„Oglinzile” Dorinei Măgărin
După un
debut liric mai târziu, prin anul 2011, în paginile revistei „Destine Literare”
din Montréal, Dorina Măgărin (născută în 31 martie 1964, la Oravița,
actualmente bibliotecară la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”
din Timișoara) își lasă deoparte timiditatea, publicându-și creațiile atât în
periodice românești („Reflex”, „Nord Literar”, „Singur”, „Rotonda valahă”) ori
străine („Observatorul” - Toronto; „Piramida - Zrenianin), cât și în mediul online.
Anul acesta, un text în proză (Copiii Sabatului) i-a fost inclus în antologia
colectivă Insula fiecăruia, scoasă la editura timișoreană „Eubeea”, iar la
David Press Print, tot din Timișoara, i-a apărut cel dintâi volum individual,
intitulat Galeria oglinzilor. Acesta din urmă, prefațat de criticul literar
Cornel Ungureanu, cuprinde, după cum aflăm și din subtitlu, „proză mai mult sau
mai puțin scurtă”.
Cele 21 de
narațiuni trădează, pe alocuri, un impuls autobiografic. Ele aduc înaintea
cititorului o lume nu demult apusă, recognoscibilă în ambianța ultimelor decenii
ale secolului XX și în primii ani ai celui de acum. O singură proză face
excepție: Montréalul din sufletul meu sau Noaptea curcubeelor, a cărei acțiune se
derulează în perioada interbelică.
Eroii -
posesori, majoritatea, ai unui vast orizont cultural, preocupați de Esenin,
Sofocle, Euripide, Rousseau, Edgar Morin, de Also sprach Zarathustra, La
Cantatrice chauve, de Bach, Mikis Theodorakis,Nabucco, Sonata Lunii sau Boema -
pendulează întrespațiul urban (Craiova, Oravița, Iași, Timișoara, Reșița) și
cel rural (Ciutura, Măureni, Răureni), se avântă spre tărâmuri străine (Paris,
Haifa, Budapesta, Valencia, Corsica, Cipru ș.a.), cel mai des însă călătoresc
în ei înșiși, întru acomodarea mai chibzuită cu vremile și cu ceilalți. Astfel,
dacă personajului Pompiliu, din narațiunea Salut, America, doar exilul îi adduce
eliberarea dintr-o ambianță ce-l încorsetează („era ca hultanul ținut în colivie,
îi trebuia libertate pentru măreția zborului” - p. 182), pictorița însărcinată
Maia, din Copiii Sabatului, își caută soluții la provocările vieții hoinărind
singură prin pădurea de la marginea satului. Ieșindu-i în cale, Maria Cetinii,
care știe din proprie experiență „cum e să ai sufletul zdrobit cu făcălețul”
(p. 79), îi dă de înțeles că nu fuga de ceilalți îi va aduce împlinirea: „Ce om
vrea, machea, să se bucure de singurătate? Singurătatea să nu ți-o dorești! Ea
vine nechemată și e urâtă. Mie să nu-mi vinzi gogoși! Ești aici de tristețe, ai
venit că-ți simți sufletul răvășit și aștepți un răspuns de la viață, însă
răspunsul e în tine!” (p. 79).
Este
interesantă povestea acestei Marii a Cetinii. Și numele e bine ales. Ar merita
un spațiu mai generos, numai al ei, o proză distinctă. Ce aflăm acum este că bătrâna
trăiește departe de sat, într-o colibă de lut, și vânează iepuri. Că în tinerețe
studiase filozofia. Când comuniștii i-au confiscat cărțile, vreo cinci căruțe, punându-i-le
pe foc, și-ar fi pierdut mințile: „Maria Cetinii stătea cu mâinile încleștate
pe Ramayana și Mahabharata și jelea văzând cum toată biblioteca e înghițită de pălălăile
flămânde” (p. 78-79). Deseori, mai ales după ce experimentează viața la oraș,
naratorul-personaj (în ipostază feminine sau masculină) se reîntoarce în mediul
rural, înspre rădăcini. Este o chemare lăuntrică greu de stăpânit, chiar dacă
reîntâlnirea cu locurile natale provoacă, precum în cazul Constandinei din Casa
fără suflet, amărăciune: „Nu am pătruns în locuință ca să nu vărs lacrimi, căci
fiecare cameră, fiecare perete l-aș fi udat cu lacrimi după copilăria mea
dulce-amară, după adolescența mea sfielnică, după tinerețea pierdută peste
umăr” (p. 21). Vechea casă, rămasă acum fără părinți, nu mai are nimic viu în
ea: „Sufletul mamei nu mai este acolo, este undeva printre florile de măr și de
păr, printre firele de iarbă, printre stelele ce răsar timid și trist pe boltă”
(p. 22).
Anii
petrecuți la țară sunt evocați nostalgic și în proza Conclavul amintirilor
pierdute, unde este relatată o vizită pe care o face adolescenta Dorada, împreună
cu mama și cu tante Colette, la bunica din satul Ciutura, în Oltenia.
Orășencele sunt întâmpinate de Maria lângă fântână, cu cobilița pe umeri,
legănând niște urcioare de lut: „Uf, uf, uf, puicele maichii! Uf, uf, uf! Mult
v-am mai așteptat, puicuțele mele!” (p. 26).
Naratoarea
își amintește cum mângâia în copilărie bobocii de rață și de gâscă („să văd cum
mă pițigă”, „să le simt puful moale intrându-mi în nări” - p. 27) și cum se
adunau nepoții în jurul mesei cu trei picioare, „ca și puii cloțelor din vorețul”
mamaiei. Meniul zilei: „ciorbă de măcriș cu zdrențe, drob de ied, salată de melci
cu frunze verzi de ceapă, pâine făcută în țest și lapte de pasăre”…
Universul
înfățișat de autoare în narațiunea de mai sus cunoaște o rânduială aparte, cu
legi nescrise, este o lume încă nepervertită de civilizația apuseană. Aici oamenii
sunt împăcați cu ei înșiși, sunt acceptați de pământul pe care își duc soarta,
spre deosebire de proza, să zicem, Montréalul din sufletul meu sau Noaptea
curcubeelor, unde familiile nevoite să plece peste ocean „după o pâine mai
bună, după lapte și miere” (p. 151) sunt respinse de o societate pentru care
outsiderii erau doar o mână de lucru ieftină.
Mama –
notează naratorul – „robotea” în industria confecțiilor, pentru ca după
serviciu să frece cu leșie podelele celor înstăriți. „Venea acasă cu genunchii umflați
ca turtele de floarea-soarelui și strălucind ca oglinda” (p. 152). Ca să-i
găsească de lucru și soțului (adică să poarte, vreme de două săptămâni, moloz și
mortar pentru „rotofeiul și chilugul Maxa”), a fost nevoită să sacrifice una dintre
pernele din puf de gâscă aduse de-acasă… Patruzeci de familii au revenit la Rudna
după experiența canadiană interbelică.
Alte
narațiuni surprind episoade din perioada totalitară. Relatarea lor se face
aproape cu resemnare, insistându-se mai degrabă pe ceea ce simt personajele, pe
neputința de a schimba ceva. Ca și cum revolta, lupta ar fi fost zadarnice. Așa
se întâmplă în Galeria oglinzilor, unde Nana, proaspăt admis la Facultatea de
Filozofie-Istorie din Cluj, își satisface mai întâi stagiul militar la „teriști”
- prilej pentru autoare de a problematiza, prin intermediul destăinuirilor
personajului, modul în care tinerii erau pregătiți să înfrunte viața: „De multe
ori găsim viermi în mâncare, îi dăm deoparte și mâncăm, ce naiba să facem? În
ceai ni se pune bromură…” (p. 105). Pregătirea militară se făcea, de altfel,
încă din gimnaziu. Nici fetele nu scăpau de tragerile cu arma în poligon. „Mi
se părea că am ridi-cat pietroaie de moară” - se confesează Andra, din Garoafe galbene.
„Am simțit o durere în umărul de care lipisem patul puștii ca și când cineva
m-ar fi lovit cu barosul, ca și cum spiriduși ar fi jucat tontoroiul și mi-ar
fi rupt oscioarele în mii și mii de bucățele” (p. 111-112).
Tot în
Garoafe galbene, aceeași Andra, acum profesoară, e obligată la început de an
școlar să efectueze cu elevii de-a opta două luni de practică agricolă. Copiii sunt
transportați către IAS „ca vitele”, în tractoare cu remorci. „Mulți dintre ei -
scrie fosta profesoară Dorina Măgărin - veneau cu burta goală, cu mațele
ghiorăind și lucrau ca iobagii pe întinsele latifundii. Unii își aduceau de-acasă
cuțite, rădeau pământul de pe sfeclă și mâncau. Alții căutau porumb mai crud și
se încumetau să mănânce ca porcii, din știuleți cu lapte” (p. 115).
Întâlnim, de
asemenea, pagini ce dezvăluie relația individului de rând cu instituțiile de
stat și permanenta suspiciune a preaputernicilor zilei vizavi de cei care nu
agreau ideologia vremii, neîncrederea preventive față de orice posibil dușman
al poporului [întrebând milițienii ce păzeau „cu armele în mâini” intrarea în clădirea
securității din Reșița dacă se poate înscrie în audiență la comandant, Mălinei i
se răspunde cateDelia MUNTEAN „Oglinzile” Dorinei Măgărin goric: „Aici, nu
merge pe înscris! (…) Aici, n-ai decât să vii în fiecare săptămână în care sunt
audiențe și aștepți să te cheme înăuntru” - Galeria oglinzilor, p. 107; „Poate
de aceea ai mei se zbat cu nevoile, că nu au acceptat să fie de-ai regimului.
De aceea mama nu are un loc în cancelarie și stă pe lada de lemne, lângă godun,
parcă ar fi aruncată acolo de milă” - idem, p. 110], atmosfera din maternități
(„pereții lucioși, vopsiți letargic în albastru”, sălile friguroase și neîngrijite,
paturile acoperite cu „o pătură scorțoasă și nespălată cine știe de când”,
asistentele ce refuză să se ocupe de paciente înainte de terminarea serialului
TV «Dallas» - Copiii Sabatului, p. 80-83) sau situațiile stranii din cimitire,
cu gropari care abia așteaptă să dezbrace defunctul, înlocuindu-i îmbrăcămintea
cumpărată de rude cu haine de duzină („Mălina a simțit asta ca o palmă izbită
cu ură, o ultimă lovitură primită de fratele său, ultima hulă. Degenerații,
cioclii, Mălina îi percepea dintotdeauna ca pe niște vulturi imenși care s-au
ațintit asupra fratelui său, cu gheare puternice, încovoiate, iar cu ciocurile
coroiate i-au strivit toracele și s-au înfruptat din inima-i” - Copacul Vieții,
p. 63).
În expunerea
propriu-zisă a întâmplărilor, Dorina Măgărin inserează secvențe de jurnal,
fragmente epistolare, SMS-uri, cântece studențești, declarații ale unor martori,
elemente de corespondență juridică (Taine și incertitudini, Copacul Vieții,
Conclavul amintirilor pierdute). Textele sunt presărate și cu numeroase versuri
(din Bacovia, Coșbuc, Păunescu, Petică, Heine ori din folclorul infantil), cu
expresii și enunțuri în limbile franceză, engleză, germană, italiană și greacă.
Ele dezvoltă
frecvent trimiteri către note de subsol, în care sunt explicate unele
regionalisme („cecea”, „cipcă”, „cinără”, „fărșang”, „coțche”, „pulma”,
„imală”, „fireang”, „căigană” ș.a.), se precizează sursa unor versuri citate
sau echivalentele românești ale unor cuvinte ori ale unor titluri de opere.
Întrezărim
câteodată și condeiul poetei Dorina Măgărin („zorile mușcau din tuciul nopții”
- p. 32; „Și-a răsucit mâna dreaptă prin aer de parcă ar fi vrut să dea la o
parte perdeaua de gânduri” - p. 75; „Deschisei ochii ca o mâță ce toarce” - p.
23; „Mândră-i toamna ca o jună aflată înaintea sorocului nunții și bogată ca purecii
de mâță” - p. 14; „s-a simțit ca o ciută aflată în bătaia puștii” - p. 33).
Portretele
sunt descrise meticulos, cu insistență asupra detaliilor (morarul din
narațiunea Inimi tridimensionale „avea o barbă lungă și stufoasă, păr mult și scărmănat
ca luna, cămașă albă, presărată cu tărâțe și făină” - p. 119), câteodată cu
umor (preoteasa din Răureni era „durdulie și rumenă ca o pită proaspătă, abia ieșită
din cuptor” - Copacul Vieții, p. 41; Reta, capra roșcată din narațiunea
Mellonta tanta, avea „niște sfârcuri lungi și ascuțite ca ardeiul iute ce-l
punea buni pe sfoară la uscat” - p. 145).
Este bine
ticluit finalul prozelor Frumoasa Doamnă și Dormicum. Este de efect alunecarea
discretă de la studiul despre Risk management, principles of risk management
and insurance, pe care îl parcurge personajul Adrian din proza Privind-o pe
Smarty, la gestionarea pericolelor de fiecare zi. Fără manual, fără
instrucțiuni, fără proceduri: „Oare nu toată viața noastră este un risc? Cine
ne ajută, cine ne învață, cine ne ferește de risc?” (p. 178).
Sunt particularități
care, șlefuite și despovărate de amprenta cercetătorului [avem în vedere – printer
altele - scrupulozitatea anumitor explicații din subsolul paginii sau
referitoare la atitudinea și comportamentul unor personaje („Nu era ușor să
înțeleagă tot ceea ce-i scria, căci ea, Thea, avea un vocabular bogat, se exprima
cu spontaneitate și vivacitate. Ei îi veneau în cap cuvinte cunoscute pentru
ea, necunoscute pentru el, mai ales dacă era vorba de cuvinte de origine maghiară
sau slavă. Dar el vroia să o înțeleagă și căuta fiecare cuvânt într-un
dicționar. De obicei, dacă era acasă, folosea DEX-ul, dar dacă era la
restaurant, doar cu iPad-ul său, încerca să ghicească, să înțeleagă cu ajutorul
contextului…” - Taine și incertitudini, p. 225), precum și colajul, uneori
obositor, de calupuri textuale concepute în registre lingvistice diferite, strategie
identificabilă îndeosebi în proza ce încheie volumul], trădează un creator al
unui univers artistic individualizat, cu personaje creionate cu finețe, un prozator
sensibil la nuanțele sufletești și cu un background cultural consistent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu