Motivul pentru care Ion Luca
Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania.
SILVIU GHERING
George Coșbuc, Elena
Vaida Voievod, dr. Ciuta (Bistrița), Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale la
Karlsbad, în Germania, în 1911 (de la stânga la dreapta)
Se împlinesc
pe 1 februarie 167 de ani de la nașterea celui „mai mare dramaturg român”, după
cum îl numea George Călinescu pe Ion Luca Caragiale. Știai că „nenea Iancu” a
părăsit România și a ales să moară în Germania, la Berlin? A preferat
străinătatea, tocmai el, care a surprins atât de bine în personajele sale
spiritul carpato-danubiano-pontic , a satirizat atât de ascuțit în scrierile
sale tarele dintr-o „soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are”
(Zaharia Trahanache, actul I, scena III, „O scrisoare pierdută”).
Totul a
început cu ultima piesă (din 9) scrisă de Caragiale, singura dramă printre
comedii, „Năpasta”, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1890 și jucată
pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an. Jurnalistul Constantin
Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri,
notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii
române” (George Călinescu), cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de
plagiat după piesa „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny.
Motivul
pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania
Acuzația de
plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886
la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit
„Domnul Caragiale”. Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt
articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care
venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui
Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a
descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu
exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe
spinarea sa.
Barbu Ștefănescu
Delavrancea și Ion Luca Caragiale, doi mari scriitori, doi mari prieteni de la
începutul veacului al XX-leaa
Ion Luca
Caragiale a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un
avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele
întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut
„făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau
nefondate. Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în
martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3
luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de
despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma
unui nou proces, la care, atenție!, s-au vândut bilete ca la teatru!
Ion Luca CAragiale în
timpul procesuluinintentat împotriva lui Constantin Alexandru Ionescu, cunoscut
sub pseudonimul Caion, care îl acuzase de plagiatIon Luca Caragiale în timpul
procesuluinintentat împotriva lui Constantin Alexandru Ionescu, cunoscut sub
pseudonimul Caion
„Nu mai pot trăi aici!
E prea grea duhoarea! M-am săturat să văd aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari
conduc viaţa publică”
Ion Luca
Caragiale fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de
registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare
conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901
(guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Recunoașteți vremurile de azi?
Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit
ca bomboana pe colivă și „Cel mai mare dramaturg român” (George Călinescu), revoltat și scârbit, se
hotărăște să părăsească țara definitiv. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea
duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială
de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în
cartierul Willmersdorf.
De unde îi
scria, câțiva ani mai târziu, amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să
se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă
străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai
sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa
publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul
meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu
ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară
munca şi talentul, viţii demne de compătimit”.
„Nenea Iancu” Caragiale
s-a săturat să vadă „aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică” și, scârbit de
țara sa, a plecat în Germania, unde a și murit, în 1912
A murit „rapid, fără
șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”
A scris în
continuare și în Germania, dar pentru că nu dorea să se mai expună, a făcut-o
sub pseudonim. A fost nevoit să munceasca din greu pentru a-și putea întreține
familia. Scria până noaptea târziu și călătorea mult. Din călătorii s-a ales cu
o răceală care s-a cronicizat și care, combinată cu fumatul în exces, îi
provoca dese accese de tuse în ultima perioadă a vieții. În seara datei de 8
iunie 1912, i-a spus soției, Alexandrina Burelly, fiică de actor, cu care era
căsătorit din 8 ianuarie 1889, că are de gând să lucreze până noaptea târziu în
dormitorul lui. Numai că…
„Dimineață,
Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o «fugă» de Bach. Am lucrat
singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor,
bucată dramatică și grea. Dintr-o dată un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am
ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale.
Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe
cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui îl
privea năucă. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să
bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat. Cum să faci
loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu
povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre
spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri
compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o
dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”, avea să scrie Cella Delavrancea,
fiica cea mare a bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cartea sa
„Dintr-un secol de viață” (1987).
Cella
Delavrancea și Ion Luca Caragiale cu câteva săptămâni înaintea de moartea
marelui dramaturg, la Berlin, acasă la familia Caragiale
Cella Delavrancea și
Ion Luca Caragiale cu câteva săptămâni înaintea de moartea marelui dramaturg
Sicriul cu
rămășițele lui Ion Luca Caragiale s-a… „rătăcit” două săptămâni în Austria!
Pe 14 iunie,
corpul lui Caragiale a fost depuse în cavoul familiei din cimitirul protestant
din cartierul Schönenberg al Berlinului. Au fost de față, în afara familiei, și
bunii săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. Abia în
toamna aceluiași an 1912, rămășițele sale au ajuns în țară, după un drum
infernal, vagonul mortuar „rătăcindu-se” nu mai puțin de două săptămâni prin
Austria.
Pe 23
noiembrie 1912, Ion Luca Caragiale era, în sfârșit, înmormântat la București.
Cortegiul funerar, format la biserica „Sfântul Gheorghe”, a făcut un ocol prin
faţa Teatrului Naţional, unde sicriul marelui dramaturg a fost îngropat în
flori aruncate de miile de bucureşteni care l-au însoțit pe ultimul drum,
încheiat la cimitirul „Şerban Vodă” (acum „Bellu”).
La aniversarea
centenarului naşterii sale, în 1952, trupul lui Ion Luca Caragiale a fost
exhumat şi mutat lângă mormântul lui Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor”.
Ion Luca Caragiale se
odihnește alături de Mihai Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor” din cimitirul
„Bellu”, unde a fost condus pe 23 noiembrie 1912 de mii de bucureșteniIon Luca
Caragiale se odihnește alături de Mihai Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor” din
cimitirul „Bellu”
„Astăzi
a devenit de multă vreme un loc comun faptul că odată cu teatrul lui Caragiale,
povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat
pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale” – Romul Munteanu
„Printr-un neaşteptat dar al soartei,
în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza
narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe
care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei
artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi
mari puteri expresive” – Tudor Vianu
„Suntem ţara din care Caragiale a fugit
exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat,
iresponsabil, oferta lui Brâncuşi la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga
operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în
care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu,
George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali, şi nu doar să
se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua,
prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub
această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni
cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor ce ştiu să se respecte între ei şi să nu se
lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de
suflete” – Andrei Pleșu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu