George ANCA - Achille Miglietta ACHILLE VISÂND

George ANCA

Achille Miglietta

ACHILLE VISÂND

Purced a scrie mici amintiri ale copilăriei mele, până la atingerea vârstei de cinsprezece sau şaisprezece ani.

Adesea în bună-voire visam că zbor. Rostul acestor vise ale mele nu reuşea să-mi se explice, ceea ce nu însemna că nu aducea în mine atâta fericire. Dimpotrivă, la trezire rămâneam toată ziua trist şi arţăgos. Totuşi, din păcate, trebuia să muncesc, şi, când mă ocupam cu ceea ce aveam de făcut, prin forţă majoră, izbuteam să mă detaşez. Vorbind despre muncă în viaţa mea, am făcute câte ceva.  Începând de la unsprezece ani.

La ţară, se obişnuia să se stropească viile pentru a le feri de peronospora, o boală a plantelor, şi de aceea se efectuau aceste pompări. Treaba mea era să aduc apa celui cu pompa, care o vărsa în ea spre a-şi continua munca. Recipientul era o amforă de cinsprezece litri şi, natural, trebuia să merg Înainte şi înapoi până ce termina de udat întregul câmp. Apoi pentru a rămâne legaţi de câmpie.

Sosea vremea culesului viilor, care cădea la finele lui septembrie, începuturile lui octombrie. Sosea şi pentru femei, care aveau misiunea să taie strugurii, şi fiecare avea un vas unde se puneau strugurii, când îl umpleau trebuia golit şi asta era datoria mea de a merge să-l golesc într-un vas mai mare, iar apoi să-l aduc gol spre a putea continua munca. Şi, natural, pe tot timpul recoltei, atitudiea mea era aceea de a merge Înainte şi înapoi până la sfârşit.

Cât despre vârsta menţionată, este vorba că aveam unsprezece ani. Greutatea mea corporală era de douăzeci şi opt kg, dar fizic, chiar dacă slab, graţie bunului Dumnezeu, eram sănătos tun. Cu toată figura mea longilină, dar, aş spune, silinţa mea în oricare loc unde am muncit, nimeni nu s-a plâns de prestaţiunile mele. Deseori, reuşeam să fac mai mult de cât era nevoie  şi de cele mai multe ori eram lăudat şi mi se mulţumea şi, natural, aceste laude mă umpleau de bucurie, dându-mi forţa şi spiritul de a continua în viitor, şi nu m-am oprit până la ajungerea vârstei pensionării mele.

Fără a deplânge tot ce am făcut, vorbind mereu despre muncă. Plata acestor munci ce le-am făcut la vârsta de unsprezece ani era de 300 de lire pe zi, comparând cu euro, ar veni cum am spune 1 euro şi cincizeci de sutimi. Pentru unii poate părea o inerţie faţă de azi, dar pe atunci acelea erau plăţile ce se retribuiau.

Căci, oricât era de puţin, tot reuşeam să aduc o contribuţie familiei, dând ajutor necesar supravieţuirii. M-am născut într-o familie numeroasă. Eram antepenultimul din nouă fii. Tatăl meu, fie pomenit, cu toate că muncea, nu era suficient, pentru a face faţă tuturor exigenţelor familiei. Amintesc doar de vremurile dure de atunci şi dificultatea de a debarca lunarul. Dar în pofida condiţiilor precare, puţin de tot ne lipsea pentru a fi fericiţi.          Vobind de fericire, toţi, indistinct, aveau un comportament fratern, ca să nu mai vorbim de prieteniile fondate pe cinste şi umilinţă. Erai ajutat la nevoie, fără scopuri secundare, nu cum se întâmplă acum, mereu cu intenţii de a avea o confruntare, ori pentru interese ascunse. Lumea pe atunci nu era egoistă precum azi, ambiţioasă lipsă de scrupule.

Condiţia care a dus la acest comportament al oamenilor a fost oil Boom-ul economic, renegând frăţietatea tuturor popoarelor şi respectul pentru om, de oriunde ar proveni. Nu vreau să mă divulg în aceste critici comportamentale ale oamenilor de azi, pentru că ar trebui spuse încă atâtea lucruri ca acelea, încât n-ar ajunge o carte pentru toate manipulările persoanelor corupte, lipsite de scrupule şi fără omenie, carenţi de credinţă şi religiozitate, făcând rabat de la legile lui Dumnezeu, continuând a trăi în liber arbitrul propriului egoism, încălcând legile sociale  pe care le învaţă constituţia, menţinând comportamentul contrafăcut şi dictatorial, pe cheltuiala aceloraşi persoane care trăiesc în legalitate socială şi, natural, mai mult ca oricând în legile domnului, timorate de pedepsele impuse de cele zece porunci.

    Voiesc să mă opresc un pic, spre a vorbi despre cei care gestionează o ţară, adresându-mă politicienilor în mod special, nu că aş face-o în mod specific României, dar în toate ţările din lume, natural, în ţările democratice, excluzând ţările dictatoriale. Dar mă refer la politicieni care au fost aleşi de popor şi deci dându-le însărcinarea de a le administra expectativele şi sperând că vor face o utilizare bună a misiunii ce li s-a încredinţat. Persoanele care dau votul acestor politicieni ar trebui: prin confruntare, a li se da condiţiuni sociale de a înainta economic, încercând soluţiunile cele mai adaptate ţării. Dincolo de culorile sau provenienţa partidului lor. Neamul nu are mistica pentru a da o valorizare a provenienţei lor, dar alegerea pe care o fac e doar pe încredere, sau pentru admiraţie, sau pentru că îl cred capabil să le dea bunăstare şi mai presus de orice îl cred o persoană cinstită.

Aceste expectative pe care le cer nu ar trebui să-i deziluzioneze. Mă gândesc la toţi politicienii de bună credinţă care au frică de Dumnezeu, astfel încât să persevereze întru cauze drepte spre a da ţării soluţia către progresul în toate sensurile. Condiţiile pentru a putea ajunge la aceste ţinte se pot obţine simplu, prin menţinerea împreună cu toţii, vorbesc de cine guvernează şi de cine e în opoziţie, creând un team, unind propriile forţe, pentru a avea o reuşită majoră la soluţia de care ţara are nevoie, lăsând deoparte propriile ambiţii ale escaladelor personale. Aceasta este părerea mea ca observator, dându-vă acest mic sfat.

Dar pricep că a obţine ca asta să se întâmple ar însemna un miracol politic, care ar putea fi istoric. Prin urmare, consider că totul e utopie. Dar apoi se zice că nu există nimic imposibil, destul să vrei, ţinându-se angajamentul pentru reuşită.

Mă felicit cu toţi cei ce susţin această a mea iniţiativă. Dându-le augurarea unei bune reuşite şi cu orgoliul de a fi creat un bun obştesc. Soluţiile de a putea ajunge la aceste obiective se ating făcând cecetări în varii domenii, unde există posibilitatea de a crea infrastructuri care lipsesc ţării. De exemplu, agricultura în care România are o bogăţie inestimabilă, în acest domeniu, şi nu se exploateză minimamente din cât s-ar putea fructifica, şi şi-ar aduce contribuţia, creând o cantitate de locuri de muncă, iar, vorbind de muncă, s-ar reduce şomajul, pentru a nu constrânge atâţia oameni să plece în alte ţări.

Vorbind despre pământ; sunt atâtea moduri cum să-l întrebuinţezi. Spre a da un exemplu. Făcând plantaţii de flori nu la nivelul de a satisface nevoia ţării, ci pentru a le exporta în exterior, cum fac olandezii, şi pentru că pământul vostru este foarte fertil şi nu ar fi probleme de producţie. Acesta e unul din atâtea feluri de cum s-ar utiliza, dar există şi alte sisteme de producţie. Un alt mod ar fi acela de a creşte vite, mereu la nivel de exporturi.

Am atâţia amici politici, nu la nivel guvernativ ca parlamentari, dar exercită aceeaşi politică administrativă. Adesea se discută de politica guvernativă în general, pe toate domeniile de actualitate. Discutendo: Soluţiile cele mai convenabile de aplicare a căilor de urmat, cum să se investească, pentru a căuta să se dea ţării resurse economice. Cum să exploatezi ceea ce statul are la dispoziţie spre a face uz. Şi dându-mi părerea acestor amici ai mei, încă şi ei mi-au dat-o pe scurt, ca soluţii primare de a investi în agricultură.     Dar există atâtea alte soluţii, de exemplu de a se face o cercetare comercială la nivel european a acelor producţii care au carenţă de produse şi se importă de la alte naţiuni, şi să producă acele produse. Dau un exemplu al Italiei, resursele noastre sunt bazate exclusiv pe acest tip de muncă. Materialele care se folosesec se află pe câteva domenii şi aceste lucrări se exportă în exterior contribuind la economia ţării. Noi nu avem subsoluri în remiză ori mine de exploatat cum aveţi voi, care şi în acest domeniu aveţi încă bune posibilităţi, ca soluţie la nevoia voastră. Mă ţin de-o parte de cei ce mă simt încrezut cu asemenea idei.

            Cerându-mi umil iertare şi scuzându-mă pentru exuberanţa mea ca interlocutor al vanei Glorii.

Mă întorc a vorbi despre aceste fatidice vise ale mele, cu simplicitatea unui copil care caută cu orice preţ să atingă această sete de a zbura, fără a se gândi la riscul ce i se împotrivea. Dar încăpăţânarea mă făcea să nu renunţ la această aventură.

Prima oară s-a petrecut într-o zi de iunie de toată frumuseţea. Vorbesc de pământul din josul locuinţei unde trăiam şi, privind dedesubt de la etajul al treilea, vedeam plante cu  fructe, cu ramuri pline de abundenţa acelor fructe, mai ales un cais, mai mare în dimensiunea sa decât celelalte, care emana un parfum tare al aromei sale. Aflându-mă în faţa acestei mari panorame de delicii, m-a cuprins o dorinţă foarte intensă de a ajunge jos, spre a degusta aceste fructe cât mai repede cu putinţă.

Dar fratele meu geamăn încerca în toate felurile să mă facă să renunţ la isprava mea, pomenind riscul care nu-mi trecuse prin gând în previziunile mele, el fiind mult mai ponderat în soluţiile temerităţii mele. Dar de această dată nu fu poasibil a-mi da linia dreaptă, pentru că hotărârea mea era ireversibilă.

Deschisei fereastra şi, punându-mi picioarele pe pervaz, ridicai ochii la cer rugând pe Dumnezeu să mă ajute. Mă aruncai cu capul în jos, când ajunsei la circa trei metri înălţime, mă pusei în poziţie verticală şi, spre marea mea stupoare, sosii la sol fără nicio formă de gravitaţie, adică impactul a avut loc ca şi cum greutatea mea n-ar fi existat, deci, făcând exemplul, că trupul meu era ca un fulg.

Mă ridicai încă o dată privind cerul, cu titlu de mulţumire. Rămăsei în picioare pentru câteva secunde şi-mi dădui seama că picioarele mele nu se sprijineau complet pe pământ, ci rămâneau la circa o duzină de centimetri în gol de la sol. Locul unde se petrecuse această aterizare a mea era acoperit de iarbă foarte joasă şi, rămânând în poziţie verticală, picioarele mele atinseră partea superioară a acelei ierbi. Începui să mă mişc, hotărând să ajung la prima plantă, cea mai apropiată de unde mă aflam.

 Era un cireş. Dar, mişcându-mă, am realizat că nu era necesar să acţionez picioarele, ci reuşeam acelaşi lucru fără a face normal paşii necesari. Ajungând sub plantă, începui să le aleg pe cele mai mature pentru a le mânca, dar partea inferioară nu avea multe mature. Decisei să pot ajunge la partea superioară. Şi, cu mare stupoare, observai că o pot face fără nicio forţare fizică, ci se întâmpla simplu, după voirea mea, rămânând mereu în aceeaşi poziţie verticală.

Sfârşind de degustat cireşele, la douăzeci de metri de unde mă aflam, era această enormă plantă de cais şi, în acelaşi mod de locomoţie, sosii. Şi aici, folosind acelaşi mod de la prima plantă, reuşii să culeg pe cele mai mature; parfumul şi dulceaţa acestui fruct erau afrodisiace, şi le mâncai, cu pielea crăpată.  După ce mă săturasem de cireşe şi caise, nu mai era loc de vizitat alte plante, pentru că stomacul meu era plin, şi amânai pe data următoare.

Hotărând a mă întoarce acasă, nu aveam chef să urc pe scări, ci să folosesc aceeaşi minune, pentru a mă întoarce sus, la etajul al treilea, unde locuiam. Ajuns sub casă, avui un pic de frică şi ezitare. Această nesiguranţă mi-o transmisese fratele meu, datorată ponderaţiei sale, de a nu-mi face riscuri, pentru nevătămarea mea. Dar încăpăţânarea mea, gândind la reuşita de a ajunge jos, de ce nu trebuia să reuşească a merge şi în sus?

De aceea, fără a mai reflecta, tentai escalada pentru a ajunge la punctul de plecare. Ridicând sus braţele, desluşii zborul spre înalt şi nu aflai niciun obstacol pentru a ajunge, în picioare, pe pervazul ferestrei. Şi intrai în casă ca şi cum aş fi făcut o plimbare.

Cu tot entuziasmul şi bucuria expediţiei, şi găsindu-mă în capacitatea de a zbura, că nu era un lucru ce se întâmplă toate zilele unei fiinţe umane, de a reuşi să zboare, dar mă socoteam unul din fericiţi, cu darurile ce mi le descoperisem. Gândind la toate performanţele pe care le-aş fi putut obţine în atletism, în toate specialităţile sale, şi bătând toate recordurile mondiale. Dar abia sfârşi fantasticarea, că se făcu trezirea-mi.

Găsindu-mă în cea mai tristă realitate a unei mizere fiinţe umane, cu toate precarele sale condiţii de viaţă.

Rămăsei în pat pentru câteva minute, găsind modul de a reacţiona şi promiţându-mi a continua să trăiesc, chiar dacă înghiţisem broasca, augurându-mi s-o diger cât mai repede posibil, pentru această dezaventură. Mă ridicai şi, scrutând fereastra,  întrevăzui lumina soarelui strălucind, şi, privind afară, reuşii să-mi dau forţa să continui ceea ce făceam zilnic, de obicei. Ziua mi-am trecut-o în atelierul meu de tâmplărie şi, natural că apucându-mă de treabă, nu cred că puteam reuşi să o efectuez cum făceam normal, dar cu toate acestea aveam, nu mai puţin, intenţia de a nu rămâne neajutorat pentru că ar fi fost mai greu să treacă ziua.

            Punându-mi mintea cu ceea ce mi se întâmplase, nu acceptam uşor a mă găsi în cea mai angoasantă şi lugubră realitate. Şi pentru că era ca şi cum mi s-ar fi întâmplat o mare dizgraţie. Dar, gândindu-mă bine, a fost doar un vis. Chiar dacă se lăsa cu amar în gură. Aveam datoria să uit cât mai curând, fără a-mi crea o tragedie, pentru că viaţa continuă, şi nu trebuie cârpăcită cu vise.

            Mi-am promis mie însumi că, dacă aş fi avut oportunitatea să visez încă, sub acest prodigiu oniric al meu, voi vroi să-l exploatez la maximum, pentru a constata unde poate ajunge imaginaţia propriului creier. Încercând, încă, a putea înţelege cum se întâmplase aceasta, spre a avea o explicaţie şi a putea da o evaluare la nivel fizic.

            Căutând să găsesc în mine însumi soluţia şi gândind că raţiunea sau cauza se datorează vreunei ambiţii represate, pe care n-o ştiam, dar precum orice fiinţă umană de pe faţa pământului, toţi, indistinct, au asemenea percepţiuni, ţinându-le bine ascunse fără a le dezvălui. După modesta mea părere, pentru a da o evaluare materiei cenuşii, gândesc că ar fi un lucru greu de definit. De aceea consider că nici psihiatrii nu sunt în măsură să ajungă la fundul acestei nesecate mine a creierului.

            Mă opresc un moment pentru a vorbi despre fratele meu geamăn, pentru a da o indicaţiune asupra rolurilor pe care le are în privinţa mea. Partea mea consistă în a aduce deciziile în faptica vieţii, încercând a merge pe căile de parcurs, în modul cum am făcut-o mereu până azi, în cinste şi umilinţă, spre a nu cauza daune altora, ci încercând pe cât posibil să dau ajutor, în limitele putinţei, fără a cere în schimb nicio formă de răsplată. Apoi, sunt de mentalitatea acelora care spun că, uitând a face bine, te gândeşti să faci rău.

Dar ca toate fiinţele umane, chiar dacă numele meu este Achile, nu pot spune că sunt invulnerabil. Iar în cursul vieţii ţi se întâmplă ceea ce te aduce să te facă a-ţi pierde controlul propriei răbdări. Uite că soseşte şi rolul fratelui meu, şi pentru că el este partea sufletului care îmi dă forţa să reflectez la a nu comite lucruri greşite, să nu mă facă a mă pocăi de a fi reacţionat la mânie. Dar nu a reuşit niciodată în tentativa de a mă obstacula, pentru că nu exista premeditarea şi timpul necesar de reflexiune, dar trebuie admis că în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri a avut mereu mai binele, de aceea dând acceptarea scontată sfaturilor lui, cu stare bună de ambele părţi.

Amintindu-mi de maică-mea, fie pomenită, stând de vorba cu femeile din vecinătate şi vorbind de vicisitudinile vieţii, fiecare dintre ele povestind-o pe a sa, erau lucruri zilnice ce se petreceau în mediul familial. Apoi se ajungea a se vorbi despre propriii fii şi de caracteristicile lor comportamentale. Dar lucrul cel mai important pentru ele era acela de a da o apreciere pentru cel cu care avusese mai puţine supărări pentru a-l creşte. După ce vorbise de toţi fraţii şi surorile mele, venea rândul meu, şi-mi făcea plăcere auzind-o spunând că, dintre toţi, eram cel ce nu mă trezeam noaptea niciodată, şi aşa putea şi ea să doarmă netulburată până dimineaţa.

Explicaţia pentru aceasta vine pentru a face înţelese lungile mele vise onirice. Ceea ce intră în constituţia mea naturală. Atât cât să dau un exemplu, o dată adormit, nu mă trezesc uşor nici cu zgomote, şi nici dacă ar fi să mă mute dintr-un loc în altul. Înapoi acasă, într-o   dimineaţă! După ce petrecusem noaptea cu amici mâncând şi bând, distrându-ne, sosii acasă un pic obosit aşa că m-am şi pus în pat, iar după câteva minute adormii. Găsindu-mă în mijlocul unei câmpii, zburând în lung şi în larg în condiţii fizice şi cu caracteristicile unei păsări care, cu beatitudine, mă purta în rătăcire, fără niciun ţel.  

            Ziua era de o luminozitate splendidă şi radioasă, încât reuşai să vezi, de la înălţimea la care mă găseam, lucruri mici fără a mă forţa, dar grija mea era să înţeleg în ce zonă mă aflam. Nu ai mijloc de a percepe geografia, ca atunci când te găseşti pe pământ.

În câteva secunde, cerul se întunecă şi, imediat. mă gândii la introducerea din de Dante Aligheri. Care zice:

Nel cammin di nostra vita mi ritrovai in una selva oscura.

În drumul vieţii noastre m-am trezit într-o pădure întunecată.

(Pe calea vieţii noastre mă aflai într-un crâng de-ntuneric.)

Dar înălţând ochii în sus, nu văzui niciun nor. Întunecarea venea... Nu ştiu cum să numesc acest lucru gigantesc care se afla pe ţeasta mea. Apreciindu-i mărimea, era de o dimensiune comparabilă cu un teren de fotbal. Caracteristicile nu reuşeau să dea o siluetă precisă, dar o vedeam ca pe o formă de dreptunghi. Nu se auzea niciun zgomot, dar, în compensare, spre ciuda mea, începu să-mi fie frică a respira, era ca şi cum mi-ar fi lipsit oxigenul.

Nu trecu mult timp şi văzui venind în jos ceva, în direcţia mea, ca o formă de pâlnie. Apropiindu-se, realizai că era o plasă, geamănă plaselor folosite de pescari. O trecură dedesubtul înălţimii la care mă găseam, iar apoi mă aflai în centrul acestei pâlnii, cu partea inferioară într-o poziţie rigidă.

Începură să mă tragă în sus. Starea mea sufletească îmi prevestea sfârşitul. Şi nu reuşii să am o reacţie ca pentru a mă libera, acceptând ceea ce mi se întâmpla, şi pentru că încet-încet forţele mele nu mai erau în măsură să reacţioneze.

Începeam să înţeleg că am fost răpit de Extratereştri. Apoi îmi recăpătai cunoştinţa, dar nu reuşeam să-mi explic în ce scop mă duceau în vizuina lor şi care să le  fi fost intenţiile în ce mă privea.

Ajungând la înălţimea planului, plasa care mă înfăşura se opri din ambele laturi făcându-mă să înţeleg că trebuie să cobor. La sosirea mea nu era nicio fiinţă să mă aştepte. Abia pusei piciorul în această navă mare şi auzii o voce expilcându-mi ce să fac. Primul lucru care mă lăsă zăpăcit fu  vocea dându-mi instrucţiunile, era într-o perfectă italiană. Chiar de mi-era frică să respir, simţii o uşurare auzind vorbindu-se însăşi limba mea.

Primul lucru de făcut, îmi zise, să intru în prima cabină şi să-mi pun masca de oxigen şi să stau câteva minute până când îmi voi fi recăpătat forţele normale, reuşind să nu mai am nevoie de ea. Înainte de a intra în cabină, structurile acoperind pereţii nu reuşeam să înţeleg din ce material fuseseră făcute, dar aparent mi se păreau de plastic. Intrai în cabina care mi se spusese şi, automat, se închise în spatele meu. Era ca un ascensor, dar înăuntrul unui spaţiu de de circa patru mp. Cu o măsuţă unde se găsea masca, şi, flancat de un scăunel tapiţat cu forme anatomice, acesta înclinat uşor înăuntru, aşezându-mă şi, sprijinindu-mă cu spatele, simţii deodată o plăcută senzaţie de comoditate.

După ce mă odihnisem şi punându-mi masca, înţelesei deodată că  ceea ce aspirasem erau substanţe care, rămânând în ambianţa lor, nu aş fi avut probleme de respiraţie. Vocea se făcu reauzită spre a-mi da alte instrucţiuni de ce trebuie să fac. Îmi spunea să intru în cabina a doua şi dezbrăcându-mă de tot ce purtam astfel rămânând complet nud. Făcut asta. În aceeaşi cabină, în partea dreaptă, se deschise altă uşă, în acelaşi mod precum cele precedente. Şi, invitându-mă să intru, spunându-mi să fac un duş. Dar asta înţelesei imediat ce intrai, pentru că era mobilată cu toate cerinţele şi accesoriile pe care le comportă un duş, robinetul precum şi duşul.

            Deschid robinetul, cum se face normal la duşurile noastre. În locul apei, ieşea un abur, cu căldura  potrivită nevoii noastre, calorie medie. Ca şi cum s-ar fi ştiut despre modul cum o foloseam eu. Acest abur avea un miros straniu, pe care nu l-am mai simţit niciodată. Dar nu mă supăra, nici dacă îl respiram. Ba chiar îmi dădea senzaţia de  euforie întregului corp. Abia sfârşi de ieşit acest abur, după câteva secunde, începu să curgă un lichid precum cele pe care le folosim noi normal făcând duş. Vocea îmi dicta cum trebuie folosit acest lichid şi să-l stropesc pe toate părţile corpului, minuţios, fără a omite nicio parte.

            Acest lichid, în locul aburului, avea un parfum foarte intens, pe care, din păcate, nu mi-am putut da seama cu ce floare puteam să-l compar. Dar îmi amintii de un parfum pe care i l-am dăruit unei femei, cu mulţi ani în urmă, şi se numea „Orhideea Neagră”, şi nu ştiu dacă se mai găseşte în comerţ. După ce m-am executat, pe cum îmi spuseseră să fac, din acelaşi duş începu să curgă atât de dorita apă. Dar, din păcate, mi-a părut că nu era ca anoastră, pentru că simţeam un miros de alcool. Şi, apoi, trebui să mă supun la ce oferea casa, fără să-i fac să înţeleagă disconfortul meu, în folosirea acelei ape.

            Sfârşind cu spălatul, îmi spuseră că pentru a mă şterge găsesc găsesc într-un dulap cele necesare. Abia terminat, aceeaşi voce, să trec în altă cabină unde voi găsi un costum, şi, natural, spunându-mi să-l îmbrac, mereu cu aceleaşi metode din alte cabine, cu dispozitive de deschidere şi închidere.  Îl găsii agăţat şi, punându-mi-l, părea a fi fost de metal, dar partea internă era din stofă moale, care în contact cu pielea era plăcută. Costumul era croit dintr-o unică bucată, cuprinzându-mi şi picioarele.

            Sfârşind de îmbrăcat, se deschise altă uşă, şi mă aflai în faţă cu un coridor lung. Mergând pentru a ajunge la capătul acestui coridor, am simţit sub picioare ceva moale, care nu scotea niciun zgomot. La circa un metru de terminare se mai deschise încă o uşă, cu dimensiuni mai mari decât celelalte în lărgime şi înălţime.

            Ajuns la intrare, fusei asaltat de curiozitate şi rămăsei fascinat văzând acest mare salon, cu toate contururile şi decorurile sale. Zăbovii un minut să-i admir frumuseţea. Dar nu-mi fu suficient, pentru a putea defini minuţios toate părţile care-l compuneau, în maestozitatea lui. Fusei orbit de splendoarea lui.

            Primul lucru pe care-l notai era un lampadar ce se afla mai mult sau mai puţin în centrul salonului, şi, pentru a face o comparaţie, de mărimea celui de la Scala di Milano, emanând lumini de varii culori, dând senzaţia de linişte şi pace. Toţi pereţii erau acoperiţi de o specie de ţesătură, ce-o fi fost nu ştiu, dar avea o lucire comparabilă cu mătasea noastră. Sub această cuvertură se putea observa un fel de căptuşeală. Apoi, în nicio parte nu se vedeau colţuri ascuţite, ci numai rotunjite.

            Dimensiunea acestui salon, aproximativ, de circa două sute mp. Partea dreaptă era formată din trei  nave cu intrari comparabile cu bisericile noastre. Privitor la nivelul întregului salon, cele trei intrări, ca nişte nişe, erau mai înalte cu doi paşi. Părţile interne formau un semicerc, iar, rezemate de perete în aceeaşi formă, erau divane acoperite cu ceea ce apărea a fi piele, de culoare albă lucioasă. Dar nu avusesem încă modul de a putea atinge, pentru a confirma, dacă or fi fost, cum deja am zis, din piele.

 În faţa acestor divane, era o structură care servea drept masă, natural, un pic mai mică decât divanele. În centrul acestei mese era un candelabru, în formă mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele folosite de evrei, cu şapte  sfeşnice, de culoare galbenă strălucitoare, care la prima vedere părea aur, dar nu aveam încă certitudinea că erau acest metal.

În jurul mesei, natural, în partea superioară, erau aşezate potire, tot de aceeaşi culoare, iar împrejurul acestor potire erau încorporate pietre de varii culori iar numărul acestor potire era şapte. În faţa mesei erau trei scaune de aceeaşi culoare cu divanele. Toată această observaţie a mea privea numai prima arcadă, inclusiv intrarea, care făcea legătura cu mobilierul. Celelalte două, mai avansate, nu-mi erau încă la vedere, după cum erau  compuse. Restul din tot ce vedeam era un pic greu a-l defini minuţios, în structura sa, dar, cu siguranţă, era de o frumuseţe inegalabilă. Nu mă lungesc să dau detalii.

  Nici nu sfârşisem de privt totul şi era ca şi cum mi s-ar fi citit în minte că înrobirea mea era terminată. Pe latura stângă a ambientului, se deschise o uşă. Şi apare un domn îmbrăcat cu o tunică albă, de felul celor folosite de arabi. În cap, nu avea nicio coperitoare, Notai forma sa, de cum era făcut. Avea forma  mai mult sau mai puţin similară cu a noastră, dar cu o proeminenţă, înainte, a frunţii. Fără umbra unui fir de păr. Faţa, de culoarea cerii. Ochii, un pic înfundaţi. Nasul, puţin turtit. Tăietura gurii era aproape imperceptibilă, iar bărbia, aş spune, aproape invizibilă.

Pentru a nu mă face observat, încercai să schiţez un zâmbet, dar înţelesei de la expresia sa că eram o ficţiune în ce-l priveşte. Venindu-mi în întâmpinare, şi eu mă îndreptai înspre el, cu braţul ridicat, cu mâna înainte. Îl ajunsei. De îndată ce-i fusei aproape, îmi întinse şi el mâna. Iar strângând-o era ca şi cum aş fi avut în mână patru oase descărnate la maximum, cu degete proeminente, făcând o comparaţie cu mâna unui schelet.

            Dar el, fără a-şi face scrupule, îmi spuse, natural, după complimentele prezentării: noi avem această structură fizică (adăugând că:) nu am reuşit încă să ne putem schimba, să ajungem la înfăţişarea voastră, cel puţin în privinţa de a fi mai prezentabili. Vorbind de această problemă a lor, merse în partea opusă de unde ne aflam, dându-mi de înţeles a-l urma şi, apropiindu-se, îmi puse mâna pe umăr. Sosim aproape de scaune şi, făcându-mă să şed pe cel central, el se îndreptă spre divanele din faţă, aşezându-se exact în direcţia mea.

            Mă întrebă imediat cum mă simt. Dar cu o strâmbătură îl făcui să înţeleagă că nu stau bine în ce priveşte respiraţia mea. La un semn al mâinii, după câteva secunde, apare o femeie cu tava şi, deasupra, cu un container. Şi aceste obiecte, din acelaşi material ca potirele. Turnă întâi în potirul meu conţinutul, apoi interlocutorului meu. Privind femeia, curiozitatea mi-a fost să văd diferenţa dintre bărbat şi femeia îmbrăcată în acelaşi mod ca bărbatul. Dar în semnele somatice ale feţei erau diferenţe. Fruntea era mai puţin proeminentă, ochii mai puţin scufundaţi, nasul neturtit, buza un pic mai cărnoasă, şi chiar barba puţin mai vizibilă decât a bărbatului. Şi avea pensate sprâncenele. Dar pe craniu, nicio diferenţă, adică totalmente cheală. Terminând de turnat lichidul, se roti către el, pentru a întreba ce trebuie să facă, şi, cu un semn al mâinii, o făcu sa înţeleagă că putea să plece. Lăsă conainerul pe tavă, înţelesei că avea să plece. Îi mulţumii, ea înclină capul şi se depărtă.

Luă în mână potirul şi mă invită să beau, spunându-mi că era un tonifiant, că mă voi simţi mai bine fizic. Pentru a spune adevărul, eram un pic sceptic. Când  începu el să bea, la acel punct, nici eu nu mai ezitai. A da o definiţie  aromei acelui sos nu era uşor, dar conform cu  ceea ce-mi spusese şi cu eficacitatea sa, îl înghiţii dintr-o suflare. Nu trecu mult timp şi începui să mă simt un pic uşurat, dându-mi ca un fel de vervă şi fluenţă. Cu acest rezultat obţinut, începui să mă încred în tot ce-mi spunea, presupunând că mă aflam în faţa unei persoane sincere şi oneste.

 Prima strângere de mână  fu cum se întâmplă normal, de obicei, adică schimbând numele şi repetând acelaşi rit. Alungind braţul cu mâna întinsă către el, îi spusei că mă cheamă Achile, iar el îmi zise că se numeşte Isaia. Asta fu prezentarea cu toate efectele. Spunându-mi numele Isaia, înţelesei, conform formei sfeşnicului şi numărului potirelor de pe masă, că mă aflam în faţa unui evreu în toate sensurile. Şi vorbind de religie, îi spusei că numele de Isaia era numele unui profet evreu, iar el îmi confirmă. Apoi adăugă că partea cea mai mare a poporului său erau nume evreieşti. Fără a-l întreba care era funcţia lui pe această navă, îmi spuse că el era comandantul, cu toate responsabilităţile implicite.

L-am întrebat anxios, ce era cu prezenţa mea, şi raţiunea răpirii pe care o suferisem. Răspunsul veni la timp, asigurându-mă că nu eram primul terestru pe care-l răpiseră. Ci sute de persoane avuseseră contact cu ei, în varii locuri ale terrei. Aceste răpiri s-au petrecut numai în scopul de a avea o experienţă alternativă şi fără scop de a face rău. În orice moment când ar decide să plece erau liberi s-o facă, fără nici un obstacol. Şi, adresându-mi-se, îmi spuse că asta e valabil şi pentru tine.

Continuând să vorbească, zise că poporul său nu era înclinat către război şi distrugere a ceva, pentru că religia noastră o interzice  şi, astfel, nu e un popor belicos. Vorbind de acest comportament al lor, l-am avizat că, şi neavând scopul de a provoca daune, au comis totuşi, poate fără ştirea dumneavoastră, daune pe care terra le-a suferit. În orice loc aţi fost reperaţi de către tereştri, au fost cazuri de deces prin radiaţiile transmise de  aeronavele voastre, apoi, şi mai devastatoare e răsturnarea echilibrului atmosferei, cauzând inundaţii, tornade de dimensiuni gigantice, distrugând tot ce le iese în cale, case şi persoane. Când sfârşii de expus daunele pe care ei le cauzează, Isaia rămase foarte îndurerat, neştiutor de toate acestea. De azi înainte, vom lua măsuri ca în viitor să nu se mai întâmple, soluţiile vor fi aplicate de guvernanţii noştri la timp, pentru a evita neplăcerile voastre.

Pentru uşura momentul de discofort ce se crease, care să fie planeta dumneavoastră, şi distanţa de la pământ. Răspunzându-mi zise: Nu aveţi încă miloacele pentru a face să ajungeţi pe planeta noastră, dar, în compensaţie, îţi dau o veste bună, e aceea că planeta noastră are aceleaşi caracteristici ale terrei, exceptând  unele forme mici de entităţi pentru supravieţuirea voastră pe planeta noastră. Folosind anumite mijloace aţi putea avea această posibilitate. Atunci de ce nu am încerca să avem o cooperare, din ambele părţi, în măsură să rezolve problemele pe care voi nu reuşiţi să-le rezolvaţi, iar noi avem capcitatea de cum să rezolvăm distanţele care ne separă. 

Rămânând la această problemă a daunelor pe care le avem, nu sunt numai cele pe care le-am menţionat, ci sunt acele încă şi mai rele, care rup terra. Vorbesc de cutremure care se constată în câteva părţi ale terrei, provocând moarte şi distrugere de orice fel. Aceste cutremure se produc în cele mai multe părţi, unde sunt vecinătăţi de vulcani încât te poţi gândi că aceştia sunt cauza care le provoacă. Epicentrul, în ce priveşte circonferinţa propulsiunii sale, se vorbeşte de o rază de circa două mii de kilometri dând măsura şi amploarea puterii sale de explozie. Cu o asemenea explozie provoacă un gol enorm, de miliarde de tone de rocă, pentru a umple acest gol format, partea superioară se prăbuşeşte împingând masa terestră în exterior, cauzând o înaltă maree, egală cu cantitatea de volum a deplasării.

Adresându-mă lui Isaia – dacă şi la  voi se manifestă caracteristicile pământului. Ce măsuri luaţi la aceste sarcini? - Noi avem aparate foarte sofisticate care reuşesc să prevină ca toate acestea să nu se întâmple. Există sonde care semnalează minuţios  toate particularităţile viscerelor pământului. Suntem foarte atenţi la părţile cele mai de risc. Cauzele care provoacă aceste cutremure sunt substanţe pe care însuşi pământul le produce, aceste substanţe minerale sunt cele care provoacă exploziile. Deci pentru a evita să se întâmple aceasta, se evită joncţiunea între ele, creând un vid între cele două părţi, închizându-le cu substanţe care servesc la răcirea acestor substanţe, şi nu mai există mod de  a se forma din nou.

Revenind la probleme pe care ei nu reuşesc să le rezolve, întrebai: care sunt? Printre multe câte există, cea care ne stă mai la inimă este aceea că am vrea să avem aspectul fizic asemănător cu al vostru. Rămăsei descumpănit auzindu-l spunând asta, un pic şi pentru orgoliul speciei noastre. Dar şi pentru umilitatea sa în felul cum mi-o spusese, făcând să apese asupra formei sale fizice, ca semn de supunere faţă de noi. Îi spusei că eu nu sunt medic, spre a-i da toate instrucţiunile de cum ar putea avea această schimbare radicală, nu e lucru uşor. Dar, dacă am înţeles bine, mica mea sugestie e de a clona fiinţe egale cu aspectul nostru fizic.

            Pentru a realiza aceasta, e nevoie întâi de toate de mult timp la dispoziţie spre a ajunge la finalizare, a se vedea dacă e un lucru fezabil o astfel de combinare din punct de vedere constituţional. Trebuie să aveţi toate analizele organelor vitale, natural, cel care contează cel mai mult e sângele, şi a se vedea dacă există compatibilitate, între al nostru şi al vostru, iar apoi mai sunt alţi factori determinanţi, între aceştia sunt şi cromozomii, care servesc la alimentarea creşterii fătului, având şi aici compatibilitate.

            La noi, acum, se poate face şi inseminare artificială, adică evitând contactul carnal cum se întâmplă normal. Deci folosind această metodă, care se face injenctând sperma în ovulul femeii, astfel femeia rămâne în stare de gestaţie pentru nouă luni, şi să vedem dacă funcţionează. Natural, sămânţa trebuie să fie a unui terestru, evident. Pentru a putea avea acest tip de operaţie, este nevoie în principal de un medic chirurg în ginecologie, cu sala unde se efectuează aceste tipuri de operaţii, cu toate ustensilele necesare pentru a face această inseminare artificială.

            Dar după percepţiile mele în ce vă priveşte, nu cred că nu aveţi acest tip de ştiinţă, sau capacitatea de a o face. Unica problemă mai dificilă e aceea de a găsi spermatozoizi compatibili cu femeia care trebuie să fie gestanta. Şi, apoi, nu vă rămâne decât să vă rugaţi la Dumnezeu ca, în mare mila lui, să împlinească miracolul acesta. Cu o fierbinte urare a mea ca Dumnezeu să vă îngăduie. Noi ne rugăm la Domnul nostru cu denominaţia de creator al cerului şi al pământului, se înţelege, Dumnezeu al universului.

Întrebându-l pe Isaia dacă şi poporul său are acelaşi credo, cu toate legile lui şi poruncile de a le ţine. Iar el îmi răspunse nu numai afirmând ceea ce îi cerusem. Dar îmi spuse chiar că sunt Practicanţi. Adăugând că în orice loc al universului unde se găsesc practică riturile în acelaşi mod ca şi cum ne-am găsi pe planeta noastră. Făcându-mi cunoscut că fiecare astronavă, pe care se găsesc, este prevăzută cu tot ce este necesar în scopuri religioase, cu toate caracteristicile care le compun.

Cum nu văzusem alte persoane în acea navă mastodontică, ci doar pe el şi femeia care ne adusese de băut, îl întrebai dacă există alţi componenţi în habitaclu, dacă nu pentru alta, pentru a face nava să funcţioneze. Răspunzându-mi la această întrebare a mea, îmi spuse că în fiecare departament erau alte persoane implicate în activitatea pentru navigare şi  tot ce se cere pentru restul de trebuinţe, şi în toate necesităţile sale. Ca să-ţi dau un exemplu, continuă explicându-mi. Noi avem obligaţia să înregistrăm tot ce se întâmplă, în cele mai mici particularităţi şi în orice loc de pe navă, pe tot timpul navigării. Ca să ai idee de cum se lucrează, nava este dotată cu fotocelule în toate direcţiile, semnalând minuţios ce se întâmplă şi orice mişcare. Filmarea se înmagazinează într-un registrator pe care nimeni nu are posibilitatea să-l manipuleze, cu excepţia urgenţei de a verifica vreo avarie. Comandantul ar avea motivarea de a vedea de unde poate veni astfel de avarie.

Continuă în meritul întrebării pe care o ridicasem înainte, adică asupra cantităţii întregului echipaj ce face parte din funcţionarea sa. Nu-mi spuse numărul, dar în mijlocul lor cuprindeau şi roboţi, care erau angajaţi în posturi unde puteau fi lăsaţi de la începutul până la sfârşitul călătoriei, pentru că ei nu au nevoie de necesităţi corporale, de explicat, ca persoană normală, şi deci nu există riscul de a se îndepărta de locul lor desemnat, evitând probleme ce s-ar putea crea. Continuând a vorbi despre aceşti roboţi, îmi spuse că pe planeta lor s-a creat o cantitate enormă, care sunt folosiţi în toate muncile manuale, dând lustru capacităţilor artizanale, executând minuţios, la perfecţiune, toate lucrărăile ce li se încredinţează, fără a se risca vreo imperfecţiune, şi cu constanţă, că nu zic niciodată că sunt obosiţi. Mulţi se uzează în experimente la nivele riscante, pentru a ne salvagarda nevătămarea. Vorbind de această nevătămare, îmi veni spontan în minte, monotonia curiozităţii, a-l întreba, la ce vârstă medie ajungeţi să supravieţuiţi, scuzându-mă pentru impertinenţa mea, dată fiind întrebarea intimă pe care i-o făceam, dar el nu ezită şi fără nicio întârziere îmispuse că variază de la o sută cincizeci de ani în sus.

Oricâte întrebări îi făcusem, cea mai importantă, la care ţineam  mai mult decât la cele deja puse, era din ce materiale sunt făcute aeronavele voastre? Nici asupra acestei întrebări nu fu împotrivă a-mi răspunde, cu aceeaşi simplitate de la celelalte. Îmi spuse că el nu ştie dacă pe pământ se găsesc astfel de materiale, pe care le folosesc ei, dar, ca prim element, are funcţionalitatea de a nu fi atras de terra, deci poate rămâne suspendat în aer şi rămâne imun la gravitaţia pe care o produce pământul, acest material este de o uşurinţă unică, dar în substanţă are o forţă majoră de rezistenţă mai mare decât alte materiale. Oricât de uşor ar fi acest material, dar are o greutate specifică? Deci cum se face această suspensie verticală? Când ne aflăm închişi, intră în funcţiune rotoare care dau tracţiune suficientă pentru a rămâne la înălţimea care se vrea. Dar minunarea mea e de a nu auzi niciun zgomot! Sunt dotate ca zgomotul să fie eliminat, pentru a nu stârni curiozitatea şi încercând să treacă neobservaţi.

  Stăruind asupra temei despre tot ce e nevoie pentru navigaţia voastră. Cum reuşiţi să aveţi viteza pe care noi nu suntem în stare s-o dezvoltăm? Ce elemente se folosesc? Sau ce carburanţi utilizaţi?

Nu e uşor să-ţi dau răspunsuri la întrebările tale. Dar voi încerca să-ţi dau indicaţii în ceea ce priveşte toate elementele care concurează la reuşită. Noi avem carburanţi  cu o putere de impulsionare care  nu se compară cu a alor voştri, în capacitate. Sunt folosiţi, în al doilea rând, în ciclurile universului. Dar viteza se măreşte la maximum prin unde sonore, care au funcţiunea de a atinge viteza pe care o vrem. Am creat staţii de recepţie cu diferite distanţe între ele. Deci se reuşeşte a avea viteza undelor sonore.

Pentru a putea evita ca navele voastre să fie incendiate, cum reuşiţi ca asta să nu se întâmple? 

Avem sensori care, atunci când se ajunge la o căldură de risc, se formează în toată partea externă un material ignifug, prin care se evită ca astfel de incendii să aibă loc.

În schimb, în ceea ce priveşte meteoriţii, ce trebuie să evitaţi ca să nu lovească?      Nava este dotată cu dispozitive de percepţie ultrasensibili, nu numai că indică prezenţa lor, cu distanţa şi viteza cu care călătoresc, dar este indicată şi însăşi ruta de urmat. Toate aceste manevre sunt executate de un robot care este însărcinat cu pilotarea navei, care se ţine scrupulos de ordinele pe care le primeşte.           

În jurul planetei noastre, suntem dotaţi cu un gaz pe care noi îl numim ozon, care funcţionează ca a unui zid de protecţie. Ce sisteme folosiţi pentru a traversa această masă de gaz înainte de a ieşi din calota terestră?

Nu sunt măsuri de prevenţie specifice pentru traversarea acestei zone, dar se face o încetinire a vitezei, cauzând întregului echipaj o indispoziţie fiziologică, dar fără a provoca dusfuncţiuni eclatante, pentru a lua în considerare măsuri de precauţie.

Vorbind de măsuri de prevenţie, pentru nevătămarea voastră fizică, la ajungerea vitezei pe care reuşiţi s-o atingeţi, nu vi se întâmplă niciun deranj fiziologic? Pentru că noi, tereştri, nu suntem dotaţi cu asemenea viteză de parcurs, pentru că ni s-ar sfărâma oasele, deci structura naostră fizică nu ne-o permite. Pentru astfel de acţiuni, Isaia răspunzându-mi la întrebare cu aceeaşi simplicitate şi umilitate, aş zice serafică, cum ar fi răspuns unui copil curios de a cunoaşte adevărul tabu-urilor ce există.           

În toate astronavele noastre un lucrător care se ocupă exclusiv de momentul când se prind aceste viteze supersonice. Se procedează la o izolare, încât nu se percepe acea viteză care se atinge, şi astfel nu avem probleme fizice.

Noi avem riscuri de înfruntat în viitorul iminent. Astrologii noştri, nu cu mult în urmă, au făcut să vadă soarele cu falduri detaşate care se îndreaptă spre a ajunge pe planeta noastră. A da o evaluare liberă a pagubei ce ar trebui să se produce dacă asta se întâmplă, nu există măsură de comparaţie. Şi  întreb atunci care sunt măsurile de prevenire pentru a încerca să evităm riscul inevitabil pe care îl vom întâlni?

Ce sisteme se pot adapta  pentru a putea evita ca aceasta să se întâmple? Cred că aceste întrebări pe care şi le pun astrologii noştri nu vor avea niciun răspuns. Dar, spre norocul meu, aceleaşi întrebări le voi adresa amicului nostru Isaia. Şi el mă va asculta. Pornind de la prima, îmi spuse că-mi putea da amănunte în toate întrebările ce i le-am făcut.

Pentru această masă solară care s-a detaşat sunt două sisteme ce o pot obstacula să atingă pământul, primul folosind substanţe  de răcire. Dar al doilea ar fi mai determinat, dacă s-ar reuşi să se devieze traiectoria şi astfel să se evite impactul cu pământul. Dar problema rămâne pentru că nu se pot avea dimensiunile sau mărimea acestei mase solare care s-a detaşat şi astfel nu se ştie dacă există potenţialul de a face faţă acestei dimensiuni eclatante. Dar calea cea mai dreaptă de urmat e aceea de a ne pleca Tatălui, domnului nostru din cer şi de pe terra, rugându-l umil să ne asculte ruga, cerând iertare pentru păcatele noastre, să împlinească ruga noastră, în speranţa că o merităm. Ci Dumnezeu e cordial cu mizerii!

Cu mare neplăcere şi regret, a sosit timpul saluturilor, cu Isaia, cerându-i să le amâne, pentru că scopul, fixat dinainte de a fi fost prelevat de ei, e acela de a merge să-mi găsesc mama, pentru că e multă vreme de când n-am văzut-o, pe care, din păcate, nu ştiu încă unde aş putea-o găsi. Îl mai întrebai pe Isaia dacă putea să-mi dea vreun ajutor unde o puteam găsi. Implorându-i pentru a mia n-a oară un ajutor unde o puteam căuta.  Răspunzându-mi! Îmi spuse!

Voi încerca să te mulţumesc, pentru că mi-o ceri în numele credinţei care ne apropie. Unde vei fi aterizat, este un munte mare, stâncos. La o anumită înălţime, se află o ieşitură sub formă de terasă, la care va trebui să ajungi. Iar sub această terasă vei găsi o persoană care funcţionează ca portar, şi-l vei întreba pe el unde îţi găseşti mama.

Încheind de a-mi da aceste indicaţii, îmi dădu instrucţiuni despre ce trebuia să fac înainte de a părăsi astronava.

Va trebui să faci din nou tot ce ai făcut prima oară când ai sosit, trecând la urmă pe unde ai îmbrăcat costumul. Îţi recomand să nu uiţi o ultimă indicaţie, care a fost pusă pe măsuţă, un recipient, natural, cu conţinutul său de lichid, iar alături o pilulă, de înghiţit, care va servi să nu capeţi tulburări la înapoierea în atmosfera terestră, dar având şi funcţiunea de a rămâne imun la toată poluarea pe care o produc, dându-mi ca sigur că nu avusesem niciun deranj la nivel fizic.

După ce urmasem la literă toate instrucţiunile sale, mă aflai la intrarea salonului şi, fără a aştepta mult, se redeschise uşa, iar el era cel care mă aştepta. Privindu-mă fix în ochi, pentru a reuşi să îţeleagă în ce stare de suflet mă găseam, în iminentul salut de adio ce sta să sosească. Dar nici eu nu ezitai să am aceeaşi intenţie, spre a prinde expresia lui. Pentru că ştiam amândoi că nu ar mai fi fost cale de a ne reîntâlni. Eu, pentru a nu spori momentul emoţionant care se crease între noi, pentru a schimba un pic atmosfera, întorcându-mă să-i fac urări de reuşită în rezolvarea tuturor problemelor sale, pe care şi le fixase, şi să se întoarcă pe planeta sa fără primejdii de vreun fel.

Întinsei mâna pentru a-l saluta. Şi el făcu acelaşi lucru. Dar abia ce fu contactul, mă trase către el făcându-mă să înţeleg că vrea să mă îmbrăţişeze. Şi nici eu nu ezitai s-o fac. Şi se petrecu o îmbrăţişare între două fiinţe foarte diferite între ele, dar cu spiritul fratern.Coborâi către trapa de unde venisem şi găsii gata aceeaşi  reţea care servea să mă ducă jos.

Îndată ce uşa se dechise, trapa se desfăcu pentru a coborî, până atinsei solul. Priveam la reţeaua care se întorcea sus. Mă oprii să văd plecarea navei. Reuşii să zăresc închiderea trapei şi, în puţine secunde, o văzui devenind, tot mai mică, faţă de enorma ei dimensiune naturală, până la dispariţia ei completă. Pricinuindu-mi o mare tristeţe şi o încetinire fizică la nivel de indispoziţie fizică.

Luând-o un pic razna, în formă de reacţie, pentru a continua ceea ce îmi fusese prescris. Singurul lucru de făcut în aceste frângeri este să te opreşti pentru a recăpăta forţele necesare spre a continua în forţa motrică a corpului. În apropierea locului unde mă aflam, era un bolovan parcă anume pentru mine. Aşezându-mă, reacţionai imediat pentru a înţelege unde mă aflam.

Uitându-mă şi făcând o mişcare de rotire, pe toată circumferinţa, şi nevăzând niciun suflet viu, si cu atât mai puţin animale, înţelesei că eram într-o zonă deşertică. Făcând aceeaşi roată înapoi, de jur împrejur, natural, cu mai multă atenţie, văzui, la o depărtare de circa un kilometru, muntele de care-mi spusese Isaia. Cu toate că la distanţa aceea nu-i puteam desluşi forma şi caracteristicile pentru a vedea dacă era ceea ce căutam.

Spre a remedia această incertitudine singurul lucru de făcut era să mă apropii şi să constat de aproape. Pentru a mă putea apropia, tentai, ca de obicei, să zbor, pentru a putea ajunge cât mai repede posibil. Dar, din păcate, spre marea mea neplăcere, harul de a zbura îmi lipsea, era ca şi cum aş fi ruginit şi, deci, greutatea mea nu-mi dădea acea uşurinţă de a putea zbura cum făceam înainte.

Nu înţelesei raţiunile sau cauzele acestei mutaţii care se petrecuse în mine. Începui să mă gândesc, ce raţiuni puteau fi în schimbarea care mi se întâmplase. Poate cauza principală era în scopul ce mi-l propusesem, de a-mi putea vedea mama şi, deci, mi se negase a putea trece dincolo pentru a o revedea. Încăpăţânarea mi-a dat forţa de a continua, spre reuşita faptei ce-mi era ursită. Primul lucru de făcut era acela de a-l întreba pe fratele meu asupra deciziei pe care aveam s-o intreprind, dându-mi ajutorul necesra spre a continua, şi dacă era drept s-o fac.

În aşteptare, mă face să înţeleg a mă ruga cu credinţă către Domnul nostru a-mi acorda acest har  de a-mi putea îndeplini această cerere a mea. Începui să merg în direcţia acestui munte rugându-mă şi sperând a avea această concedere. Iar pentru a putea-o face trebuia să reuşesc să zbor, pentru că nu exista alt mod de a putea ajunge la terasa aceasta de acces, unde puteam să-mi întâlnesc mama. Ţinând cont dacă o fi fost corectă adresa pe care mi-o dăduse extraterestrul Isaia. Dar această îndoială se ofili repede, amintindu-mi de comportamentul lui faţă de mine, de a fi sincer, şi, după părerea mea, cinstit. Iar dacă n-ar fi fost aşa, aş fi avut o deziluzie majoră, din cele ce normal se obişnuiesc, în comportamentele noastre, de persoane puţin credibile.

Mă apropiam, mereu în tensiune, să pot vedea cât mai curând, să am siguranţa veridicităţii.

Începui să accelerez pasul. Fără să-mi dau seama, îmi veni spontan să alerg. Sporind din ce în ce viteza, ajungând până la punctul când picioarele mele nu mai atingeau pământul. Fu o mare bucurie pentru mine, constatând că reuşeam încă să zbor şi, deci, avusesem permisiunea de a putea accede să ajung pe această terasă, ridicând o privire la cer în semn de mulţumire.

În arcul a puţine minute, mă aflai dedesubtul acestei ieşituri, pe care, privind-o, o asemănai cu un enorm  balcon, în formă de semicerc, dar fără nicio protecţie în faţă. Dar înainte de a merge în sus şi a ajunge la înălţimea unde se găsea, mă oprii. Ca o formă de a-mi recăpăta suflul, pentru a nu mă afla în condiţii de a eşua. Mai apoi, gândidndu-mă bine, că nu era forţa fizică aceea prin care reuşisem să zbor, ci mai degrabă spiritul meu.

Făcând semnul crucii de trei ori, în semn de devoţiune, către Sfânta Treime, cerând să-mi dea încă forţa de a ajunge la atât de dorita terasă. Reluai zborul, dar ajungând la circa un metru de vârf, îmi dădui seama că nu voi reuşi să merg mai departe, oricâtă voinţă aş fi avut. Era ca şi cum stătea în faţă un zid nevăzut. Şi nu găseam modul cum să-l pot trece.

La acest punct înţelesei că nu era uşor să calci cu picioarele un pământ sfânt, fără ajutorul cuiva pentru a face-o. Rămânând mai mult sau mai puţin la aceeaşi înălţime, mergând înainte şi înapoi întreg perimetrul pragului, sperând să găsesc modul de a ajunge sus, dar nu era chip s-o pot face. Forţele începură a-mi ceda, dându-mă învins, a nu reuşi să rezist acestui efort.

Hotărâi să mă predau voinţei celui ce mă refuzase. Rămăsei în cea mai tristă stare de suflet şi cu deziluzia de a renunţa la încercarea mea. Dar în faţa voinţei Domului, mă resemnai, acceptând vrerea sa. Hotărând de-acum să mă întorc pe pământ, mă aflam sub partea dreaptă a balconului, când o mână gigantică mă apucă, trăgându-mă în sus, ca pe o păsărică, la primele experienţe de zbor, pentru a nu o face să cadă la pământ.

Mâna aceasta, pentru a-i da dimensiunea, era de o mărime egală cu o mână de om normală, dar cu diferenţa corpului meu, care avea măsura unui păsăroi, lăsându-mi afară doar capul. Dar îndată ce am atins pământul, sprijinindu-mă pe picioare şi lăsându-mă pe verticală, ca într-o magie, mâna i-a devenit normală  şi, mângâindu-mă pe partea superioară a capului, îmi spuse: bravo! ai sosit cu bine. Continuând să vorbească, îmi spuse: acum încearcă să te odihneşti câteva minute, să-ţi recapeţi suflarea, şi arătându-mi o strană îmi zise să mă aşez.

Şezând pe strană, începui să privesc, pentru a-mi face o idee personală de cele ce se petreceau pe acea Terasă. Aspectul său fizic era de normalitate, asemănător atâtor alte fiinţe umane, fără nicio diferenţă perceptibilă; dar, privindu-l bine în faţă, îmi dădui seama că expresia sa era de o beatitudine inconfundabilă. Pentru a putea avea certitudinea, singurul lucru care îi lipsea era aureola. Şi, pentru a-mi da confirmarea, asupra a ce percepusem, văzui  tunică pe care o  purta.

Mulţumindu-i pentru ajutor, întrebai numele său. Iar el îmi răspunse imediat spunându-mi că se numeşte Serafino. De mulţumirea pe care mi-ai făcut-o nu iau act; ci face parte din misiunea ce o îndeplinesc obişnuit. Dar, acum, trebuie să plecăm!

Luându-mă de un braţ, conducându-mă la partea stângă a intrării, îmi spuse, odată trecut acest prag, nu te vei mai putea întoarce înapoi. Poţi merge, şi îţi voi indica pe unde să treci, pentru a ieşi din acest loc. Dar, curios ca întotdeauna, îl întrebai de ce această interdicţie! Răspunzându-mi la întrebarea pe care o făcusem, îmi spuse că odată trecut, dincolo, nu mai este un loc sacru, egal celui pe care calci, prin urmare este permis s-o faci o singură dată.

Trecem de cortină şi, abia înăuntru, rămăsei uluit văzând, pe partea dreaptă a coridorului în care intrasem, un puţ gigantic, de un diametru, potrivit percepţiilor mele, de circa treizeci de metri, şi totul înconjurat în formă de inele. Privind în jos, nu aveam idee de adâncimea sa, dar numărând inelele, aş fi putut afla mai mult sau mai puţin înălţimea ce era până jos. Numărai inelele, şi erau şase, şi făcând o estimare, de la un inel la altul, de circa trei metri distanţă între ele, dădu rezultatul de vreo douăzeci de metri adâncime.

Întrebându-l pe Serafino  despre cum s-a format acest puţ cu aceste inele? îmi spuse cî în total sunt şapte, al şaptelea nu se reuşeşte a-l vedea pentru că se află mai înăuntru faţă de celelalte. Şi astfel, toţi cei ce se află în acest inel trăiesc aproape în întuneric. Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că au comis păcate mari, le-a dat pedeapsa pe care o meritau, pentru a se purifica. Apoi, pe măsură ce se vine sus, sunt cei cu păcate mai puţin grave. Până a ajunge la primul inel, sunt cei ce şi-au ispăşit deja păcatele, care vor fi lăsaţi liberi în aşteptarea transferului lor în varii locuri ce le vor fi repartizate.

După ce-mi dăduse toate aceste cunoştinţe, îmi spuse: acum îţi voi face o surpriză frumoasă. Te voi face să vezi două persoane dragi, pe care le-ai iubit mult de tot. Îmi zise să privesc în faţă, din poziţia în care mă aflam. Din partea interioară a primului inel, înaintând, la balustradă, recunoscui de îndată că era tatăl meu, ridicând mâna, întâi pentru a mă saluta, apoi continuând cu un semn al mâinii, să merg către el, dar aici intervine Serafino spunându-mi că nu puteam s-o fac şi, în consecinţă, să mă mulţumesc a-l fi văzut, chiar dacă eu îl salutam cu mâna. Depărtându-se privind către mine, agitând mâna mereu în semn de salut, îl văzui dispărând.

Serafino îmi spuse să privesc la cel de-al treilea inel, şi după câteva secunde persoana care se apropia, privind la felul său de îmbrăcăminte, înţelesei imediat că era socrul meu şi, în impactul evenimentului, şi el făcu aceleaşi gesturi pe care le făcuse tatăl meu, întâi ca salut, apoi făcându-mi semn să mă duc la el, dar încă o dată îmi fu interzis s-o pot face.                 

Dar pentru mine fu o mare bucurie a-i revedea pe amândoi, pentru că îi iubeam, în aceeaşi formă spirituală. Adresându-mă lui Serafino şi mulţumindu-i, îi luai mâna şi o sărutai în semn de recunoştinţă.

Serafino, luându-mă sub braţ, îmi spuse: acum mergem la puţul următor, aflat pe acelaşi coridor, mergând înainte spre vest. Mergând întâlnim altă cortină de trecut. Abia trecută, îmi spuse: cortul acesta este rezervat femeilor, şi, cum vezi, e format în aceleaşi condiţii caracteristice ca acela de la bărbaţi, că şi aici sunt tratate cu aceeaşi formă de tratament, după păcatele lor. Sosim în centrul puţului, pentru a putea avea vizualitate în toată circumferinţa. Şi, în frenezia şi marea voire de a-mi revedea mama, începui să tremur, în extenuată aşteptare. Nevăzând nicio femeie în toată cuprinderea sa, mă adresai lui Serafino întrebându-l! Unde-i mama mea?

Răspunzându-mi, îmi spuse că mama mea fusese lăsată liberă de orice constrângere, era deci purificată de orice păcat. Adresându-mă iar lui Serafino, îl întrebai! De păcatele pe care le-a comis în toată viaţa sa? Mama mea a adus pe lume nouă fii, şi i-a crescut cu o educaţie destul de rigidă, punându-i pe calea dreaptă a vieţii, făcută din privaţiuni, în toate formele lor, dar ţinându-ne în onestitate, inculcându-ne să trăim în rectitudine, în toate sensurile. Şi, ajungând până azi, nici unul din fraţii mei şi din surorile mele, graţie bunului Dumnezeu, nu a ieşit de pe drumul bun.

Dar Serafino îmi face imediat cunoscut, răspunzând întrebării mele, că acest loc nu e numai pentru cei ce trebuie să-şi ispăşească propriile păcate, ci e ca o staţiune de tranzit, petru că toţi pleacă instantaneu de aici, spre a fi apoi trimişi în alte destinaţii, potrivit meritelor lor. Iar mama ta se află într-un loc de beatitudine; natural, meritat.

Îndreptând privirea spre Serafino, El îmi înţelese imediat agitaţia, fără a-i adresa aceeaşi întrebare asemănătoare cu aceea făcută înainte, îmi spuse! Acum te duc să te fac să-ţi vezi mama. Se apropie în dreapta mea şi puse mâna pe umărul meu drept. Îl privii de aproape, rotindu-mă către el. Observai diferenţa de înălţime faţă de statura mea, mă depăşea cel puţin cu treizeci de centimetri, circa. Şi, continuând să-i privesc lineamentele somatice, notai cu puţină atenţie expresia sa. Şi văzându-mă în insistenţa mea de a-l scruta atent, îmi schiţă un surâs, făcându-mă să înţeleg despre comportamentul său  demn de sfinţenie. Iar eu întinsei spontan mâna la înăţimea taliei, trăgându-l spre mine, şi, simţindu-i corpul aproape de al meu, mă cuprinse o imensă bucurie şi o fericire de neuitat niciodată. 

Merserăm circa o sută de metri, în aceeaşi poziţie, până ajunserăm la o potecă. Şi, din păcate, ne separarăm spontan, pentru că nu era spaţiu pentru doi. Dar se putea înainta în şir indian. El merse înainte, ca spre a-mi deschide drumul. Şi navigând de-a lungul unui perete stâncos, înalt de circa şaizeci de metri. Mergând mereu în aceeaşi direcţie, poteca o lua încet-încet în sus, faţă de locul de unde pornisem, până ajunserăm aproape la vârful acestei stânci. Serafino se afla în avans cu treizeci de metri faţă de poziţia mea, aşa că se oprise, aşteptându-mă să-l ajung. Puţin obosit şi gâfâind de urcuşul pe care îl parcursesem, sosii la locul unde se oprise.

Dar privind poteca, înainte era complet închisă, nu era niciun semn pe unde se putea continua. Mă gândii îndată la Serafino, care putea împlini vreo minune pentru a putea depăşi această barieră. Dar el, cu sfântă pacienţă, îmi răspunse că nu era nevoie de un prodigiu, pentru că drumul e gata făcut. Astfel, îmi spuse să-l urmez. La zece metri, nu-l mai văzui. Ajunsei cu mersul meu până la locul unde dispăruse, iar pe partea dreaptă era un tunel, pe care, de unde eram, nu reuşeam să-l văd. Acest tunel era săpat în stâncă atât de strâmt, cât e  necesar pentru o persoană. 

Revăzându-l pe Serafino, îmi veni inima la loc. Şi, aşteptându-mă în afara tunelului, îmi făcu semn să-l ajung. Sosind unde se oprise, îmi spuse să ţin pe stânga. Înţelesei îndată că acesta trebuie să fi fost un loc rezervat pentru puţine persoane meritorii, care puteau să locuiască în această grădină de delicii şi beatitudine. Asta intuisem subit, încă înainte de a fi aruncat o privire către frumuseţea sa. Dar parcă-parcă aveam un pic de timorare pentru a putea-o face, pentru că era ca şi cum eu nu aş fi meritat să văd un loc precum acesta. Dar apoi, gândindu-mă bine că Serafino îmi dăduse această oportunitate, şi fiindcă aici aveam să-mi revăd mama şi, în consecinţă, n-aş fi putut să nu privesc. Prinzând-o în raza ochiului în toată grandoarea sa şi, dând frâu vederii, frumuseţea sa se putea compara cu Edenul unde trăiseră Adam şi Eva.               

Acum aşteptam ca Serafino să mă facă să-mi văd mama. Aşa că el înţelese imediat că a sosit momentul să mă facă s-o văd. Făcându-mi semn să mă apropii de el, ajungând aproape, îmi spuse să merg un pic mai înainte, până ajung la un loc al stâncii, puţin mai jos faţă de cele două laturi, care sunt mai înalt. Şi pentru că de acolo vei reuşi s-o vezi mai bine. Apoi îmi dădu aceleaşi instrucţiuni, adică de a o saluta în acelaşi fel cum făcusem cu tatăl meu. Mă postai în locul unde-mi spusese Serafino şi, privind în jos din zona în care mă aflam, reuşii să văd mai de aproape partea de jos, faţă de unde mă aflam înainte.             

După câteva minute de aşteptare, începui să văd două femei mergând în direcţia opusă faţă de unde mă găseam şi, deci, le vedeam din spate. Dar reuşii, cu toate acestea, să-mi cunosc mama, chiar dacă nu-i văzusem încă faţa. Dar cealaltă n-am reuşit să înţeleg cine să fi fost. După câţiva metri, amândouă se întoarseră către mine. Cea din stânga era mama mea. Femeia din dreapta? Pentru că nu avusesem cum să fi cunoscut-o dinainte, am recunoscut-o totuşi după lineamentele ei, pentru că o ştiam doar din fotografii. Şi era mama Elenei mele.

Actualmente consoarta mea. Amândouă începură să mă salute agitând braţul şi făcându-mi semn să merg jos la ele. Dar ştiind şi ele că nu era posibil să mă apropii, pentru că era categoric interzis. Rămânem încă puţine secunde a ne saluta reciproc, în singurul fel care fusese consimţit. Pentru că apoi se întoarseră de unde veniseră. După aceste saluturi volante, în loc să merg eu spre Serafino, el fu cel ce se apropie de mine. Şi îndată ce fu aproape, mă întrebă dacă sunt fericit de a-ţi revăzut mama? Asupra acestui lucru nu sunt îndoieli, nu sunt numai mulţumit, ci chiar fericit, pentru că am avut ocazia să cunosc o a doua mamă, pe care mai înainte n-o cunoşteam. Dar raţiunea cea mai importantă este aceea de a fi reuşit  a ajunge la scopul pe care mi l-am propus.             

Mersei către scara pe care mi-o descrisese. Pentru a ajunge, consumai destul timp. Sosind, începui să cobor, pentru a atinge cât mai curând solul, Dar, în grabă, nu ştiu cum s-a întâmplat, am început să mă rostogolesc până la terminare. Ajuns jos, mă simţii ca şi cum aş fi avut toate oasele rupte, cerând ajutor, invocându-mi mama, ceea ce făceam totdeauna când visam urât. Mă trezii.

Şi cu mare plăcere, de data asta, la trezirea mea. Înţelesei că fusese un vis urât, după căderea ce-am făcut-o. Şi totuşi, oasele erau încă toate întregi. Mă uitai la ceas şi făcui socoteala timpului cât dormisem, până la trezire. Trecuseră mai mult de douăsprezece ore, în continuu, fără a mă trezi.

Trecu vreun minut şi, subit, mă gândii la de ce-ul pentru care visasem această cădere urâtă, pe care am făcut-o. Făcând o comparaţie cu capacitatea ce-o aveam de a zbura, ca apoi să mă aflu în incapacitate, de a nu reuşi să cobor o scară. Găsind această netă diferenţă, începui să mă întreb, de ce toate astea? Făcând această întrebare către mine însumi, era ca şi cum m-aş fi adresat fratelui meu geamăn, de a-i cere ajutorul necesar pentru a putea rezolva această enigmă. Nu trebui să aştept mult pentru a-mi da riposta. Îmi spuse că raţiunea principală este aceea că, din aventura pe care am avut-o, am obţinut mai mult ca niciodată. Chiar dacă a fost inconştientul viselor, comisesem păcatul de a fi scrutat dincolo, viaţa eternă, încălcând principii ale religiei şi ale credinţei.              

Prin această aventură a mea, făcută simplu din vise, încerc,  mic fiind, să dau o contribuţie la propria existenţă, încercând să trăiesc viaţa în rectitudine şi onestitate, ţintind spre bine, dacă se ating aceste rezultate. Pentru a trăi această dimensiune, există o singură cale de urmat, şi se numeşte magistrala vieţii. Cel ce va lua-o pe scurtătură, ieşind din această stradă, îl va duce neîndoios spre rău, rezultând în nesupunere la legile sociale, şi la cele mai importante care sunt legile lui Dumnezeu.

Toţi cei ce se fac vinovaţi de aceste păcate, sau chiar mai rele, într-o zi vor fi răsplătiţi cu pedeapsa legii Divine. Pentru că Dumnezeu nu plăteşte în fiecare zi.

Iisus, când predica, Spunea: Ferciţi cei ce au sete de dreptate, pentru că se vor sătura. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că vor fi răsplătiţi. Fericiţi cei dezmoşteniţi, că a lor e împărăţia cerurilor.

Dacă se ţine seamă de tot ceea ce a predicat Iisus Hristos, se are o vizualitate justă a vieţii, învăţând a trăi în dreapta dimensiune a rectitudinii şi în cotidianitatea tuturor zilelor până la sosirea propriei plecări, ca apoi să te prezinţi cu conştiinţa curată dinaintea lui Dumnezeu.

Sperând că această mică povestire a mea ar putea fi citită de multă lume cu folos, că le va fi pe plac, dând simplu un mulţumedc din inimă / grazie di cuore / tuturor celor ce o vor face,

Cu afectuoasă simpatie, 

  Miglietta Achille

                                                    Cinisello – Balsamo( MILANO) Italia

                                                                            În româneşte de George Anca

(Coperta a 4-a)

Achille Miglietta, prin visele sale de zbor, scrie, aparent, un sf naiv, dublat de moralism catolic. În fapt, cititorul se va vedea pe sine însuşi în copilărie, în nava cosmică a lui Isaia, în varianta personală a infernului-purgatoriului-paradisului lui Dante, aici, Serafino. Cumva, neintenţionat. Povestind, ca un personaj al lui Chaucer, pe spinarea unui cal, spre Canterbury, ca să treacă timpul. Dacă nu, după ciumă, în afara Florenţei Boccaccio.

Dar aici se visează, nu se face literatură. Nici măcar n-ajunge textul sub ochii lui Jung.

Ne-ar putea ţine deodată sub hipnoză oralitatea visătorului, la propriu, luată ca dictare în italiană, mai mult fără punctuaţie, procesată de un român, necunoscător, ca Isaia şi Serafino, al italienei, tradusă scenometric de mine, ca spre o antropografie italo-română. Simbolistica existenţială, neînflorită tropic, va intermedia o injecţie în vene, dacă nu chiar o soartă amânată, în comparaţie cu aceea a Micului Prinţ plecând spre Planeta Lui.

                                                                                         George Anca

                   

                   Metaphor

                   Metaphor and the Bible

A metaphor is a comparison made between two or more things using figurative or descriptive language. Metaphors serve to make difficult to understand ideas or concepts more tangible. Metaphors also infuse written text with vivid descriptions that make the text more vibrant and enjoyable to read.

As the metaphor is one of the most common literary devices, it can be found in almost any text, and The Bible is no exception. Some of the metaphors found in The Bible are alluded to and referenced in many other texts, so it pays to be familiar with them and understand what is being said. Here is a list of fifteen of the most famous metaphors in The Bible.

                   The Examples

                        • Proverbs 13:14

The teaching of the wise is a fountain of life.

In our first example, teaching is compared to a fountain, but not just any fountain. The fountain of life is a common metaphor that suggests a continuing source of sustenance and life.

                        • Isaiah 64:8

But now, O Lord, You are our Father, We are the clay, and You our potter; And all of us are the work of Your hand.

In this metaphor, God is compared to a potter who molds clay. God’s followers are the clay and are subject to his design and influence.

                        • Psalms 23:1

The Lord is my shepherd, I shall not want.

Here is a commonly alluded to metaphor from one of the most famous passages in The Bible. God is compared to a shepherd, someone whose duty it is to look after and care for his sheep.

                        • John 6:35

Jesus said to them, ‘I am the bread of life; he who comes to me will not hunger, and he who believes in me will never thirst.’

In this metaphor, Jesus compares himself to bread. The bread of life is a symbolic idea that Jesus offers eternal fulfillment. Like bread sustains us in life, Jesus’s metaphor suggests that he can sustain his followers in a spiritual sense.

                        • John 8:12

Then Jesus again spoke to them, saying, ‘I am the Light of the world; he who follows me will not walk in the darkness, but will have the Light of life.’

Here is another metaphor that Jesus used to talk about himself. He calls himself “the light of the world.” In The Bible, light refers to salvation, and darkness refers to sinfulness.

                        • Revelations 19:7

Let us rejoice and be glad and give the glory to Him, for the marriage of the Lamb has come and His bride has made herself ready.

This example contains three metaphors. The lamb is Jesus, the bride is the Church, or the followers of Christ, and the marriage is the union of the two in heaven.

                        • Isaiah 5:5

So now let me tell you what I am going to do to my vineyard: I will remove its hedge and it will be consumed; I will break down its wall and it will become trampled ground.

In this example, God is warning Israel, which he refers to as his “vineyard.” God says he will remove “its hedge” or protective surroundings and allow its destruction.

                        • Deuteronomy 32:4

He is the rock! His work is perfect, for all His ways are just; a God of faithfulness and without injustice, righteous and upright is He.

Metaphors about God and Jesus abound in The Bible. God is commonly referred to as a rock, as in this example.

                        • Psalm 18:2

The Lord is my rock, my fortress and my deliverer; my God is my rock, in whom I take refuge, my shield and the horn of my salvation, my stronghold.

As in the last example, God is compared to a rock. But this metaphor is expanded in this verse from Psalms. God is compared to a fortress, a shield, and a stronghold to illustrate his role as a protector.

                        • Revelations 21:6

And He said unto me, it is done. I am Alpha and Omega, the beginning and the end. I will give unto him that is athirst of the fountain of the water of life freely.

Here is another commonly quoted verse from The Bible. In it, God compares himself to the Greek alphabet. The first and last letter of the Greek alphabet is alpha and omega, respectively.

                        • Genesis 49:9

Judah is a lion’s whelp; from the prey, my son, you have gone up. He couches, he lies down as a lion, And as a lion, who dares rouse him up?

This verse illustrates another commonly alluded to name of God. In this verse, Judah, one of the twelve tribes of Israel, is called a “lion’s whelp,” or a lion’s cub. It is from this verse that the term of God as “the Lion of Judah” originates.

                        • John 14:6

Jesus answered, ‘I am the way and the truth and the life. No one comes to the Father except through me.’

In this verse, Jesus establishes himself as not only the pathway to God, but also as truth and life itself.

                        • John 15:5

I am the vine; you are the branches. If you remain in me and I in you, you will bear much fruit; apart from me you can do nothing.

Here is another commonly quoted Bible verse with a famous metaphor. In this example, Jesus compares himself to a vine and calls his followers branches of the vine, in that they are extensions of himself. Also, Jesus states his followers will “bear much fruit,” meaning good things will come as a result of their faith.

                        • Corinthians 5:17

Therefore, if anyone is in Christ, he is a new creation; the old has gone, the new has come!

In this example, followers of Christ are said to be “a new creation.” It is metaphorical, of course, because something already existing cannot be created.

                        • Matthew 5:13

You are the salt of the earth. But if the salt

. They are compared to salt, in that they have a purpose in the world. In biblical times, salt was loses its saltiness, how can it be made salty again? It is no longer good for anything, except to be thrown out and trampled underfoot.

Here is another famous metaphor for the followers of Christ very important as a preservative, flavoring, and even as currency. This metaphor says that followers of Christ have no purpose without Christ.

                   Conclusion

In each of these examples, figurative language are important to understand. So, not only are these metaphors integral in The Bible, but show and descriptions are used in order to make comparisons between different things easier to understand. Since each of these verses are commonly quoted and alluded to, the metaphors used up in many other texts.

First published in The Caroline Myss Newsletter, March 2002

The Magic of Metaphor

"

                        Penny Tompkins and James Lawley

"Learning to read the language of symbols has a positive effect on your self-image and energy.

You do not have to wait for a crisis to see things symbolically and accurately.

You can start wherever you are."

Caroline Myss, Sacred Contracts  This article is about learning to use your personal metaphors and symbols in order to read and understand your own symbology.

Your metaphors enable you to know yourself and and understand your life in a new way. Notice the richness of the description in the following statement:

"My anger is like dancing with a tiger. I can see it all now, the room, the chandelier, hear the music, feel my heart pounding as we swirl between other couples on the dance floor ... I'm on the edge of life and death."

Metaphor is indispensable. We cannot speak without metaphor. We cannot think without metaphor. And we would never have evolved into conscious beings without metaphor.

Our language is littered with metaphors. Recent research into everyday conversation shows that we use four metaphors per minute. Why is this statistic a surprise? Because we are not aware of the vast majority of metaphors that we use. Metaphor is so fundamental to the way we think and speak that only the more obvious ones register in our awareness:

I'm forever running up against a brick wall.

I'm carrying the world on my shoulders.

I think I'm cracking up.

I see a light at the end of the tunnel.

These expressions are obviously metaphoric. We know there is no real brick wall, that the speaker has not turned into Atlas or an egg, and that they are not in an actual tunnel. Instead we have an inbuilt mechanism that registers the figurative nature of these expressions and accepts them as symbolizing an experience rather than being the experience itself. We intuitively know that everyday things and behaviors (walls, running, shoulders, the world, cracking, light and tunnels) are being used to represent other experiences: a lack of progress, excessive responsibility, an unwanted state of mind, and finding hope.

Metaphors evoke rich images and a felt sense of what is being described. They can vividly express a single idea or a lifetime of experience. Although many linguists used to dismiss them as 'merely figurative', today they are accepted as a highly accurate description of the speaker's perception. When we talk about our problems, our emotions, our desires, our relationships -- the things most important to us -- we are even more likely to make use of metaphor to help us describe the depth and complexity of our experience.

                        What Exactly is a Metaphor?

In George Lakoff and Mark Johnson's mind-expanding book, Metaphors We Live By, they say:

"The essence of metaphor is understanding and experiencing one kind of thing in terms of another."

We like this simple definition for a number of reasons. First, it recognises that metaphor is about capturing the essential nature of an experience. For instance, when a client of ours described his situation as, "It's like I'm a goldfish in a deoxygenated pond having to come up for air," his sense of futility and impending doom was instantly apparent. Second, the definition acknowledges that metaphor is an active process which is at the very heart of understanding ourselves, others and the world around us. Third, it allows metaphor to be more than verbal expression. Metaphors are also expressed non-verbally by gestures, sounds, objects and images. In other words, whatever a person says, does, sees, hears, feels or imagines has the potential to be a metaphor that stands for another experience.

The word 'metaphor' has the same root as 'amphora', a container used to store precious oils and spices, and to carry them from one place to another. Similarly, metaphors store precious information and have the innate capacity for carrying it from the mundane to the extraordinary, or indeed, to the sacred.

A metaphor itself is comprised of a number of interrelating components which we call 'symbols'. So a metaphor is a whole and a symbol is a part of that whole. For example, "I feel like my back is pinned against a wall" refers to three symbols (I, my back, and a wall), with a fourth (whatever or whoever is doing the 'pinned') being implied.

In Man and His Symbols Carl Jung noted there is always something more to a symbol than meets the eye and no matter how much a symbol is described, its full meaning remains elusive: "What we call a symbol is a term, a name or even a picture that may be familiar in daily life, yet that possesses specific connotations in addition to its conventional and obvious meaning. It implies something vague, unknown or hidden from us."

The way we relate to a symbol is all-important. Symbols such as national flags or religious icons may have a shared cultural meaning, but it is our personal connection with them that imbues them with significance. Even though we may use common metaphors, when these are examined more closely a uniquely personal meaning always emerges. Our personal symbolism connects us to our history, our spiritual nature, our sense of destiny and to the "vague, unknown or hidden" aspects of our life. The more this symbolism is explored the more its significance emerges, and the more we can use it as a guide to awareness and action.

                        Making Use of Metaphors

Once you start to recognize the metaphors you and others use, you will notice them everywhere. In fact it is 'hard' to 'put together' an 'everyday' sentence which does not 'contain' a 'hidden' metaphor. The pervasiveness of metaphor in language is, however, only half the story. We also think, reason, make decisions and base our actions on those very same metaphors. In this way our metaphors determine how we live our lives, and what kind of lives we live.

If you take metaphors as literal descriptions of unconscious processing they become a gateway to increased awareness, understanding and change.

Take 'anger' as an example. What kind of anger do you experience? Do you:

Reach boiling point and then blow your top

Have a ferocious temper and try to fight back your rage

Unburden your anger by getting it off your chest

or something else entirely?

In the first example anger is symbolized as a hot fluid. So your natural response might be to 'cool things down' or 'let off steam'. In the second example, anger is represented as an opponent or wild animal, so you may want to 'defeat it' or 'keep it under control'. In the third example, anger is regarded as a burden to be removed; therefore you might want to stop 'it building up' or 'holding on to it for so long'. Inevitably the actions we take will be consistent with the metaphors we use.

Not only do we use metaphor to make sense of our own emotions, we also try to fit other people's emotions and behaviors into our own metaphorical way of seeing the world. What we feel they should do and the advice we give them will derive in large part from our own metaphors. As you might guess, when two people have widely contrasting metaphors it is often a recipe for miscommunication. For example, when one person likes to 'smoulder' before 'raking over the coals', and another has a 'short fuse' and wants to 'get it over with', they will almost certainly disagree on how to express their emotions and probably end up in conflict.

Metaphors create insight, but they also create ways of not seeing. Metaphors can liberate, and they also can limit. They can empower or they can disempower. They can be a tool for creativity, or a self-imposed prison. The exercise below offers you the opportunity to unlock your creativity and open those prison doors.

                        Exercise

The purpose of this exercise is to enable you to have more choice in how you respond to situations where, in the past, you feel you have acted inappropriately. There could be a whole range of emotionally-based actions that would fit here, but we are going to continue to use 'anger' as an example.

The purpose of the exercise is for you to:

(1) identify a metaphor for when you are angry and act inappropriately as a result;

(2) identify a second metaphor for how you would prefer to respond;

(3) explore how you can convert or evolve the first metaphor into the second;

(4) translate your insights into how you can change your behavior in your everyday life;

(5) rehearse this new behavior.

You will need blank paper and colored pens. You might like to read through the exercise and the following example so that you have an understanding of what you will be doing before you start. When you answer the questions in the exercise, give yourself time for images and feelings to emerge into consciousness before writing or drawing.

1. Identify a metaphor for when you are angry and act inappropriately as a result:

a. Ask yourself, "When I am angry and act inappropriately, that's like what?"

b. Draw the metaphor that comes to mind.

c. Look at your drawing and ask yourself the following questions so you get to know more about the symbols in the metaphor. For each part of the drawing, ask:

"What kind of ......?"

"Is there anything else about ......?"

Add new information to the drawing, and when you've got all that you can get for now, go on to the second metaphor.

The purpose of these Clean Language questions is to focus your attention on each part of the metaphor so that you consider its qualities and characteristics. They are specially designed to work with personal symbols. There will be aspects to your metaphor that you did not consciously decide. By putting your attention on each part of your metaphor you are likely to discover something new about yourself or the situation. These unexpected elements are often the places where a new kind of change can emerge.

2. Identify a second metaphor for how you would prefer to respond:

a. Ask yourself, "How I would prefer to respond is like what?"

b. Draw the metaphor that comes to mind.

c. For each part of the drawing, ask yourself the following questions so you get to know more about the symbols in this metaphor:

"What kind of ...... ?"

"Is there anything else about .......?

Add new information to the drawing, and when you've got all that you can get for now, go to Step 3.

3. Explore how you can convert or evolve the first metaphor into the second:

a. Place your drawings in front of you.

b. Consider how Metaphor 1 can evolve into Metaphor 2.

c. Notice:

"What's the FIRST thing that needs to happen for Metaphor 1 to start becoming Metaphor 2?"

"What's the LAST thing that needs to happen before Metaphor 1 becomes Metaphor 2?"

Take your time when completing Step 3. You don't have to accept the first idea that comes to mind -- the purpose is for you to consider something new. You might like to imagine yourself as the symbols (as if inside the drawings) and wonder what is required for Metaphor 1 to change into Metaphor 2. Remember it may take a number of intermediate stages for this to happen. Don't reject an idea just because it seems bizarre (the land of metaphor is often closer to a dream world than to everyday reality). You'll know when you've found the solution that's right for you, and it usually contains an element of a surprise.

4. Having identified a way for Metaphor 1 to become Metaphor 2, how does this translate into what you need to do in your everyday life? How will this information guide your behavior next time you are in a similar situation?

5. To start getting used to this new way of responding, rehearse being Metaphor 2 by embodying its characteristics NOW:

What is your posture?

What do you feel inside?

Where is your focus of attention?

What do you say and how are you saying it?

                        Example

The following is a short summary of the results of one person going though the exercise. Your answers will likely be very different to these.

1. When I am angry and acting inappropriately, that's like what?

"Like a gladiator on the back foot."

What kind of 'gladiator'?

"He's a Roman gladiator with a trident."

What kind of 'trident'?

"Rigid, belittled and ready to strike."

Is there anything else about 'on the back foot'?

"His back foot is under pressure and out of balance."

And so on.

2. How I would prefer to respond is like what?

"To be standing tall like a tree able to bend in the wind.

- The tree is flexible, with deep roots, proud and grounded.

- The wind is gusting, but eventually calms down."

3. How can Metaphor 1 become Metaphor 2?

"The gladiator stands upright, balanced on both feet, plants his trident into the ground and this grows roots deep into the earth.

- First, he takes a deep breath.

- Last, he feels himself proudly beginning to bend with the wind."

4. How will this information guide your behavior next time you are in a similar situation?

"I'll realize the person's attacking words can fly past me rather than going into my core. I know if I stand tall and feel balanced and grounded then I can't be hurt by their words. If I still feel angry at what they've said, I can ask them what they're trying to achieve by saying these things, but I don't have to strike back."

                        In Conclusion

Our personal metaphors and symbols help us make sense of the world. They give form to those aspects of our lives which are the most mystifying -- our problems and their solutions, our fears and desires, our illness and health, our poverty and wealth, and our capacity to love and to be loved. When these experiences are given form, and are seen with symbolic sight, they then become amenable to exploration and transformation.

References

Jung, Carl, Man and his Symbols, Picador, London 1964.

Lakoff, George & Johnson, Mark, Metaphors we Live By, University of Chicago Press, 1980.

               50 Metaphor Examples for Kids

May 16, 2014 by Elizabeth Baxter

If you spend time around young children, you know they are full of questions. Why is the sky blue? How many clouds are there? What is he doing? Adults spend a lot of time teaching children about the world around them. They are always learning new things about the world and how it works. Parenting is an art that we are always learning more about.

Good parenting changes and evolves as our children grow. One of the best ways to teach a child something new is to use a metaphor. Simple metaphors help kids make connections and understand new things. The next time your child asks you a question try explaining the answer with one of these metaphor examples for kids.

It’s easier for a child to understand a metaphor because it gives them a strong visual picture of what you are trying to explain. This is perfect when they have never encountered the thing they are asking you about. You can relate it back to something they know more about. Even after we grow up we continue to use metaphors in our daily lives. Learning to use and understand metaphors is an important part of growing up and being able to communicate effectively.

                   What is a Metaphor?

If your child asks what a metaphor is, here is how you can explain it. A metaphor is a comparison between two things that share a common characteristic. One thing is equal to another because it has this characteristic. For example, “You are my sunshine,” just like the sun brings warmth and happiness to someone’s day; you do the same, by bringing happiness to someone’s day. You are sunshine because you share the characteristic of making someone happy. A metaphor is a stronger image than a simile; and makes the reader feel or see something to help them understand it. It states that something is equal to something else; it is not just a comparison between two things.

                   Simile Vs Metaphor

When talking about metaphors you might come up with some that are actually similes. A simile is a comparison of two different things. They usually involve the words, like, as, or than. While a simile may seem like a metaphor it actually allows two things to be compared while remaining distinct. A metaphor suggests that one thing is something else.

·      Example of a metaphor – After they broke up, his heart was broken.

·      Example of a simile – His heart felt like breaking after they broke up.

It is important to remember that these two things are different, especially when writing or creating a poem. Using metaphors will allow people to understand and feel what you want them to much better than using similes. Remember there are also different levels of metaphors. Some are easy to understand and will be perfect when talking to your child. Others will be very complex and hard to understand. They may even require you to think about and decode them. These are more commonly found in poetry, however be careful that you are not using a metaphor that is too complex for your child to understand. They will not be able to process the information correctly if it is.

                   The Purpose of Metaphors

Metaphors should create an impact on the reader. They are used to inspire and help people understand the importance of something. For example, “Max is a pig when he eats,” gives the reader a strong visual of how messy Max is when he eats. This is very important not only in a story or poem, but in everyday conversation. If someone says that his stomach is a black hole you know it is important to have plenty of food at your event. If he had just said that his stomach is big or can hold a lot you wouldn’t think you needed as much food. If his stomach truly were a black hole you would need a never ending supply of food.

It is important to understand how a metaphor works and know when you have heard one. They are meant to create a vivid picture, or be a profound saying. The stronger the metaphor is, the better your intent will be received. Using metaphors to explain something to a child helps them by giving them a more visual picture.

                   Simple Metaphor Examples For Kids

Here is a list of simple metaphor examples you can use to help teach your child about new things.

1.    Max is a pig when he eats.

2.    You are my sunshine.

3.    It’s raining cats and dogs.

4.    Even a child could carry my dog around for hours. He is a feather.

5.    He is the Tiger Woods of his golf team.

6.    Mary’s hair was a fierce lion’s main; always sticking out in wild directions.

7.    He tried to help but his legs were rubber.

8.    Her eyes were fireflies.

9.    I was lost in a sea of nameless faces.

10.                        My teacher is a dragon.

11.                        Their home was a prison.

12.                        Life is a rollercoaster.

13.                        America is a melting pot.

14.                        His eyes were ice.

15.                        The world is a stage.

16.                        Life is a fashion show.

17.                        My kid’s room is a disaster.

18.                        The alligator’s teeth are white daggers.

19.                        Time is money.

20.                        The wheels of justice turn slowly.

21.                        She cut him down with her words.

22.                        The teacher planted the seed of wisdom.

23.                        The clouds sailed across the sky.

24.                        Laughter is the music of the soul.

25.                        He is a chicken.

26.                        The peaceful lake was a mirror.

27.                        Your brain is a computer.

28.                        He is a night owl.

29.                        The car was a furnace in the son.

30.                        A blanket of snow covered the ground.

31.                        The park was a lake after the rain.

32.                        The lawn is a green carpet.

33.                        The kids were monkeys on the jungle gym.

34.                        The stars are sparkling diamonds.

35.                        My brother is a couch potato.

36.                        The clouds are balls of cotton.

37.                        His stomach is a black hole.

38.                        His heart is a rock.

39.                        She is fishing for more.

40.                        He was feeling blue.

41.                        She is on a rollercoaster of emotions.

42.                        He has a broken heart.

43.                        She has a bubbly personality.

44.                        She is a shining star.

45.                        The interstate was a parking lot at rush hour.

46.                        Books are the keys to your imagination.

47.                        The ballerina was a swan, gliding across the stage.

48.                        Her angry words were bullets to him.

49.                        The thunder was a lion.

50.                        The road was a ribbon stretching across the desert.

If you are interested in learning more about metaphors and writing you should understand romantic poetry. You could even try to write some simple metaphor books to help your child learn about them. It’s also a perfect weekend craft you can do together! Not only will they learn more about metaphors they will be spending more time with you and practicing valuable skills. If you find that you really enjoy writing these metaphors for your child try brushing up on your grammar so that you are able to continue to help them throughout school. Children love learning new things from their parents.

Now that you have a full library of metaphors, you are prepared to answer your child’s next question assault. As well as using metaphors to help teach your children new things, it’s important to know about using them in your adult interactions as well. Many adults use about 6 metaphors a minute when engaged in conversation. Learning how to catch these metaphors and how to interpret them can help you in your everyday interactions with people. You may be able to use the information to help persuade them to do something, or just be able to understand more about what they are really thinking.

Learn more about yourself to really get conversations going with other adults. Discovering who you are as a person is an important communication tool that will also allow you to understand others better. Understanding what your child means when they say something and being able to answer their question is an important part of being the best parent you can. Many parents want to know how to avoid screwing up their kids. One of the best tools is communication. Keep the lines of communication open and use these metaphor examples for kids to help answer their many questions. Remember teachers are students as well! We are always learning and sharing new things as people!

https://georgeanca.blogspot.com/2018/06/razvan-ahile.html