cu privire la Evanghelie. Incapacitatea
de a împărtăşi necazul altuia din cauza lipsei noastre de delicateţe, a
atitudinii noastre necioplite, a neglijenţei, a predicilor impertinente. Ipocrizia
care ne face să credem că rezolvăm problemele ascunzându-le, că asigurăm
ordinea înăbuşind glasurile supărătoare. Obiceiul de a împărţi loviturile
totdeauna în afara noastră. Refuzul de a ne aşeza la masa discuţiilor în faţa
provocărilor realităţii. Rugăciune: Tu eşti un Dumnezeu dificil.
Niciodată nu pot să fiu în rând cu Tine. Nu pot ghici niciodată poziţia justă
în relaţiile cu Tine. Proiectele noastre cele mai generoase devin totdeauna
nelalocul lor în raport cu cerinţele Tale. Facem lucruri pe care nu ni Le-ai
cerut şi neglijăm pe acelea pe care ni Le-ai arătat în mod clar. Ajută-ne, cel
puţin, să nu confundăm voinţa Ta cu lista lucrurilor pe care le-am hotărât noi
! fără măcar să Te consultăm pe Tine; Să le alegem pe cele pe care le vrei şi
le doreşti Tu! Ajută-ne să înţelegem că noi nu avem dreptul de a stabili ceea
ce aştepţi Tu de la noi…!Încă o rugăminte, Doamne! Am nevoie de un supliment de
respect pentru fraţii mei care suferă! Am nevoie de moderaţie faţă de suferinţa
lor cea mai adâncă! Fă ca să nu mă apropii niciodată de o persoana care suferă,
cu mâini neîndemânatice şi grosolane, sau cu cuvinte mult prea facile, cu
riscul de a umili, de a provoca răni şi mai dureroase, şi deci de a mări
greutatea crucii! Învaţă-mă să mă apropii de durerea aproapelui cu un fel de
sfială, ca şi cum aş fi în faţa unui mister! Dă-mi puterea de a depăşi
uşuratica ispită de a explica durerea altuia, de a deveni avocatul
apărării Tale! Sugerează-mi, la momentul potrivit, că Tu ai nevoie, nu de
cuvinte, ci de cineva dispus să compătimească, adică să sufere împreună cu
celălalt! Mărire Tatălui…! Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce, Îndură-te
de noi!
Staţiunea 9. Din nou la pământ. Totul se aranjează[13].
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm ! Căci prin sfânta Ta Cruce ai
răscumpărat lumea. Atunci: De-acum ne-am obişnuit, nu ne mai
impresionează. E ceva normal ca cineva, în asemenea condiţii, să nu mai fie în
stare să se ţină pe picioare. Nu ne mai surprinde o asemenea nenorocire. Ne
resemnăm totdeauna repede cu singurătatea aceluia care este părăsit de toţi.
Suntem ca şi protejaţi, impermeabili, la neplăcerile în serie care lovesc casa
vecinului. Lumea merge înainte în mod normal. Chiar dacă mai este câte unul
care nu poate sta în picioare. Totul e normal, cu condiţia să fie totdeauna un
condamnat care să plătească pentru toţi ceilalţi. Suferinţa este inevitabilă. Mai
ales aceea a celuilalt. Necazurile nu lipsesc. Şi e liniştitor să ne gândim că,
şi de data aceasta, a ales o casă diferită de a noastră. În viaţă, toţi avem
necazurile noastre. Nu-i nevoie să mergem să le căutam…Iar El care cade pentru
a treia oară, nu face altceva decât să se târască pe pământ, pare că a venit
tocmai pentru aceasta… A ales pământul. Se pare că nu mai are de
gând să se mişte de-acolo. A hotărât că, de acum, locuinţa sa stabilă nu poate
să fie decât inima omului.Astăzi: Aceia care nu mai cred în viaţă, în
prietenie, în dragoste, în solidaritate, în bunătate. Cei care sunt doborâţi la
pământ, şi nu se găseşte nimeni care să-i ridice. Dimpotrivă, sunt tot mai
zdrobiţi, loviţi cu picioarele. Aceia care nu mai găsesc nici un rost de a mai
trăi. Stau pe marginea prăpastiei, văd cum se consumă ultimul fir subţire al
speranţei, şi aud cum creşte în interiorul lor urletul disperării, şi hotărăsc
că nu se mai poate continua aşa. Drama singurătăţii bătrânilor consideraţi
piedică, puşi de-o parte, plasaţi în cadrul unor ospicii mizerabile în
aşteptarea morţii. Săracul, redus numai la condiţia unei epave, acela care a
ieşit acum din închisoare şi vede cum toţi ceilalţi fug de el, până şi cei din
familia sa. Este evitat de persoanele cumsecade ca un rîios.Văduva care-şi
mărturiseşte netăinuita dezolare: “Nu am nici o prietenă, şi aştept moartea
uitându-mă la televizor”. Responsabilitatea mea: Când, din motivele cele
mai diferite şi meschine, nu primesc anumite persoane. Când “izolez” pe cineva
din cauza prejudecăţilor mele. Când refuz să renunţ la puţin din timpul meu în
favoarea aceluia care ar vrea să-mi destăinuiască din necazurile sale. Atâta
vorbărie inutilă. Formulări de proiecte măreţe şi răsunătoare şi orbire în faţa
acelei persoane concrete, în carne şi oase, care îţi stă alături, şi care are
nevoie numaidecât de un gest de la tine, un cuvânt oricât de mic, cea mai mică
atenţie.Capul şi gura în activitate frenetică şi inima distrasă, absentă,
moleşită, greoaie în a pricepe, în a fi cuprinsă de suferinţa altuia. Rugăciune:
Doamne, când îmi ridic privirea, rătăcit, de la căderea Ta dură, vreau ca
Tu să poţi să pui stăpânire pe privirea mea plină de suferinţă şi de
participare iubitoare! Fă-mă atent şi prezent la nenumăratele creaturi care
traversează tunelul singurătăţii! Mâna mea să fie totdeauna dispusă să exprime
gestul de prietenie, fără a cădea în ispita de a înălţa bariere de separare,
refuz, discriminare, sau chiar şi numai de indiferenţă! Doamne, dă-mi puterea
gestului “care nu rezolvă nimic”! Eu nu sunt chemat să rezolv toate problemele
lumii. Trebuie să încep să o pe rezolv cea mai mică, elementara problemă a
săracului care aşteaptă, acum, ceva de la mine.Doamne, fă-mă conştient că, da,
problemele se rezolvă, “la sursă”. Dar, deocamdată, acela care e prăbuşit la
pământ, are nevoie de cineva care să se situeze la înălţimea sa. A fi aproape
de cineva, înseamnă să te apropii, şi, mai ales să te cobori. Mărire
Tatălui...Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce, Milueşte-ne pe noi!
STAŢIUNEA A X-A. Naştere de sânge
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.
Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.
Atunci
Atunci când trupul unui om este expus curiozităţii,
ofenselor vulgare, acela nu mai este om. “Dacă mulţimea are o limbă
să strige, o gură să fluiere, mâini ca să zgârie şi să arunce cu pietre, are
ceva încă şi mai rău decât toate acestea: ochii”.
Are ochi teribili mulţimea. Ochi care pot să insulte un
om, mai mult decât toate injuriile şi ameninţările. Mulţimea are priviri
sacrilege, ochi lacomi, neruşinaţi, străpunşi de străluciri isterice, ochi
care-l insultă, şi-l fac mai gol pe acela expus privirii lor.
“Dezbrăcat ca un bolnav la consultaţie. Omul Îl consultă
pe Dumnezeu mai înainte de a decreta sentinţa de moarte”.
Dar chiar şi această “despuiere” este o urmare începută
la Întrupare. De fapt, tot ceea ce Îi fac oamenii, El le-a acceptat deja, le-a
ales de mai înainte. Tot ceea ce Îi iau, ce Îi smulg, El le-a oferit deja de
mai înainte.
El însuşi declarase: “Viaţa mea, nimeni nu o ia, ci o dau
eu însumi”.. (In 10,18)
Şi totuşi splendoarea Sa constă tocmai în despuierea
totală. Şi plinătatea aparţine aceluia care a dat totul. Fără haine. I-a fost
luată şi ultima protecţie.
Mai înainte de toate I-au luat prietenii, prestigiul, simpatia
poporului… Cei puternici au învins, L-au despuiat de toate. Acum s-a
descoperit, într-adevăr, Dragostea absolută şi se manifestă fără de umbră slava
lui Dumnezeu. Trebuie să privim. Nu există nici o îndoială. Pleacă gol, aşa cum
a venit. Nu a luat nimic de la noi, nu Şi-a însuşit nimic din lucrurile
noastre. E un fel de naştere. El e gol ca nou-născutul.
Astăzi
- Lumea
acuză pe nedrept.
- Familii
constrânse să trăiască îngrămădite în locuinţe insalubre.
- Aceia
care sunt despuiaţi de demnitatea lor, de libertate, de încredere, de respect,
de onoare.
- Toţi
aceia care suportă violenţa, abuzul.
- Toţi
aceia care sunt lipsiţi de cele mai elementare drepturi umane, cobai,
inconştienţi care sunt manipulaţi prin intermediul celor mai rafinate tehnici
inventate de progres.
Responsabilitatea mea
- Chiar şi
noi suntem complicii gestului brutal şi josnic al soldaţilor, când:
- Luăm cuiva demnitatea cu flecărelile, cu
bârfa, răutatea, bombănelile, insinuările noastre.
- Tratăm
persoanele ca pe nişte lucruri, le instrumentalizăm, le manipulăm, ne folosim
de ele, le dominăm.
- Cedăm în
faţa curiozităţii şi, cu amestecurile şi indiscreţiile noastre grosolane,
călcăm în picioare acea zona de intimitate care ar trebui să o respectăm cu
străşnicie.
- Clasificăm,
catalogăm, în grabă, fără să ne sforţăm să citim, să intuim intenţiile
profunde.
- Scoatem
la iveală cu satisfacţie defectele şi greşelile altora, şi acoperim, ignorăm
calităţile.
Rugăciune
Doamne, fă-mă să înţeleg că fapta cea mai josnică pe care
pot s-o săvârşesc este aceea de a fura misterul unei persoane. Fă-mă să înţeleg
că, atunci când mă apropii de o creatură a Ta fără un sentiment de respect
profund, eu o “profanez”. O golesc, o despoi de Mister.
Orice om este o fiinţă “locuită”, un tabernacol. Şi orice
ofensă adusă demnităţii sale este un sacrilegiu, o profanare a unui “loc
sfânt”.
Mărire Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.
Îndură-te de noi.
STAŢIUNEA A XI-A. Dumnezeu este nemişcat. (Ps 21,17-18)
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.
Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.
Atunci
Nu exista nici o îndoială. Piroanele sunt adevărate
piroane. Şi pătrund în carne, zdrobesc tendoanele, sfarâmă oasele. Şi durerea
atinge limite insuportabile. Ceva îngrozitor.
Moartea survenea, în ciuda mai multor zile de torturi
sfâşietoare, prin extenuare sau prin sufocare. Victima, goală, adusă în
imposibilitatea de a face şi cea mai mică mişcare, era expusă la setea cea mai
chinuitoare, muştelor, corbilor, pe lângă durerile cele mai sfâşietoare.
Câteodată nici călăii nu rezistau la acel spectacol barbar şi-l terminau pe
condamnat cu o lovitură de lance sau sfărâmându-i fluierele picioarelor. El îşi
oferă mâinile care au fost pline de seminţe divine şi au fost puse peste atâţia
bolnavi. Îşi oferă picioarele care au fost bătătorite de-a lungul tuturor
drumurilor. Îşi oferă trupul, aşa cum o făcuse deja cu o seară mai înainte în
timpul Cinei. Un trup care tremura, care este sfârtecat, oribil de zdrenţuit.
Poate că duşmanii se temeau ca nu cumva să zboare spre
cer ca o pasăre. De aceea I-au răstignit aripile pe lemn. Dar El a venit să
rămână, pentru a pătrunde străfundurile condiţiei umane, şi nu pentru a fugi.
Chiar şi soarele păleşte în faţa acestui spectacol sălbatic. Se pare că între
Dumnezeu şi om trebuie să fie totdeauna la mijloc un copac.
Pe acel lemn a fost atârnat coşul cu pâine, pocalul cu
vin. La dispoziţia tuturor. Încă odată Dumnezeu a pregătit o masa în pustiu.
“Luaţi şi mâncaţi…”, “Beţi toţi…”
Dumnezeu e imobil, paralizat de patru piroane. Dar
mâinile Sale rămân deschise. Şi braţele sunt deschise larg într-un nemăsurat
gest de binecuvântare, care-i îmbrăţişează pe toţi, cuprinzându-o şi pe cei doi
răufăcători care au fost răstigniţi alături.
Dumnezeu este imobil. Dar avem impresia că are loc
începutul unei imense procesiuni, din diferite puncte ale pământului, atrasă
irezistibil de acel stindard de sânge.
Astăzi
- Aceia
pentru care viaţa este un infern, un chin continuu, zi şi noapte.
- Copiii
anemici.
- Popoarele
condamnate la subdezvoltare, la foame, la analfabetism, de egoismul nestăpânit
al marilor puteri.
- Copiii
torturaţi sub ochii părinţilor.
Responsabilitatea mea
- Lipsa de
dreptate.
- Teama de
a ne compromite în favoarea celor săraci, celor oprimaţi. Lăsăm să se întâmple,
închidem ochii… Nu am făcut nimic.
- Incapacitatea
noastră de a împrumuta glas celor care nu au glas, dar ţipăm îndată ce sunt
atinse interesele noastre.
- Manevrele
mai puţin clare, schimburile mai puţin cinstite, ambiguităţile, complicaţiile
meschine care sunt în mod obişnuit scuzele celor care nu pot să se apere.
- Dorinţa
de a fi luat în seamă. Afirmarea prestigiului. Ambiţie de evidenţiere, de a
apare puternici, influenţi, importanţi.
- Rivalităţile
ridicole.
Rugăciune
Doamne, dă-mi curajul să mă bazez cu totul, în mod
exclusiv, pe forţa slăbiciunii şi pe nebunia Crucii.
Trebuie să încetez de a mă considera important, dacă
vreau să dau ceva oamenilor.
Trebuie să încetez de a mă agita prea mult.
Trebuie să încetez de a mă considera indispensabil.
Răstigneşte-mă pe crucea sărăciei, a rămânerii în umbră,
a slăbiciunii, a “inutilităţii”.
Aşa voi fi sigur că nu mă învârt în gol, bombănind.
Mărire Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.
Îndură-te de noi.
STAŢIUNEA A XII-A. Au ucisCuvântul. (In 12,24)
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.
Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.
Atunci
Lunga, implacabila asfixiere, între tăcerea
neliniştitoare a Tatălui şi răutatea oamenilor. Eforturile enorme pe care le
face ca să respire, nu-L împiedică să audă blestemele, batjocurile, insultele.
Dar El, mai înainte de a muri, a scos un strigăt. Da. Este
strigătul celui care moare. Strigătul aceluia care îşi ia rămas bun
de la lume. Dar, strigătul lui Isus este mai degrabă, cel al unuia care se
naşte, care îşi exprimă astfel salutul său adresat vieţii, stabileşte într-un
fel anume relaţia sa cu lumea. Strigătul lui Isus vesteşte naşterea unei lumi
noi. A dispărut întunericul care pusese stăpânire pe pământ. Încă odată,
Dumnezeu a trebuit să le separe pentru ca să apară lumina. Creatorul, ca şi în
prima zi, este la treabă. Şi apare astfel un univers nou. Acel strigăt este
strigătul unuia care străpunge bezna morţii, dar salută în acelaşi timp Ziua lui
Dumnezeu care răsare la orizontul întunecat al lumii. De fapt, acel strigăt a
putut fi strigătul naşterii mele în Spirit. Spiritul care, din străfundul fiinţei
mele, îmi sugerează rugăciunea noului-născut: “Abba, Tată!”
Dumnezeu, din acest moment, a fost promis tuturor. Nu mai
este privilegiul exclusiv al unora.
Dumnezeu, aşadar, a izbutit să moară. Acest lucru pare a
fi un miracol. Dar adevărul, marele miracol, consta în aceea că a răsturnat
ordinea lucrurilor, fapt pentru care moartea devine un mesaj, izvor de viaţă.
Şi totul începe de la capăt.
Astăzi
- Vieţile exterminate, de ordinul milioanelor, mai
înainte de a se naşte.
- Nici o staţiune nu e mai actuală decât aceasta, pentru
că nici un eveniment nu este mai actual decât moartea. Unii mor în clipa de
faţă (de foame sau de cancer, sau din cauza vitezei, de gloanţe sau din lipsă
de iubire). Să dedicăm atenţia noastră – şi un moment de tăcere – tuturor acelora
care mor astăzi, celor “căzuţi” în această zi. (să păstrăm un moment
de tăcere) O mulţime de anonimi care se prezintă în faţa Aceluia care cunoaşte
pe fiecare după nume. Acela care a murit pentru fiecare. Acela care a
“încercat” chiar şi această experienţă a condiţiei umane.
Responsabilitatea mea
Chiar şi noi putem omora pe cineva. Îl putem ucide în
calitatea sa de frate, refuzându-i iertarea, menţinând în inima noastră dorul
de răzbunare şi ură. Tachinări, resentimente, ranchiună, indiferenţă ostentativă,
toate sunt “atentate” împotriva dragostei, şi deci a vieţii. Când refuz cuiva
un loc în inima mea, eu îi refuz dreptul la viaţă. Când retrag darul meu
de dragoste, eu ofer moartea.
Rugăciune
Doamne, Ţi-i recomand
pe acei care se sinucid. Tu singur ştii pentru ce un om ajunge să-şi pună capăt
zilelor.
Doamne, am nevoie şi
eu să stau mult sub Crucea Ta, ca să învăţ ce înseamnă dragostea şi, mai ales,
care este preţul ei. Dragostea, într-adevăr, nu calculează îndelung. Plăteşte
îndată. Fă-mă să înţeleg că numai egoistul este un nehotărât al vieţii, un
falit, chiar dacă socotelile lui mizerabile sunt exacte. Viaţa mea este inutilă
dacă nu are este dragoste.
Mărire Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.
Îndură-te de noi.
STAŢIUNEA A XIII-A. Fructul rupt de pe copac. (Deut 21, 22-23)
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.
Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.
Atunci
Au făcut cu El ce au voit.
Acum mama Lui poate din nou să-L ia înapoi. Şi ea
primeşte acea pâine consacrată, acel ciorchine de strugure strivit, stors, fără
nici o picătură.
“Ea a dat viaţă Fiului, acum primeşte moartea Sa” (P.
Talec)
Dumnezeu a fost luat de pe Cruce, aşa cum este rupt un
fruct de pe copac. E doar un cadavru inert, care nu opune nici o rezistenţă,
dat fiind rigiditatea morţii. Oamenii sunt grăbiţi să se debaraseze de cadavrul
lui Dumnezeu. Totul s-a terminat. Totul e pierdut. Speranţa spulberată.
Lăsaţi-L pentru câteva momente pe genunchii ei. După iertarea Fiului, oamenii
au nevoie de iertarea Mamei. Lăsaţi-o să-L nască şi în durere. Lăsaţi-o să-L
ofere lumii încă odată, ridicându-L pe braţele sale, ca un complice la un dar
de dragoste nebună.
Ea a rămas credincioasă. Ea a continuat “să păstreze” şi
“să mediteze” la toate lucrurile (chiar şi acum, strângându-L la piept,
meditează la Fiul, meditează la acel trup care a suferit chinul morţii). De
aceea ştie că nu s-a sfârşit. I se cuvine ei, care nu a scăzut în credincioşia
ei, să primească rodul a ceea ce a semănat dragostea.
Dacă îngerii ar fi voit să cânte, ca în acea noapte: “Pace
pe pământ oamenilor pe care El îi iubeşte” (Lc 2,14), Mama ar fi fost de acord.
Astăzi
- Aceia care stau la căpătâiul unei persoane dragi, care
trage de moarte.
- Părinţii care primesc vestea morţii unui copil.
- Aceasta este şi staţiunea acelora care nu pot să
suporte soarta lor. Şi fug de cruce.
- Aceia care nu mai fac nimic. Au epuizat rezerva de
speranţă. Nu mai aşteaptă nimic. Nu acceptă o situaţie dificilă.
- Infidelităţile de orice fel. Aceia care “părăsesc”,
abandonează.
Responsabilitatea mea
Nu exista nici o infidelitate în faţa căreia eu să mă pot
mărgini doar la scandal, plâns şi lacrimi pentru “căderile” altuia. Aceia care
“dezertează, cheamă în judecată pe aceia care rămân. Cheamă în judecată “felul
meu de a rămâne”, calitatea vieţii mele.
Am oferit totdeauna o mărturie voioasă, convingătoare, de
fidelitate dinamică şi creativă?
Nu am decepţionat, din întâmplare, pe cineva, care caută
mai multă coerenţă, sinceritate, stil evanghelic, pasiune, fraternitate
autentică, un fel de “a fi” mai mult?
Interpretarea mea personală a vieţii creştine este atât
de potrivită încât să favorizeze credinţa celor care se găsesc în dificultate
sau caută pe dibuite? Oare nu sfârşesc prin a stinge şi ultima rază a unei
flăcări care abia mai pâlpâie printr-un fel funcţionăresc, un fel de
îmburghezire, o viaţă exuberantă?
Nu sunt oare responsabil că am trădat aşteptările,
speranţele, aspiraţiile cele mai legitime?
Nu am lăsat, din întâmplare, să scadă dragostea, să
amorţească idealurile, să fie restrânse orizonturile, până la a crea o
atmosferă sufocantă?
Rugăciune
Doamne, bagă-mi bine
în cap că eu “ţin” atâta timp cât “ţin” piroanele. Piroanele coerenţei, ale
sacrificiului, ale convingerii, ale întâlnirii cu Tine în rugăciune, ale
dragostei. Da, fidelitatea mea depinde de profunzimea în care au pătruns
piroanele. Şi sunt piroane, bineînţeles, ca ale Tale, care “ţin” viaţa, nu
moartea…
Sfântă Fecioară
Marie, primeşte în braţele tale pe omul care în fiecare zi este aruncat în
gunoiul dispreţului, al refuzului, al excluderii.
Sfântă Fecioară Marie, asigură-ne că Fiul tău nu a obosit
să ne mai obosească încă, în ciuda a toate…
Mărire Tatălui…
Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.
Îndură-te de noi.
STAŢIUNEA A XIV – L-au dus pe Dumnezeu la cimitir. (1 Cor 15,55)
Ne închinăm Ţie Cristoase şi Te binecuvântăm.
Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.
Atunci
Acum Pilat poate să-şi permită chiar o faptă de
mărinimie. A dat trupul lui Iosif”. (Mc. 15,45)
Nu trebuie să se mai teamă nimeni de profetul mort. O
piatră mare la intrare. De acolo moartea. De aici viaţa. Tăcerea lui Dumnezeu.
Tăcerea oamenilor.
Cum mai poţi să-L întâlneşti pe Dumnezeu într-un mormânt?
S-a lăsat seara. E noaptea noastră. În lume a început să se lase frigul. Numai
credinţa poate să grăbească ziua.
L-au condus pe Dumnezeu la cimitir. L-au dus înapoi. L-au
redat trecutului. N-a mai rămas decât o amintire, un bocet. I-au ridicat un
monument.
Într-un cimitir nu se mai poate întâmpla nimic. În
mormânt, chiar şi Dumnezeu devine inofensiv, numai nelinişteşte pe nimeni. Un
Dumnezeu care trăieşte devine prea stânjenitor.
L-au pus într-un mormânt, aşa cum se ascunde un tezaur în
casa de fier. Mai bine să ai de-a face cu nişte oase, decât cu un
Necunoscut care trece pe străzile noastre.
Nu ştiau că acel trup, băgat în pântecele pământului,
este o sămânţă care e gata să facă să explodeze, în tăcere, crusta pământului.
…Şi acea piatră apăsătoare, rostogolită la intrarea
mormântului, peste puţin timp, va fi o enormă rază de lumină.
Astăzi
Ocnaşii condamnaţi la moarte, care rămân totuşi în viaţă.
Aceia care spun : “N-am să mai văd faţa soarelui”.
Oaspeţii spitalelor psihiatrice.
Toţi aceia care se simt uitaţi.
Responsabilitatea mea
Îl înmormântăm pe Domnul când Îl ascundem, când Îl mascăm
cu compromisurile noastre, aranjamentele noastre, “adaptările” noastre.
Când dezamorsăm, cu operaţiuni de bun simţ, sarcina
explozivă a mesajului Său.
Când punem în circulaţie o imagine deformată, în locul
celei autentice. Când viaţa noastră, în loc să fie semnul transparenţei, este
sub semnul celei mai deprimante opacităţi.
Când, în loc să aducem o mărturie de eliberare, ne
aplatizăm în spatele pietrei funerare a formalismului, a intoleranţei, a
fricii şi a unei corectitudini exterioare, care, de multe ori, ascunde chipul
adevărat.
Rugăciune (pentru) către Biserica
Biserică a lui Cristos, te rog, nu te ocupa de cei morţi.
Nu te opri să păzeşti un mormânt. Gândeşte-te, mai degrabă, să nu părăseşti
Crucea. Nu îngropa Crucea.
Ia-ţi locul pe Cruce.
Biserică a lui Cristos, nu te plasa pe drumul unei
popularităţi facile, al urcuşului, al prestigiului, al consensului organizat.
Mă înspăimântă când văd că ţi se aduc osanale, când te
văd aclamată, când eşti pe coperţile revistelor, dar nu şi în inima oamenilor.
Când vorbeşti, dar nu aduci Vestea cea Bună, când aprinzi
entuziasmul, dar nu reuşeşti să aprinzi scânteia angajamentului şi a alegerilor
mai incomode.
Mă simt sigur numai atunci când te ascunzi, te învăluii
în întunericul luminos al micimii, al neimportanţei, al refuzului categoric, al
oricărei auto-idolatrii, şi nu ascunzi pe Singurul Domn.
Biserică a lui Cristos, alege Calea Crucii. Crucea este
antena minunată care-ţi permite să captezi vocea tuturor oamenilor. Pe lungimea
de undă a Crucii, niciun strigăt, nicio chemare de ajutor nu s-a pierdut.
Crucea este locul unde tu, Biserică, Mamă săracă, eşti
chemată să naşti pe fiii tăi, în durere.
Biserică a lui Cristos, permite-mi să-ţi repet,
răsturnând o sfidare a cărturarilor de pe Golgota: “Nu coborî de pe Cruce.
Astfel îl vom vedea şi vom crede în El!”
Iar acum....
Trebuie să alergi şi să dai de ştire.
Trebuie să spui prietenilor că există un Trecător pe
străzile noastre…
Tatăl nostru….
[1] 19,6
[2] 19,17
[3] Gal. 6,2
[4] Lc 2,33-35
[5] 2,4
[6] în acest
caz
[7] Această
staţiune ne sugerează
[8] Nu mai e
nimic de adăugat.
[9] Lc. 23,26
[10] Is 50,6; Is
26, 8-9
[11] Mt. 7, 21
[12] E dificil,
cu acest Dumnezeu, să fii la locul tău, chiar şi atunci când se face Calea Crucii.
[13]
Is. 63,3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu