COINCIDENȚE COSMICE
Puși Dinulescu – Jon
Baba -Ioan Miclău-Gepianu – Florentin Smarandache – Stuart Scott – 9 Statui –
Coincidențe cosmice – Sex literar
PUȘI
DINULESCU
Scaunele
Ionescu se
considera un descendent al lui Caragiale. Însă nu toţi descendenţii, după
opinia mea, dar şi după crasa realitate, au exact ce le trebuie. Unii pot avea
un cromozon în plus. Şi atunci e nenorocire! Sindromul Down e gata!
Aşa se
întâmplă şi cu Scaunele lui Ionescu. Poate o fi pornit de la Conu Leonida...
Dar e Conul Leonida cu un cromozon în plus. Asta e!
Ştiţi ce-ar
fi spus Caragiae despre el, despre Ionescu?
— Un
moftangiu, monşer!...
— Bine! o să
spuneţi voi, dar asta spunea şi despre Kant!
— M-aţi
înnebunit cu cultura voastră! recunosc eu, dar, hai, să vă spun ce vreau!
Aseară n-am
eu ce face şi mă duc, iar, la teatru. Joacă Scaunele lui Ionescu.
Sigur că
nici regizorul nu poate face nimic. Auzi ce spune Felix Alexa! Că asta e cea
mai metafizică piesă a lui Ionescu! Mai metafizică decât dracu nu poate fi,
oricum!
Dar ce
plictiseală, ce deja vu împuţit, deşi, desigur, mă aşteptam...
Când am
citit prima oară o piesă de Ionescu, l-am crezut genial! Pe urmă, m-am lămurit.
Nu era decât un lipici pentru snobi, care să se tăvălească-n el ca muştele-n
miere! Şi vezi atâţia snobi înghiţiţi de mierea asta mortală a lui!
Mă uitam la
scena aia superbă de la Grădina Icoanei, construită de Liviu Ciulei, ce
minunate spectacole s-au făcut şi se mai pot face acolo!
Aseară
vedeam un mare actor, pe Răzvan Vasilescu, pus să tragă la un ham, în care
teribilul actor nu făcea decât să se irosească. Era ca şi cum ai înhăna un
bidiviu de rasă pură la o teleguţă jalnică de om sărac. Avea noroc, însă, Oana
Pellea, o actriţă foarte bună şi ea, că juca faţă de asemenea regal partener...
dar, din păcate, dacă piesă nu e, nimic nu e.
Degeaba un
mare actor, degeaba o scenă construită de un mare arhuitect, totul
cufundându-se în seara trecută într-o plictiseală de moarte.
Că somnul
raţiunii naşte monştri a mai spus-o şi altul, mult mai cunoscut decât mine. Are
rost s-o repet şi eu?
Iar apropo
de Caragiale şi Kant nu vă daţi seama că Nenea Iancu a spus chestia aia la
mişto?
Dar cred că
despre Ionescu n-ar mai fi spus la mişto ce cred eu c-ar fi spus...
JON
BABA
Dragă şi stimate Vasa
Barbu!
Astăzi am rămas - stupefiat! De
fapt...chestia durează de mai demultă vreme! În urmă cu mulţi (pot calcula)
ani, ai fost „atins”, că DOMNIA Ta, nu eşti membru în Redacţia revistei noastre
de literatură, artă şi cultură transfrontalieră „Lumina”... , iar eu, crezând
în gândurile tale nobile te-am acceptat şi inserat!!!
Vezi dragul meu, ce ai făcut!?
Aproape nimica!
Vei fi confirmat în istoria literară...
foarte modest, pentru că nu prea... va consemna istoria ce anume ai făcut în
contextul revistei „Lumina”.
IMPRESIONANT! Nu va trebui să mai argumentez şi să scriu personal!
Astăzi, trebuie să-ţi comunic - că,
„naivul” de mine, categoric a greşit!
Domnia ta, nu aveai ce căuta în caseta
Revistei „Lumina” decât în baza „naivităţii” redactoratului responsabil”,
STATUT după mine, foarte, foarte - discutabil!
Domnule Vasa Barbu, n-ai făcut absolut
nimica pentru revista „Lumina” - decât că, din greşală - te-am considerat... un
membru discutabil al redacţiei !
Tot astăzi (29 ianuarie 2019), te-am sunat
cu gândul să te rog să-mi trimiţi cartea doamnei prof. univ. dr. Brânduşa Juică
şi a domnului „foarte calculat” Florian Copcea. Ţi-am comunicat că Mărioara
Stojanovic mi-a trimis cartea (nu trebuie să te mai zăboveştisă o trimiţi, căci
dealtfel nicii n-ai fi făcut ceva) - dovedind că este o doamnă adevărată, cum a
şi fost, este - şi va fi!
Eu, dacă încă nu ai înţeles, am nevoie de
aceste cărţi inclusiv de cartea a doua a lui Lazăr P. Mălaimare. Am renunţat la
recenziile cărţilor de care nici nu dispui ( pentru că, tare, tare mi se
pare, eşti un rătăcit redactor
responsabil al Editurii „Libetatea”), decât formal pentru administraţia din
ENTROPIA, şi care sunt categoric (cu unele excepţii) sunt, mizere!!!
Doamne, până când, să trăiască un asemenea
travaliu „editorial”!!!
În rest, poate, foarte puţin mă interesează
ALMANAHUL (care, nici Almanah nu este, decât o adunătură de texte din
hebdomadarul nostru, adevărat unele foarte valoroase, dar, carte fără o ţinută
consecventă spre toate dimensiunile noastre spirituale) şi nu numai; dacă ai
găsit de cuvinţă se te trezească atâtea texte semnate de mine şi apărute în
Libertatea (poate greşesc, n-am văzut geniala ta operă ALMANAHUL)... şi poate
greşesc. Deşi, ai putea greşi, domnia ta, pentru că nu poţi recunoaşte
performanţele noastre naţionale!
Dar, Vaso dragă - nu mai contează! Nici nu
contez pe gândul ca dumneatA să fi „EXEGET”!!!
Eu nici măcar că doresc să-mi inserezii undeva vreun text, să-mi publici
vreo carte! Sunt convins (la modul blând spus) - NU! Şi ... sunt aproape convins că nici că voi
mai trimite o carte, care să fie semnată cu numnele „domniei voastre”!
În rest - mă priveşte, precum - Te
priveşte!
În fine, hai să mai spun că în lipsă de
timp, pentru că domnia ta mereu aleargă la un autocar, sau „autobus” şi nu are
vreme nici măcar să comunice despre toate cele menţionate... chiar că te-am acceptat şi pe facebooK...
Ajunge!
Unicul lucru de care ai fost astăzi
interesat, personal, este faptul că nu te-am amintit în articolul
„Transfrontaliere” (18), publicat în „Libertatea” A. LXXIV, Nr. 4(3981), 26
ianuarie 2019, p. 13, despre ENCICLOPEDIA BANATULUI - Literatura!!! - în care, culmeEEEEEEEEa, nici că ai intrat!
Adică,Vaso dragă - în pofida indiferenţei tale intelectuale - nu te-au inclus!
Felicitările mele edotorului... iar domania
ta ştie cine este editor! Dacă nu, să-ţi mai comunic! …
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Cioara
Vine cioara de la gârlă,
Și se-așează pe un par,
Din gâtlej lăsând arar,
Câte-un croncănit amar.
Și părea cam zgribulită,
Sucea gâtul să sughită,
Căci în plisc o boabă are
S-o dea puiului mâncare.
Zboară iar în zbor-vârtej,
Cârâind doar din gâtlej,
Căci un urâcios de pui
Își așteaptă boaba lui.
Crăcănat și ciufulit,
Se bălăngăna-n picioare,
Frunzele-i țineau răcoare,
Să nu-l ardă sfântul soare.
Cioara vine,-i pune-n cioc,
Boaba cea viețuitoare,
Urâciosul însă sare,
Ca să-i șadă în spinare!
FLORENIN SMARANDACHE
Neutrosophic Statistics - generalization of classical
statistics
Neutrosophic
Statistics means statistical analysis of population or sample that has
indeterminate (imprecise, ambiguous, vague, incomplete, unknown) data. For
example, the population or sample size might not be exactly determinate because
of some individuals that partially belong to the population or sample, and
partially they do not belong, or individuals whose appurtenance is completely
unknown. Also, there are population or sample individuals whose data could be
indeterminate.
The
classical probability distributions are extended to neutrosophic probability
distributions whose curves are not clear due to indeterminacy of data.
Smarandache
introduced the notion of neutrosophic statistics in 1995 and he developed it in
2014.
He presented
various practical examples. It is possible to define the neutrosophic
statistics in many ways, because there are various types of indeterminacies,
depending on the problem to solve.
Download
this open-source book:
Florentin
Smarandache, Introduction to Neutrosophic Statistics, Sitech and Education
Publisher, Craiova, 123 p., 2014;
https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1406/1406.2000.pdf
CEA MAI MARE COLECTIE DE BANCURI DIN
LUME
Primele 15
volume din cea mai mare culegere de bancuri in limba romana (insa nu cred ca
exista una mai mare in vreo alta limba), stranse si publicate de matematicianul
Florentin Smarandache, profesor universitar la New Mexico University din 2008.
Este intruchiparea vie a paradoxalei legaturi intre matematica si umor!
Veti avea ce
citi multa, multa vreme de acum inainte!
amuzati-va
copios si ... sa fiti iubiti!
(Bebe
Milcoveanu)
Pentru unii, umorul este ca o limba
straina: fara
subtitrare nu inteleg nimic! [meme]
http://fs.unm.edu/Folclor15-meme.pdf
Poate oul e mult mai destept decat
gaina,
dar se strica repede [meme]
http://fs.unm.edu/Folclor14-meme.pdf
Exista o lume mai buna, dar este
foarte scumpa
http://fs.unm.edu/Folclor13.pdf
A face pe prostul la timpul potrivit
este
cea mai mare intelepciune!
http://fs.unm.edu/Folclor12.pdf
Ai carte, ai cu ce sa te stergi la
fund!
http://fs.unm.edu/Folclor11.pdf
Pentru unii, umorul este ca o limba
straina: fara
subtitrare nu inteleg nimic! [meme]
http://fs.unm.edu/Folclor15-meme.pdf
Iubeste-ti copilul ca si cum ar fi al
tau!
http://fs.unm.edu/folclor10.pdf
Decat repede si bine, mai degraba
incet si prost!
http://fs.unm.edu/folclor9.pdf
Cine-i harnic şi munceşte are tot ce
vrea,
cine-i leneş şi chiuleşte are tot
aşa!
http://fs.unm.edu/folclor8.pdf
Dovada supremă că există fiinţe
inteligente în afara
Pământului este că nu au încercat să
ne contacteze!
http://fs.unm.edu/folclor7.pdf
Cum iti asterni, cum vine altul si se
culca in locul tau!
http://fs.unm.edu/folclor6.pdf
Ca romanu' nu-i nici unu': unde-s
multi, putea fi unu'!
http://fs.unm.edu/Bancuri5.pdf
Mai bine burtos de la bere, decat
cocosat de la munca!
http://fs.unm.edu/Bancuri4.pdf
Fie painea cat de rea, tot ti-o fura
cineva!
http://fs.unm.edu/Bancuri3.pdf
Cine rade la urma e mai incet la
minte
http://fs.unm.edu/Bancuri2.pdf
Viata e trista la noi, in schimb
salariul e hazliu
http://fs.unm.edu/Bancuri.pdf
9 STATUI
„În fiecare
bloc de marmură se află o statuie și e treaba sculptorului să o descopere”,
spunea Michelangelo, artistul care a creat numeroase statui faimoase ce sunt
admirate astăzi în muzeele lumii.
Cu răbdare
și viziune, sculptorii reușesc parcă să dea viață pietrei, realizând capodopere
ce rezistă trecerii timpului.Fiecare operă de artă importantă are o poveste
frumoasă, pe care vrem să o descoperim. De aceea, îți vom prezenta nouă enigme
fascinante care se ascund în spatele unor statui faimoase din întreaga lume.
1. Statui faimoase – Moise cu coarne
„Moise”, de
Michelangelo Buonarotti, 1513-1515
Michelangelo
a creat o sculptură care-l înfățișează pe Moise cu o trăsătură ciudată: o
pereche de coarne. De ce a ales sculptorul această înfățișare bizară? Mulți
istorici ai artei cred că, de fapt, Michelangelo nu a făcut-o intenționat, ci a
interpretat greșit Biblia.
În Cartea
Exodului, se spune că evreilor le-a fost greu să privească chipul strălucitor
al lui Moise, atunci când a coborât de pe muntele Sinai cu tablele legii.
Cuvântul în limba ebraică folosit în relatare poate fi tradus atât prin
„strălucire”, cât și prin „coarne”.
2. Antichitatea colorată
Mult timp,
s-a crezut că statuile de marmură ale grecilor și romanilor au fost
dintotdeauna albe. Însă, potrivit studiilor recente, statuile ar fi fost
inițial pictate în culori vii, care au dispărut odată cu trecerea timpului.
3. De ce suferă Mica Sirenă?
„Mica Sirenă” de Edvard
Eriksen, 1913
Dintre toate
aceste statui faimoase, „Mica Sirenă” a avut cel mai mult de suferit. Emblema
capitalei daneze este o țintă predilectă a vandalismului. Ea a fost decapitată
de două ori – prima oară în 1964, iar apoi în 1998.
În 1984,
vandalii i-au tăiat mâna dreaptă. În 2006, sirena a fost stropită cu vopsea
verde. Ulterior, autoritățile au hotărât să mute statuia mai departe în port,
pentru a preveni alte acte de vandalism.
4. Sărutul fără sărut
„Sărutul”, de Auguste
Rodin, 1882
„Sărutul” se
numea inițial „Francesca da Rimini”, după o nobilă italiană din secolul al
XIII-lea, al cărei nume a fost imortalizat de Dante în „Infernul”. Potrivit
poveștii, femeia s-a îndrăgostit de fratele mai tânăr al soțului ei.
Iubirea
dintre cei doi s-a înfiripat în timp ce citeau împreună povestea lui Lancelot
și a lui Guinevere. Aflând de relație și cuprins de gelozie, soțul Francescăi
îi ucide pe amândoi.
În
sculptură, amantul Francescăi ține în mână o carte. Cei doi sunt îmbrățișați ca
într-un sărut, dar nu își ating buzele. Prin asta, Auguste Rodin (maestrul lui
Constantin Brâncuși pentru câteva luni) sugerează că amanții au fost uciși fără
să comită vreun păcat.
5. Secretul vălului de marmură
Când
privești aceste statui, ale căror fețe sunt acoperite cu un văl semitransparent,
te întrebi cum a fost creată o asemenea capodoperă din piatră. Se pare că
secretul stă în marmura folosită. Blocul folosit de Raffaele Monti avea două
straturi – unul translucid, situat la suprafață, și unul opac.
Când a
lucrat marmura, Monti a păstrat în mare parte textura de la suprafață și a
cioplit pe alocuri, pentru a ajunge la stratul opac. Astfel, s-a creat efectul
vălului transparent.
6. Un David aproape perfect
Când vine
vorba de statui faimoase, David este în topul tuturor criticilor de artă. Dar
puțini cunosc unul dintre secretele acestei capodopere.
Deși David a
fost considerat idealul frumuseții masculine, el nu este chiar perfect, fiindcă
se uită cruciș. Descoperirea a fost făcută când statuia a fost scanată cu
tehnologie laser.
Defectul nu
poate fi văzut cu ochiul liber, deoarece sculptura se află pe un piedestal
înalt. Experții cred că Michelangelo a creat intenționat această imperfecțiune,
astfel încât David să arate impecabil, indiferent din ce parte este privit.
O altă
imperfecțiune intenționată este mâna dreaptă a lui David, disproporționat de
mare în raport cu corpul.
7. Statui celebre – Arta și moartea
Cea mai
misterioasă sculptură din cimitirul Poblenou, din Barcelona, se numește
„Sărutul morții”, iar creatorul ei este încă necunoscut. Sculptura se află
într-unul din colțurile cimitirului și l-a inspirat pe Ingmar Bergman atunci
când a realizat filmul „A Șaptea Pecete” (o povestea despre un cavaler căzut și
întâlnirea lui cu moartea).
8. Brațele lui Venus din Milo
„Venus din
Milo”, de Alexandros din Antiohia, circa 130-100 î.e.n.
Muzeul Luvru
este plin de statui faimoase, iar de departe cea mai căutată este Venus din
Milo. A fost descoperită în 1820, pe insula Milos, de un țăran grec. Când a
fost găsită, statuia era spartă în două bucăți mari.
Aflat în
preajmă, un ofițer francez a văzut-o, și-a dat seama de importanța ei și a
ordonat să fie transportată la Paris. Nici până astăzi nu este clar cum și-a
pierdut Venus mâinile. Unii speculează că asta s-ar fi întâmplat în timpul unei
confruntări între marinarii turci și cei francezi cu privire la proprietatea
asupra statuii.
Alții cred
că Venus și-a pierdut membrele chiar când a fost descoperită. Există, de
asemenea, multe speculații cu privire la postura inițială a statuii. Studii
recente arată că Venus ținea în mâna stângă un măr.
9. Imperfecțiunea frumoasă a
„Victoriei din Samotracia”
„Victoria din
Samotracia”, secolul al II-lea î.e.n.
Iată ultima
capodoperă de pe lista cu statui faimoase. Această sculptură maiestuoasă o
reprezintă pe zeița greacă a victoriei, Nike, și a fost găsită în 1863 în
sanctuarul zeilor de pe insula Samothraki (Samotracia).
A fost
realizată din marmură de Paros în secolul al II-lea î.e.n., pentru a comemora
victoriile flotei grecești. Brațele și capul statuii s-au pierdut. Toate
încercările de a reface brațele au dat greș, deoarece au avut un impact negativ
asupra capodoperei.
Și astfel ne
dăm seama de un adevăr: tocmai imperfecțiunea statuii contribuie la aerul său
maiestuos.
COINCIDENȚE COSMICE
Mai
întâi, „coincidențele”: cu diametrul de 3.474 kilometri, Luna este de exact patru ori mai
mică decât Pământul; toți sateliții
naturali din sistemul solar gravitează
în jurul planetelor pe la ecuator, Luna
– nu; rocile de pe Lună conțin urme de
metale PROCESATE, precum alamă,
uraniu 236 și neptuniu 237.
Altfel spus,
Luna este unul dintre cele mai
misterioase obiecte din sistemul solar.
Este considerată un corp celest „ciudat”
datorită numeroaselor proprietăți fizice
pe care oamenii de știință nu le pot
explica și pentru că este cel mai ieșit
din comun corp ceresc, incomparabil cu
lunile identificate până în prezent.
De fapt, Luna este atât de ieșită din comun,
încât Robert Jastrow, primul președinte
al Comisiei de Explorare a Lunii (NASA)
a numit Luna „Piatra Rosetta a planetelor”.
Ca să vă faceți o idee despre cât de ciudată
este Luna cu adevărat, iată cum a
calificat-o Robin Brett, un alt
cercetător NASA: „Ar fi mai ușor
să explicăm de ce Luna nu ar trebui să existe,
decât de ce există”. Bun, dar de
ce este Luna ciudată și ce o face atât de
specială?
Este un corp ceresc mare. De fapt, Luna este
enormă! Cu diametrul de 3.474 de
kilometri, Luna are un sfert din
diametrul Pământului. Exceptând
Pluto și Charon (luna lui Pluto), proporția
Lunii față de Pământ este cea mai mare din câte au fost descoperite până acum în univers.
Luna are o orbită absolut ciudată, singura de
acest tip pe care astronomii au
descoperit-o în sistemul nostru solar.
Toate celelalte luni gravitează
în jurul planetelor lor pe la ecuator.
Luna noastră se comportă cu totul aparte și gravitează în jurul Pământului cu o înclinare de 5 grade. Luna are altitudine,
curs și viteză precise, care îi permit
să funcționeze „corect” în raport cu
Pământul. Cu alte cuvinte, LUNA NU AR
TREBUI SĂ FIE UNDE SE AFLĂ ACUM.
Luna este, în sine, aproape, un alt Pământ…
Compoziția solului este similară celei a
Pământului, situație care nu a mai fost descoperită niciunde în spațiu. În
toate celelalte cazuri, lunile și
planetele diferă fundamental unele de
celelalte. Iar dacă aceste detalii nu
v-au stârnit curiozitatea, ciudățeniile
continuă.
Unele roci lunare conțin metale procesate
precum alamă, uranium- 236 și
neptunium-237. Aceste elemente se pot obține exclusiv pe cale artificială!!!
Uraniu 236, este un reziduu nuclear care se
găsește în uraniul folosit sau
reprocesat. Și mai interesant…Neptuniu
236, este un metal radioactiv rezultat
din producerea plutoniului în centralele nucleare.
Aceste caracteristici cu totul speciale ale
Lunii i-au determinat pe cercetătorii
Mihail Vasin și Alexander Șcerbakov,
membri ai Academiei Ruse de Științe, să
scrie, în anii ’70, articolul intitulat
Este luna creația unei inteligențe
extraterestre?, care a produs rumoare în
comunitatea științifică, dar nu a schimbat cu nimic lucrurile dintr-un motiv foarte simplu:
nimeni nu poate furniza vreo explicație
validă cu privire la aceste măsurători.
Mai mult, laureatul premiului Nobel pentru
Chimie, Harold Urey s-a declarat șocat de
conținutul de titan al rocilor aduse de
misiunile de astronauți de pe Lună. Mostrele de
minerale reprezintă un mister absolut pentru lumea de știință, deoarece nimeni nu poate
explica prezența titanului. Cu alte cuvinte, Luna noastră – simbolul
suprem al misterelor – își merită pe
deplin această coroană. Nu are nimic în
comun cu niciun alt corp ceresc.
Și parcă tocmai pentru ca enigma să rămână
astfel până la sfârșitul timpului,
gândiți-vă că în orice zi, din orice loc
al Pământului, vedem mereu aceeași față
a Lunii. De ce?
Matematică ciudată – numerologie precisă
Raza
Lunii = 1.080 mile = 3 x 360
Rază
Pământului = 3.960 mile = 11 x 360
Rază
Pământului + Raza Lunii = Raza de 5.040 mile = 1 x 2 x 3 x 4 x 5 x 6 x 7 = 7 x 8 x 9 x 10
Diametrul Pământului=7.930 mile=8 x 9 x 10
x11
Oare toate aceste dimensiuni sunt simple
coincidențe sau a existat o forță care
le-a creat în acest fel?
Poate fi imaginată o inteligență care le-a
aliniat pe toate atât de precis doar
într-un colț
de univers?
SEX
LITERAR
Poetul Ion
Vinea a avut peste zece mii de femei, în timp ce colegul său de breaslă Ion
Barbu şi-a trecut în agendă doar cinci mii de amante. Altfel, Camil Petrescu
s-a iubit cu Monica Lovinescu, Nichita Stănescu cu Gabriela Melinescu, Preda cu
Aurora Cornu şi Nina Cassian, Piru cu (mai toate) studentele sale, Dinescu şi
Iaru cu Denisa Comănescu. Iubirea - cea mai veche temă prezentă în literatura
şi în mitologia universală - şi poveştile de dragoste au învolburat imaginaţia
oamenilor de la începuturi până în zilele noastre. Despre pasiunile amoroase
ale scriitorilor, cele care au inspirat personaje şi pagini de neuitat ale
literaturii, s-ar putea întocmi voluminoase antologii. Ţinând cont de spaţiu şi
context, noi vom încerca doar o scurtă trecere în revistă a câtorva dintre
relaţiile/iubirile marilor scriitori români de ieri sau de astăzi.
Campionul campionilor,
Ion Vinea
Ion Vinea,
mare poet şi prozator, autorul romanului „Lunatecii", se lăuda că a avut
în aşternut, de-a lungul vieţii, aproximativ zece mii de femei. Apropiaţii spun
despre virilul om de litere că nu vorbea chiar aiurea. Vinea scrisese relativ
mult şi publicase în toate revistele, dar era atât de prins de caznele
amorului, încât, până în momentul morţii, nu tipărise niciun volum. Abia când se
afla pe patul de moarte, prietenii i-au strâns poeziile în volumul, celebru în
literatura română, „Ora fântânilor". I-au dus repede cartea de la
tipografie, iar muribundul a ţinut în mână, înainte de a pleca pe cealaltă
lume, primul său volum de poeme.
Ménage à trois
Acelaşi Ion
Vinea (bătrân) şi prozatorul Petru Dumitriu (tânăr şi în ascensiune) trăiau cu
aceeaşi femeie - Henriette Yvonne Stahl. Un tihnit şi voios ménage à trois.
Într-o zi vine la Dumitriu, care era director la o mare editură, un scriitor şi
îl roagă să-i publice o nuvelă. Şocat, Petru Dumitriu observă că este chiar
povestea cu Henriette şi că nu e scrisă tocmai elegant Dumitriu şi-a zis
atunci:
„Nuvela asta
e despre mine şi Henriette. Dacă nu i-o public, se face vâlvă. Nuvela e proastă,
iar dacă o tipăresc, nu va avea niciun ecou".
Ceea ce s-a
şi întâmplat. În anii puterii populare, Vinea nu avea drept de semnătură. Făcea
traduceri, dar le semna... Petru Dumitriu, care încasa banii şi îi ducea
amicului său. Uneori, Dumitriu, beat fiind, îl suna pe Vinea să-i spună că a
cheltuit toţi banii pe cadouri pentru Henriette.
Ion Barbu nu ierta
nimic
La rândul
său, poetul şi matematicianul Ion Barbu (Dan Barbilian) s-a bucurat de dezmierdările a cinci mii de
femei. Moartea i-a fost grăbită de faptul că asaltase, la pielea goală, o
tânără într-o cameră neîncălzită. Era iarnă, iar sistemul imunitar al poetului
era slăbit din pricină că se droga cu eter - obişnuia să îşi pună măşti cu vată
îmbibată în eter. Ion Barbu făcuse ciroză, dar continua să alerge după femei.
Una dintre tinerele nevinovate pe care le desfăta aproape zilnic cu câte o
partidă de amor era juna poetă Nina Cassian, o fată destul de urâţică și care,
la finele anului 2010, s-a autocaracterizat astfel: „Până la 17 ani, nu se uita
la mine nici un câine!". Mare amatoare de plăceri trupeşti, Nina ajunsese
la bătrâneţe să se culce numai cu tineri sub 20 de ani.
Urâta şi bestiile
(tinere)
Despre
apetitul sexual al Ninei Cassian aflăm câte ceva şi de la scriitorul Cristian
Teodorescu. Acesta, într-un articol postat pe blogul său, o numeşte/alintă pe
celebra şi venerabila poetă drept cea mai frumoasă femeie urâtă din lume: „Prin
1985, am luat cu împrumut de la Ovid S. Crohmălniceanu, mare admirator al
autoarei lui «Nică fără frică», două cărţi de poezie de-ale Ninei, cum îi
spunea profesorul care fusese îndrăgostit de ea, cam fără speranţe. Când i le
duc înapoi, mă întreabă Croh cum mi s-au părut. Mai ştiind una-alta despre
aventurile ei erotice, zic: « Cam frigide, dom' profesor!». Croh, serios şi
contrariat: «Vorbeşti serios?! Dar ai cunoscut-o pe Nina?».
O văzusem
odată pe Calea Victoriei şi rămăsesem cu ochii după ea - nu cu vreun interes de
cotoi, dar sclipea. După '90, am stat de vorbă de vreo două ori, pe vremea când
încă întorceau bărbaţii capul după ea pe stradă. Mi-a răspuns, zâmbind, la tot
soiul de întrebări neruşinate, cerându-mi s-o tutuiesc, cât mai provocator.
(...) Totuşi, pentru că orgolioasa poetă simţea că mă uitam la ea cu tot
interesul, în ciuda diferenţei de vârstă de mai bine de 30 de ani dintre noi,
ne-am despărţit amical".
Patul lui Camil
Petrescu
Camil
Petrescu, autorul „Patului lui Procust", a fost amantul tinerei scriitoare
şi critic literar Monica Lovinescu. Aceasta l-a pasat unei nimfomane pe care,
în cele din urmă, prozatorul a luat-o de nevastă.
Soţia lui
Camil Petrescu, care aducea fără nicio jenă bărbaţi în casă, l-a chinuit pe
scriitor până în clipa morţii sale, survenită la vârsta de 63 de ani. A decedat
la spital, din pricina unei boli de circulaţie a sângelui, după ce şi-a smuls
din vene perfuziile care îl ţineau în viaţă. Cum Camil nu avea încredere în
medici, se trata singur cu halva, fiind convins că astfel sângele îi va circula
mai lesne prin artere. Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu
și verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a
dramaturgului Horia Lovinescu, s-a căsătorit, mulţi ani mai târziu, cu poetul
Virgil Ierunca.
Un cvartet cu nuvelişti
sentimentali
Zaharia
Stancu avea o aventură cu Lydia Manolovici, dar făcea mofturi în faţa lui Anton
Holban şi a lui Octav Şuluţiu, care, din neţărmurită dragoste, îi dedicaseră,
fiecare, câte un roman. Părea, în fapt, un banal trio amoros, Anton
Holban-Octav Șuluțiu-Lydia Manolovici, cu suferinţele, chinurile şi leşinurile
lui foarte artistice - cum povesteşte Ioana Pârvulescu în „Întoarcere în
Bucureştiul interbelic".
În realitate
era un ditamai cvartetul, căci frumoasa, jucăuşa, „l'allumeuse Dania",
după numele literar pe care i-l dăduse Holban, îi aţâţă erotic pe ce doi, dar
îl preferă pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul
Zaharia Stancu (în romanul cu cheie al acestuia, „Oameni cu joben", ea se
lăsa sărutată de personajul care-l travesteşte pe
Holban doar
pentru a vedea „cum sărută un nuvelist sentimental").
Şi totuşi,
fermecătoarea evreică Lydia
Tot despre
Lydia (Manolovici), Stancu, Holban şi Şuluţiu scrie minunat şi Şerban Tomşa,
într-o scrisoare imaginară trimisă lui Anton Holban.
„Primul
scriitor care a cunoscut-o pe Lydia a fost Octav Şuluţiu. Era sărac şi urât,
dar Şuluţiu era nebun după ea. Scria în jurnal, îi făcea declaraţii înflăcărate
şi i-a dedicat romanul «Ambigen». Pe urmă, Lydia v-a întâlnit pe dumneavoastră
şi, pentru Şuluţiu, au început chinurile geloziei. Niciunul dintre
dumneavoastră nu ştia că, în tot acest timp, fermecătoarea evreică se culca,
fără prea multe mofturi, cu Zaharia Stancu, ţăran viguros, distins, şchiop,
dar, se pare, foarte viril. Lydia Manolovici a găsit pe cineva mai cinic decât
ea. Zaharia Stancu s-a insinuat în casa prosperei familii de evrei, a făcut
amor pe săturate cu fata, a înregistrat amănunte compromiţătoare, a scris un
roman, «Oameni cu joben», în care a trecut
toate detaliile şi a încercat să-l şantajeze pe tatăl muzei.
Cum bătrânul
n-a cedat la şantaj, Stancu a publicat romanul! Lydia a avut, în cele din urmă,
ceea ce a meritat! Tatăl său a măritat-o cu un englez bogat, după cum
intuiserăţi dumneavoastră cu mult înainte."
Nichita
Stănescu, iubitul nebun al Gabrielei Melinescu În tinereţe, Nichita Stănescu a
avut o relaţie extrem de pasională cu Gabriela Melinescu, o încântătoare poetă
din generaţia lui. Ajunsă în Suedia, Melinescu l-a promovat mult pe neasemuitul
poet pentru a obţine Premiul Nobel, deşi se despărţiseră de multă vreme, iar ea
se căsătorise cu un suedez. Când erau iubiţi, Nichita o încuia pe Gabriela în
apartamentul său şi pleca la beţii care durau câteva zile.
Uneori, ea
suna disperată la instalatori care veneau să spargă uşa , salvând-o astfel de
la moarte prin inaniţie.
Preda şi Aurora Cornu
Cât timp a
fost căsătorit cu poeta şi prozatoarea Aurora Cornu, Marin Preda a scris foarte
intens. Ea, mai tânără cu 12 ani decât el, era inteligentă şi îi dădea sugestii
în legătură cu construcţia cărţilor şi cu pasajele care ar fi trebuit să fie
eliminate.
„Moromeţii",
partea întâi, îi datorează enorm Aurorei Cornu. După divorţ, Preda a început
să-şi construiască naiv şi schematic romanele („Delirul", „Marele
singuratic") şi să se irosească în amoruri ieftine. Printre altele, prin
dormitorul lui Preda a trecut şi necruţătoarea Nina Cassian.
Păunescu şi Ana
Blandiana
Însurat cu
poeta Constanţa Buzea, poetul Adrian Păunescu avea o relaţie de dragoste cu o
altă poetă a acelor vremuri, Ana Blandiana (Otilia Coman, pe numele său real).
Despre această legătură vorbeşte chiar Constanţa Buzea, prima soţie a lui
Păunescu: „Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu
Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa . Mirosind a zăpadă, au
descărcat în mijlocul mesei noastre rotunde o plasă cu mere roşii, de vis.
Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire. În vremea aceea,
Adrian venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu faţa la
perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă, refăcând în minte
scenele cu Nana, îmbrăţişându-se şi prelungind agonia unei dorinţe
apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a luat premiul şi a stârnit certuri
în juriu. O carte ca o rană vie, pe care o cunosc şi o evit, pe care am
dactilografiat-o. A scris la ea bolnav de o lingoare ce nu se mai
istovea".
Otilia Coman
( Ana Blandiana) s-a mutat, dupa alte cateva episoade amoroase vulcanice,
direct la Comana, in patul "ideologului"comunist, Gogu Radulescu. si
cu mult succes in ale ... Limbii literare!
Manolescu - profesorul
şi cuceritorul
Nicolae
Manolescu s-a iubit cu criticul de teatru şi realizatorul de televiziune Marina
Constantinescu. Întrebată în ce fel i-a schimbat destinul povestea de dragoste
pe care a trăit-o în anii de după facultate cu Manolescu, Marina Constantinescu
a răspuns: „Cred că acea poveste, care a durat ani buni, m-a marcat
fundamental. Este relaţia care m-a maturizat, din toate punctele de vedere.
Relaţia care mi-a revelat eul".
Foştii
colegi ai lui Nicolae Manolescu povestesc că acesta le dădea chiar şi lecţii de
agăţat. Odată, fiind la un festival împreună cu optzeciştii, Manolescu se
plimba cu câţiva poeţi pe străzile Iaşiului.
La un moment
dat, au văzut în faţa lor o femeie trăsnet. „Pariez cu voi că o agăţ din
prima", a spus Manolescu. „Vă băgaţi?" „Mai încape vorbă?!", au
răspuns în cor poeţii. Manolescu s-a desprins de grup, s-a apropiat de femeie,
i-a spus câteva vorbe şi au plecat împreună.
În noaptea
respectivă, criticul n-a mai apărut la hotel. Răutăcioşii şi invidioşii mai
spun despre stimabilul domn, care a fost implicat şi într-o lungă poveste de
dragoste cu prozatoarea Dana Dumitriu (a murit destul de tânără, de cancer,
după ce se despărţise de Manolescu), că era atât de admirat de femei, încât nu
mai ştia cum să scape de insistenţele studentelor şi ale nevestelor
prietenilor.
Alţi
cuceritori de seamă ai literaturii române Alexandru Piru, critic şi istoric
literar, rector la Craiova fiind, avea enorm succes la studentele sale. Cei
care l-au cunoscut îndeaproape spuneau că era atât de perseverent şi de docil,
încât reuşea să facă faţă cu succes tuturor solicitărilor.
Nici
prozatorul Mircea Nedelciu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
optzecismului şi postmodernismului, nu făcea nazuri când venea vorba despre
sensibilitatea şi frumuseţea sexului opus.’
Autorul
„Tratamentului fabulatoriu" obişnuia să se prefacă beat ca să fie condus
acasă de câte o frumoasă domnişoară trupeşă. Florin Iaru, un alt poet visător
şi zăpăcit, nematurizat pe deplin nici astăzi (este căsătorit cu mai tânăra
scriitoare Cecilia Ştefănescu), i-a suflat-o, pe vremuri, pe Denisa Comănescu
lui Mircea Dinescu. Vădit supărat pe fapta amicului său, Dinescu a scris
atunci: „De când am aflat că Denisa Comănescu umblă cu Florin Râpă (numele
adevărat al lui Iaru), o pasăre-mpuşcată a ţipat în mine."La 60 de ani,
Mihail Sadoveanu şi-a părăsit familia pentru tânăra Valeria Mitru (20 de ani).
I-a dedicat fetişcanei şi un volum de poezii, DAIM („Doamnei alese a inimii
mele"), care l-a lăsat rece pe Eugen Lovinescu.
Sadoveanu a
trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în
1961.
STUART SCOTT
Two good stories- (and
both true)
STORY NUMBER ONE
Many Years ago, Al Capone virtually owned
Chicago. Capone wasn't famous for
anything heroic. He was notorious for
enmeshing the windy city in everything from bootlegged booze and prostitution
to murder.
Capone had a lawyer nicknamed "Easy
Eddie." He was Capone's lawyer for
a good reason. Eddie was very good! In fact, Eddie's skill at legal maneuvering
kept Big Al out of jail for a long time
To show his appreciation, Capone paid him very
well. Not only was the money big, but Eddie got special dividends, as
well. For instance, he and his family
occupied a fenced-in mansion with live-in help and all of the conveniences of
the day. The estate was so large that it
filled an entire Chicago City block.
Eddie lived the high life of the Chicago mob
and gave little consideration to the atrocity that went on around him.
Eddie did have one soft spot, however. He had a son that he loved dearly. Eddie saw to it that his young son had
clothes, cars, and a good education. Nothing
was withheld. Price was no object.
And, despite his involvement with organized
crime, Eddie even tried to teach him right from wrong. Eddie wanted his son to be a better man than
he was.
Yet, with all his wealth and influence, there
were two things he couldn't give his son; he couldn't pass on a good name or a
good example.
One day, Easy Eddie reached a difficult
decision. Easy Eddie wanted to rectify
wrongs he had done.
He decided he would go to the authorities and
tell the truth about Al"Scarface" Capone, clean up his tarnished
name, and offer his son some resemblance of integrity. To do this, he would have to testify against
The Mob, and he knew that the cost would be great. So, he testified.
Within the year, Easy Eddie's life ended in a
blaze of gunfire on a lonely Chicago Street.
But in his eyes, he had given his son the greatest gift he had to offer,
at the greatest price he could ever pay.
Police removed from his pockets a rosary, a crucifix, a religious
medallion, and a poem clipped from a magazine.
The poem read:
"The clock of life is wound but once, and
no man has the power to tell just when the hands will stop, at late or early
hour. Now is the only time you own. Live, love, toil with a will. Place no faith in time. For the clock may soon be still."
STORY NUMBER TWO
World War II produced many heroes. One such
man was Lieutenant Commander Butch O'Hare.
He was a fighter pilot assigned to the
aircraft carrier Lexington in the South Pacific.
One day his entire squadron was sent on a
mission. After he was airborne, he
looked at his fuel gauge and realized that someone had forgotten to top off his
fuel tank.
He would not have enough fuel to complete his
mission and get back to his ship.
His flight
leader told him to return to the carrier.
Reluctantly, he dropped out of formation and headed back to the fleet.
As he was
returning to the mother ship, he saw something that turned his blood cold; a
squadron of Japanese aircraft was speeding its way toward the American-fleet.
The American
fighters were gone on a sortie, and the fleet was all but defenseless. He couldn't reach his squadron and bring them
back in time to save the fleet. Nor
could he warn the fleet of the approaching danger. There was only one thing to do. He must somehow divert them from the fleet.
Laying aside
all thoughts of personal safety, he dove into the formation of Japanese
planes. Wing-mounted 50 caliber's blazed
as he charged in, attacking one surprised enemy plane and then another. Butch wove in and out of the now broken
formation and fired at as many planes as possible until all his ammunition was
finally spent.
Undaunted, he continued the assault. He dove at the planes, trying to clip a wing
or tail in hopes of damaging as many enemy planes as possible, rendering them
unfit to fly.
Finally, the exasperated Japanese squadron
took off in another direction.
Deeply
relieved, Butch O'Hare and his tattered fighter limped back to the carrier.
Upon arrival, he reported in and related the
event surrounding his return.. The film
from the gun-camera mounted on his plane told the tale. It showed the extent of Butch's daring
attempt to protect his fleet. He had, in
fact, destroyed five enemy aircraft.
This took place on February 20, 1942, and for that action Butch became
the Navy's first Ace of W.W.II, and the first Naval Aviator to win the Medal of
Honor.
A Year later
Butch was killed in aerial combat at the age of 29. His hometown would not allow the memory of
this WW II hero to fade, and today, O'Hare airport in Chicago is named in
tribute to the courage of this great man.
So, the next time you find yourself at O'Hare
International, give some thought to visiting Butch's memorial displaying his
statue and his Medal of Honor. It's
located between Terminals 1 and 2.
SO WHAT DO
THESE TWO STORIES HAVE TO DO WITH EACH OTHER?
Butch O'Hare
was "Easy Eddie's" son.
https://georgeanca.blogspot.com/2019/02/coincidente-cosmice.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu