George Anca - M I H A I S T A N

M I H A I   S T A N

George Anca – Inamory - Anuvrat – Liliana Popa – Ioan Miclău Gepianu – Antoine de Saint-Exupery – Monica Andronescu – Flori Bălănescu – Maia Morgenstern – Liviu Antonescu – Dumitru Ichim – Adrian G. Sahlean

Silvian Floarea – Gheorghe Neagu – Iancu Alexandra – DanielVoronStreche Nicolae Florentin – Mihaela Borzea – Jorj Maria – Corina Dașoveanu – George G. Astalos – Adela Conciu – Moș Nelutzu G. - Vasilisia Lazăr-Grădinariu – Ramona Muller

George Anca

GAE, SFANTA VACA

Pui de gai sau Gaesti – de gasit in versuri argheziene (in acea opera insa danseaza si Rada iar un schelet de poem se numeste Tagore) – mi s-au asociat, prin anii din India (cam tot atatia cat am trait in Gaesti si, inca pe atatia in Ruda natala, sunand ca Rudra, alt nume al lui Shiva) cu gae, sfanta vaca, de-am si tradus Gitagovinda/ Cantecul Vacarului intru Krishna precum si dintru Christos (nu o data apropiati, inclusiv eufonic), vazand poemul lui Jayadeva ca pe Luceafarul indienilor, iar Luceafarul lui Eminescu fiind Gitagovinda romanilor. Cum am vedea, acum, Gaesti / Vacaresti, intre urmasi oricum.

Le privim in trafic, in reclame, in scripturi, mai mult decat sfinte, sine qua non, si totusi, ca marile sau ca padurile ori caii, tresaltand in alta yuga spre a salva umanitatea cel putin cu laptele si norocirea lor procreativa pentru regi kalidasani. Pentru fanatizarea simbolului poate fi de ajuns ca la uciderea vacii s-a raspuns – politic, in marginea religiologiei si religiozitatii hinduse – cu uciderea oamenilor, deliberandu-se postmodern (un eufemism) daca este mai de valoare vaca sau omul (a se vedea ziarele indiene, de preferinta pagina intai). Ce zic gaestenii, nevegetarienii de ei, reincarnati in frigidere?

In Yajur Veda, vanzatorul de soma are probleme cand se tocmeste pretul pentru o saisprezecime de vaca, o vaca intreaga e masura, asta si spre gloria misterioasei licori ori rege-luna Soma. Nu se ucide o vaca, nu se ucide un brahman, nu se ucide un om. Nici nu e nevoie de legile legilor lui Manu, e ceva de nespus si parca s-ar tine secret, in veci, aceasta sfintenie fara margini a vacii.

Nici in Gaesti nici in India parca nu am prea avut parte vaci, dar in 2002, toamna-iarna, pe strazile din preajma universitatii Delhi, ramas de globalism, ma tot surprind privind si privit de cate o vaca, pana am chiar avut impresia ca o vad pe Duduia, vaca noastra sangerie de la Ruda (acum, in Iordan, ruda, slav, e mina - curge pe acolo aur pe paraie umflate, de s-au intors destui la saitroc intr-o vreme cand se reamploaia si astfel poporul). Maica-mea o injuga impreuna cu alta vaca, nervoasa - impungea - la caruta. Sora ei, a mamei mele, tata Marita, a avut pana la moarte ciurda ei de vaci (conspirativa sub comunism) si le-a iubit ca o preoteasa vedica de pe Valea Ruzii. S-a dus si ea, vara trecuta, langa fratii ei – nasul Ionel, mort in razboi in Rusia, Veta, maica-mea, n ea Costica – de-or ocroti-o sfintele ei vaci sa nu mai aiba nesansa (hinduist vorbind) unei alte nasteri, sau sa petreaca in rai crestineste etern dupa vacile ei adorate.

Ba, cu Noica, sfanta oaie, pui de gaie.

Delhi

ABHIJNANA, RECUNOASTERE

Recunoasterea Sakuntalei de catre sotul ei amnezic, regele Dushyanta, la Kalidasa (Abijnana Sakuntala ) sau a fetei de imparat de catre Calin la Eminescu (Calin, am putea vedea pa Kali, Kalidasa in inceputul numelor comparabile), ca si mai mult nerecunoasterea amorezului dandi de catre tiganca pe care o credea intruchipare a celei cu nume de paunita, la Voiculescu (Sacuntala) ne plaseaza in complexitatile destul de putin filosofice – Margaret Chaterjee ne evoca totusi, la ceai, recunoasterea la Kant, noi n-am gasit-o la Heidegger unde ni se paruse a recunoaste Brahman in Dasein, atat de legat de grija – ale fiintarii nemailiterare in India cu gandul la diferite (ne)recunoasteri. Comparatia instantanee semnalata de sunetul-dhvani al unul clopot-clopotel abia de ne mai cheama. Macar, dupa ce citisem, toti, Se bate miezul noptii, un student a facut constatarea personala cu voce tare ca romana e o limba “buna”.

Nevazand numele Romaniei in presa indiana, iti doresti parca sa fie si injurata, decat nimic. Unde sunt vremurile de acum acum 25 de ani, cand am inceput predarea limbii romane la Universitatea Delhi (am revenit la “jubileu”, s-o mai predau o data), Romania era, sa zicem, o tara imperialista atacatoare a Uniunii Sovietice – ce mai recunoastere… Nici holocaust nu se pomeneste de pe la noi – interpretat mai de graba ca moarte generala in razboi a 60 milioane de combatanti. O conferinta (comunista) la Ramjas College despre fascism in Europa si India iar ne omitea din orice tirada antifascista. Sondajele scandalizeaza modist (de la Narendra Modi, vedeta realeasa ministru sef in statul Gujarat despre care, mai in gluma mai in serios, Suhet Seth, deschizandu-si crochiurile de “Heroes & Zeroes”, Indian Express, 1 ianuarie 2003, scrie: “Intr-un fel, Modi a fost pentru Gujarat in 2002 ceea ce Osama ben Ladin a fost pentru Afganistan post-9/11… multumita lui, acum americanii pot sti unde este statul sau”) semnaland preferinta generatiilor tinere pentru Hitler, cotata nu atat ca teribilism cat ca lipsa de orizont a sistemului de educatie. Limbaj usor de recunoscut, chiar daca se poate cu greu vedea vreo legatura intre hinduism si romanism, cu atat mai putin cu cat coalitia de dreapta, sangh parivar, atat de luata tinta de presa-ca-opozitie, e la putere.

Un indianist militar roman credea ca Romania e o picatura de ploaie in neant. Era cumva optimist. Dar si credea, da, credea in India. Am intalnit indieni care cred mai de graba in absolut necunoscuta, pentru ei, Romanie, decat in mama Indie. Se va gasi oricand cineva sa ne recunoasca. Si noi vom gasi pe cine sa recunoastem, fie recunoasterea si recunostinta pentru bine, pentru rau.

Cat despre Dushyanta, acesta a recunoscut-o pe Sakuntala pentru ca-i nascuse un fiu (cum se intampla mai peste tot la Kalidasa, in Kumarasambhava ori in Raghuvamsa ).

Delhi

RASPUNS LUI MIHAI STAN

Asadar, pe e-mail, in India, poti afla cine este sau cui ii esti cel mai bun prieten. Asa sa fie, chiar daca prietenul Vinod, spunandu-i cat tineam la prietenul Vasile ( e chiar sfantul Vasile cand iti raspund), da, cei mai buni sunt cei care sau dus, a filosofat. Prietenul Laurentiu avea un prieten, din alta tara, care voia sa vina in India pentru a muri. Nu aveam asta in gand, desi s-a intamplat ca prietena Amita a vrut sa moara in Romania, pe cand se afla in vizita de adio in India natala. Ce buni prieteni mi-au fost tata, dus anul trecut, ba in 2001, deja, cu Ladea, Buzinschi, ori varul Grigorescu. Ca tot nu vorbeam de morti, nici cand mancam smeura din gradina voastra ori jucam picata, nici mai acum cand cu seria indianista pe tapet via Bibliotheca.

Doua lucruri nu ma lasa nevasta sa le fac publice (poate unde ar fi cam singure, avand eu impresia ca, poate gand la gand, as fi complet rupt de orice public, deocamdata, pana la prieteni). Primul, dupa ce-mi murise mama, am spus, aici, ca India mi-a devenit mama (s-a scris si in Nav Bharat Times, iar ziaristul care inclusese interviul si intr-o carte a strainilor despre India s-a spanzurat la un timp). Al doilea, dupa ce tradusesem, in 1983-84 Meghaduta/Norul Vestitor de Kalidasa, am visat ca-mi murise copilul, sarind din somn in toiul noptii m-oi fi dat cu capul de pereti pana am adormit iar visand o femeie frumoasa, goala, se facea ca era maica-mea, am sarit iar, mai frustrat, ca un pacatos de moarte, incestuos, cine stie – tot filosoafa M. mi-a descifrat ca mama are grija de mine facandu-ma sa uit visul dinainte in cel de apoi (in prezenta Indie, aproape imi acordez constiinta intru cultul Shakta, al mamei, in care, contrazicand pesimismul asociat obisnuit hinduismului, te-ai naste in bucurie, ai trai in bucurie si ai muri in bucurie, oricum, si Kalidasa si Shankaracharia, si Eminescu si Blaga, si D.H. Lawrence si Dylan Thomas trec pe acolo).

Dupa Meghaduta, am avut senzatia de gol, ce sa fac, am tradus cantecele din piesele lui Shakespeare, cu sentimentul ca buni poeti sunt criminalii si clovnii spre deosebire de Ofelii si Desdemone, poate mult mai poetice in sine, peste desertaciunea poeziei de cuvinte. Cam asa am patit acum, intors la prietenii indieni (unul, cel mai drag, e napadit de pisici si batut de frate-sau mai tanar, ceea ce nu ti-ar face Cici, ca mai ai si doua ajutoare). Am dat buzna intre rafturile bibliotecii, mereu si iar. Dupa greul Vedelor-Upanishadelor-Puranelor, la noroc, mi-a picat in gheara o carticica, Sundarya lahari de Shankaracharya, marele fondator al advaitismului. A mea esti, am tradus-o fara nici o vorba. La fine, mi s-a intamplat sa citesc, dintre balade, Ballad of Long-Legged Bait/ Balada na(ia)dei cu picioare lungi de Dylan Thomas (pronuntat in welsha ca Dilan, in Oltenia – si aici mi s-a intamplat, daca n-oi fi strecurat, fara mai rusine pe undeva, ca Netty Bossert, prin 1977, tot in Delhi, carunta, corpolenta, aproape privindu-ma in ochi imi aruncase, semeni cu Dylan Thomas, ala am fost de atunci, in spe). Am citit si, neintelegand, ia, zic, s-o traduc, poate, poate. Si mai de neinteles va parea romanilor. Neinteles versus neinteles, cat ca asa s-au petrecut crimele, intai frumoasa unduire, de cult cosmic al mamei-energie-dumnezeu, apoi inecul na(ia)dei, de Kira Kirakina sau al celor o suta de fecioare din balada aromaneasca rescrisa de Ionel Zeana luate captive si aruncandu-se de la sine de pe corabie in mare sa moara, nu, pescarul si-o fi inchipuit totul, ucigas de indragostit, ca dumnezeu, la disparitia marilor si schimbarea pestelui pe varsator.

Mai am cateva luni si, prietene, sa ne revedem cu bine. Ureza-mi Indie usoara!

Delhi

Inamori Foundation

To:george_anca@yahoo.com

Dear  Dr. Anca,

On behalf of the Inamori Foundation, I would like to express my sincere gratitude to you for submitting a nomination for the 2020 Kyoto Prize.

Inaugurated in 1985, the Kyoto Prize celebrates its 36th anniversary in 2020. The Prize has so far honored 108 individuals and one group, as a result of fair and strict selection processes by the Kyoto Prize Selection Organization that are conducted on the basis of nominations from recognized academic authorities and specialists around the world.

The selection process for the 2020 Kyoto Prize will begin shortly, reviewing the achievements of all of the candidates including your nominee. You will be informed of the laureates immediately after the final decision by the Board of Directors in June 2020. At the same time, the laureates will be made public on our website and through the news media.

Thank you again for your contribution to the 2020 Kyoto Prize, and we look forward to your continued support.

Respectfully yours,

Kazuhito Himeda

Director, Secretary General

ANUVRAT GLOBAL ORGANISATION

Dear Sir/Madam,

This is in continuation to Dr. S.L. Gandhi's earlier email in which he had requested you to attend the 10th ICPNA being held in Delhi from 17 Dec to 20 Dec, 2019. The last date for submission of proposals to speak has been extended to 25th Oct 2019 and the last date for registration is 30th Nov 2019. It is going to be a historic event in that it is the second ever major international conference on nonviolence education and training which we think a must for a long term strategy to prepare morally elevated responsible future citizens for lasting universal peace and a sustainable future.

You will have an opportunity to listen to the views of a galaxy of international scholars, grassroots nonviolence activists and young people from across the world.

Besides these deliberations you may also benefit if you wish from two hours practical training in nonviolence in the early morning every day. Those who are interested in becoming nonviolence leadership trainers it is a good opportunity. If you feel inclined please do register yourself soon. I enclose the revised brochure too though one was already sent last time. The theme has been reworded to make it precise.

Training Children and Youths in Nonviolence

A Must for a Nonkilling and Sustainable Future

The registration form is given at its end.

Liliana Popa

"Niciodată toamna nu fu mai frumoasă" la

Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"

spectacol de poezie și muzică folk

pe scena din incinta Muzeului Satului in București

duminică 13 octombrie 2019 între orele 13,00 - 15,00

Cenaclul "Poeții cetății" – prezintă Liliana Popa

Invitați scriitorii : Aura Christi, Adrian Balota, Olga Delia Mateescu, Daniela Albu, Viorel Gaita, Gabriela Tanase, Cristian Pavel, Liliana Popa, Eugen Pohontu, Manuela Golescu, Ileana Popescu Bâldea, Tudor Voicu, Carmen Secere, Tudor Gheorghe Calotescu, Gratiela Avram, Dorin Croitor Silvana Andrada, Streche Nicolae Florentin, Johan Viktor, Maria Calciu, Maria Udrea, Corin Culcea, Florentina Loredana Dalian, George Anca, Vasile Menzel, Catia Maxim, Cristian Gabriel Vulpoiu, Dinulescu Denis, Adi Filimon, Ciobotaru Tudorel, Cris Mariana, Robert S. Uzuna,

Emanuel Patrascioiu, Ella Blue, Cristian Gabriel Moraru Anna Kalimar, Fintiş Ioan Vintilă Fintiş, Ramona Muller, Gabriel Dinu, Alexandru V. Dan, Vişan Dragoş, Radu Mihai, Cristina Cretu, Corneliu Octavian Rodeanu, Romeo Aurelian Ilie

Lansare de carte Grigore Grigore

Muzică folk

Florin Ţuţuianu

Mihaela Stoica

Ioan Miclău Gepianu

Stimate Domnule Dr. George ANCA,

Bună ziua din Australia!

Domnule ANCA

Vă mulțumesc cordial pentru publicarea mini/eseului meu : Legile divine și miracolul acestora.

   Extind satisfacția mea personală, cu aceleași cordiale mulțumiri, pentru posibilitatea pe care mi-a oferit-o scrierile celor doi autori și cărțile lor, prezentate la fila enciclopedicului dumitale Blog ”GeorgeAnca”: Juval Noah Harari autorul cărților ”Sapiens - Scurtă istorie a omenirii” și ”Sapiens - Scurtă istorie a viitorului”.

    Hans Resling: Factfulness. Cărți cu teme extraordinare, binevenite cititorilor, pentru mine devenind acea ofertă dăruită unui peștișor slobozit liber în apele de Ocean. Lumea existențială!

(Trecut, Prezent, Viitor).

    Cu mult drag și multă prețuire,

    Ioan Miclău Gepianu

Antoine de Saint-Exupéry

Rugăciune

„Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile, îți cer doar putere pentru fiecare zi. Învață-mă arta pașilor mici.

Fă-mă antent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a experienței care m-au intrigat.

Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele. Oferă-mi un simț al observației, pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.

Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este important, dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea și uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.

Ajută-mă să înțeleg că visele nu sunt un ajutor. Nici dorul față de trecut, nici dorințele față de viitor. Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca cea mai importantă.

Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor. Oferă-mi conștientizarea faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.

Adu-mi aminte că inima mereu e în conflict cu rațiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.

Știu, multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, deci învață-mă să aștept.

Știi cât de mult avem nevoie de prietenie. Ajută-mă să merit acest dar al sorții.

Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să pot oferi cuiva căldura necesară.

Fă-mă omul care poate ajunge și până la cei căzuți. Ferește-mă de frica evitării lucrurilor importante din viață.

Nu-mi da ceea ce vreau, dar ceea ce-mi trebuie cu adevărat."

Monica Andronescu

2.Ultima noapte a lui Mircea Vulcănescu, martirul de la Aiud

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viaţa unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

Avea 48 de ani și era una dintre personalitățile culturale și politice ale României. Încă din studenție și-a elaborat câteva dintre cele mai importante lucrări, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței”, „Misticismul și teoria cunoștinței”, a publicat mult în presa vremii, influențat fiind de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu. A ocupat poziții importante în administrația națională, din 27 ianuarie 1941 fiind subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român. Un mare spirit creştin, conferenția în cercurile culturale ale Parisului, scria, avea o activitate culturală intensă. Printre lucrările lui majore se numără „Dimensiunea românească a existenţei” sau „Către fiinţa spiritualităţii româneşti”. O personalitate fascinantă, care avea să sfârșească la nici 50 de ani, într-o temniță comunistă, fiind arestat, la 30 august 1946, în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.

Se împlinesc în această noapte 64 de ani de la acel moment când, în cămăruța mizeră din infirmeria de la Aiud, Mircea Vulcănescu murea fără ca nimeni dintre ai lui s-o știe, pentru că, la rândul lor, familia lăsată la București își trăia propria dramă. De prima lui soție, Anina Rădulescu-Pogoneanu, se despărțise după o dragoste de tinerețe. Acum, la București, în casa din strada Popa Soare, ar fi trebuit să-l aștepte cea de-a doua soție, Margareta, și cele două fiice, Măriuca și Sandra.

Despre moartea lui și despre felul cum s-a petrecut ea se știu puțin lucruri, pentru că puține informații treceau dincolo de zidurile Aiudului. Am încercat la mulți ani după dispariția lui, într-o lungă discuție cu Măriuca Vulcănescu, fiica lui, să refacem un fir al întâmplărilor, ca un film al ultimelor zile și ore din viață, folosind puținele mărturii ale colegilor de suferință care au apucat să iasă din iad.

28 octombrie 1952. Seara. Infirmeria de la Aiud

Frig, mizerie, sărăcie, lipsă totală de medicamente. Într-unul dintre paturile de fier, Mircea Vulcănescu îşi trăieşte ultimele ore de agonie. Lumina serii pătrunde slab printre gratii. Alături, doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu, stau de vorbă cu voce joasă. Mărăcineanu îşi aminteşte după ani întregi cuvintele lui, într-un articol publicat în „Memoria”. Mircea nu aude ce vorbesc cei doi, dar se ridică şi cu ultimele puteri, le vorbește despre viață și despre moarte. El, bărbatul puternic, care alesese să salveze viața unui tânăr, cu prețul plămânilor lui și care rostise cuvintele testamentare „Să nu ne răzbunați!” se lăsa acum, în pragul morții, pradă deznădejdii… Cuvintele lui, neînregistrate decât de memoria unui om distrus și el de suferință, au ajuns până la noi în această formă.

„Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă”, a șoptit Mircea Vulcănescu, sleit de putere. Apoi a găsit puterea de a continua, simțindu-și sfârșitul aproape.

„Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”.

Apoi, după acest discurs atât de lucid și atât de amar, ținut cu ochii în gol, s-a întors spre cei doi colegi de suferință și le-a spus: „Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele mele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”.

Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stinge, durerile încep să dispară. Mircea nu leşină, rămâne tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Prin minte încep să i se perinde întâmplări din ultimele zile, care se amestecă tot mai mult cu cele din cealaltă viaţă a lui, pentru totdeauna pierdută. Privirea unui deţinut, ieri, când fusese pus să spele coridoarele, iar carnea îi ardea de febră. Ieri să fi fost?! Sau azi?! Omul se uitase la el cu ochi goi, nevenindu-i să creadă că are curajul să-l privească. Parcă-şi amintea cum îi şoptise: „Mergeţi la muncă!” şi mirosul de terebentină cu care freca pe jos şi care i se insinua în nări, până în adâncul plămânilor, acolo unde moartea se cuibărise de mult… Îşi aminteşte… Chipul soţiei, fotoliul din camera lui, pagini, pagini întregi cu litere negre de cerneală care se învălmăşesc, o zi însorită pe-o stradă din Italia…

Durerile apar din nou. Lumina se stinge încet şi aerul devine tot mai chinuitor. Fiecare respiraţie e tot mai dureroasă. Vede ca prin ceaţă cum se apropie cineva să-l bărbierească. Simte metalul rece pe faţă, dar îi e prea mult şi prea greu. Deodată îi vine în minte chipul Aninei, prima lui soţie, şi o dată cu el toată lumina din anii tinereţii, soarele, într-o dimineaţă pe o stradă din Roma… Anina… l-o fi iertat vreodată?! Zahiernic, coleg de suferință, e lângă el. Îi roagă în şoaptă să-l lase aşa, nebărbierit pe-o parte. E prea obosit… Mâine, când o să răsară iar soarele, o să se bărbierească singur… Între timp, durerile au încetat de tot. A rămas doar oboseala. Strânge braţul lui Zahiernic şi-l roagă: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!”. Undeva, departe, se ivesc lumini. În infirmerie, nimeni n-are nici o lumânare.

Un brăduț de Crăciun, printre gratii

Povestea care a dus la acest sfârșit a început în urmă cu câțiva ani. „În noaptea de 30 august, de Sf. Alexandru, au venit nişte agenţi, l-au arestat pe tata şi l-au dus undeva, pe strada Uranus”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „În toamnă a început procesul. Aveam voie să asistăm. Apoi l-au mutat de la Uranus la Închisoarea Văcăreşti, unde nu mai puteam să-l vedem decât o dată pe săptămână, vinerea. După gratii. De supărare, a făcut icter. Şi atunci l-au mutat în infirmeria de la Mănăstirea Văcăreşti. Când ne duceam, ne vorbea de bolţile călugăreşti de pe vremuri… Mergeam cu sora mea Sandra şi cu mama. În iarna aia a fost dus din nou în celulă, unde am putut să-i ducem un brăduţ… L-am strecurat prin uşiţa celor două rânduri de gratii. De la icter slăbise mult, îşi lăsase barbă. Pe urmă, la Aiud a ajuns în lanţuri… Au revenit când s-a hotărât recursul şi au fost rejudecaţi. Atunci tata şi-a făcut singur pledoaria. A citit de pe la ora 11 dimineaţa, s-a întrerupt la prânz şi după masă a reluat şi a mai citit câteva ore. Tot completul de judecată amuţise. Mama era uluită că rechizitoriul era în favoarea lui. Dar la un moment dat a sunat telefonul şi l-au chemat pe procuror, iar când s-a întors… totul se schimbase. Apoi tata a fost dus din nou la Aiud, condamnat la opt ani temniţă grea, cu confiscarea averii”.

Celula Neagră

Aşa începea totul. E momentul când timpul începe să se scurgă înspre moartea lui timpurie. E momentul când începe calvarul închisorilor barbare. „La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. La gabaritul lui, trebuia supraalimentat. Acolo a contractat pneumonia care nu-l iartă. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup”, își amintește doctorul Petre Ţopa. Iar povești există nenumărate și despre celebra Celulă Neagră, celula 16, adevărat iad pe pământ, unde Mircea Vulcănescu a învățat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă…

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul.”

Medicamentele erau doar pentru criminalii de rândDeși există un raport medical din data de 10 aprilie 1951, în care se menționa faptul că Vulcănescu suferă de pleurezie stângă și se recomanda internarea la Spitalul Văcărești, i s-a refuzat acest drept și a fost transferat la Aiud. Pe foaia de transfer, undeva, într-un colț, scrie „Consultat şi găsit sănătos”. Ce mai conta o minciună în plus în toată această mascaradă? În ultimele zile de viață, îngrijirea medicală era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând.

Acasă, la București, nimeni n-a aflat multă vreme despre moartea lui. Familia îi fusese dată afară din casă, iar hârtia care aducea vestea morții lui avea să întârzie din acest motiv. În acest timp, Măriuca însăși se afla în lagăr. A aflat despre moartea tatălui ei de-abia în 1954, la doi ani după ce se întâmplase.

Crucea de pe Râpa Robilor

„Eu l-am văzut ultima dată la proces”, își amintește Măriuca Vulcănescu. „Şi pe urmă în camionul din faţa Bisericii Domniţa Bălaşa. Era iarnă şi camionul descoperit, avea un palton de blană răpănoasă al bunicului meu, că nu prea-şi făcuse haine. Pentru mama făcuse casa, dar pentru el nimic. Îl văd în picioare, făcându-mi semn cu mâna. Asta a fost ultima dată când l-am văzut”.

Trupul lui Mircea Vulcănescu a fost îngropat în Râpa Robilor, fără cruce și fără să i se știe exact locul mormântului.

În toamna lui ’54 am hotărât să mergem să vedem unde e şi să-i punem o cruce. Ne-am dus şi nu se mai ştia nimic. Am tras acolo la un clopotar destoinic care ne-a arătat un loc pe Râpa Robilor. Zice: Pe aici!… Întâi am pus crucea de lemn şi păşteau oile pe acolo, era poetic aşa, dar ciobanii mai făceau şi foc cu crucile de lemn să se încălzească toamna şi pe urmă am pus una de metal. După şapte ani am cerut voie de la Sanepid să iau osemintele”, mi-a povestit Măriuca Vulcănescu, iar momentul pare desprins dintr-un roman, dacă n-ar fi atât de dureros de real. „Mă duceam singură şi ajungeam pe la 4.00 dimineața, când erau încă stele pe cer, şi stăteam acolo… Câteodată ploua, dar pe mine parcă nu mă ploua. Am rugat nişte oameni să sape să iau osemintele şi am găsit un craniu foarte mic, cu o şuviţă neagră pe frunte, nişte ciorapi şi am simţit că am deranjat pe altcineva, n-am ştiut cum să acopăr la loc. Tata încărunţise între timp. Şuviţa aia nu prea putea fi a lui. Dar am lăsat crucea acolo, în locul ăla… Tata n-a vrut să vie… Parcă a zis: Pe mine să nu mă căutaţi, că n-o să mă mai găsiţi aici”.

Flori Bălănescu

L-am întrebat în toamna lui 2007 pe Paul Goma:

"(...) Domnule Goma, ce limbă se vorbea în satul copilăriei Dvs. înainte de război?

P.G.: Ce limbă se vorbea în satul meu, Mana – înainte de război? Aceeaşi ca şi în timpul războiului, ca şi astăzi, după cele şaizeci de războaie ucigaşe trecute peste românii de la Est de Prut: româna.

Să se observe: ca un şcoler am repetat întrebarea – de astă dată nu ca să-mi dau timp să improvizez un răspuns, ci pentru că atât de tare îmi place întrebarea asta, încât aş tot rămâne în ea, m-aş tăvăli în ea, aş adormi în ea, m-aş odihni (hodini) în ea… (...)

Ce limbă se vorbea în satul Mana? În niciun caz: măneana; nici orheiana; nici basarabeana. Se vorbea româna, îndulcită pi moldovineşte. Că oamenii de pe la noi, când se comparau cu alţi oameni din alte părţi, îşi ziceau: moldoveni – ei, da, ei, şi? Oltenii nu-şi spun în aceeaşi împrejurare: olteni? Ardelenii: ardeleni? Însă la întrebarea: „Ce limbă vorbiţi?”, cu toţii răspund: „Româneşte/ rumâneşte”.

Trebuie să fii Stati şi/ sau Stepaniuk, slugoi în patru labe ai ruşilor, pentru a vorbi de „narod maldaviniesc”, de „limbî maldavineascî”. Nimeni nu le-a dat peste bot acestor neruşinaţi politruci ai spiritului..." (Dialog, Editura Vremea, 2008)

*

„F.B..: Poeziile căror poeţi le mai ştiaţi în închisoare?

N.P.: Gyr, Crainic, Eminescu, Mandinescu… Gyr era indispensabil…

F.B..: Ciurunga pătrunsese?

N.P.: N-am întîlnit versuri de el! Evreu din Basarabia, un om nemaipomenit! Ca şi părintele Steinhardt, la care eu mă rog. Cînd vorbesc cu cineva care l-a cunoscut pe Steinhardt îi spun că nu e nevoie să cunoști Biblia, e de ajuns să îl cunoști pe Steinhardt și urmezi Biblia!”

*

pe 29 iulie, cu un an în urmă, postam această poezie... mulți au crezut (mi-am dat seama din comentarii) că ceream ajutor, poate chiar crezuseră că scrisesem direct în pagina de fb... rareori mi s-a întâmplat să scriu poezie direct pe fb, de fapt, de câteva ori, pe telefon, prinsă în vreo stare de moment, pe stradă, în metrou sau în autobuz, cel mai adesea ca „text însoțitor” pentru vreo imagine captată sub impulsul clipei; aș spune că sunt unele dintre cele mai reușite versuri ale mele, aproape niște autodicteuri pe care ulterior nu am revenit.

altul fusese motivul postării de azi (dacă nu-mi amintea fb-ul, nu aș fi scris...): cred că începe să mă zgârie remarca făcută tot mai des cu accente ironic-superioare și peiorative la adresa „poeților/poeziei de facebook” (o categorie care nici nu cred să existe ca atare), de parcă cine scrie, scrie numai pe fb; sau dacă ar apărea direct și numai în reviste sau în volum, suportul pe care o citești o face din start Poezie; poezia e poezie, dacă este! nu contează că-i scrisă pe șervețelul îmbibat cu grăsime de mititei sau cu caviar...

de parcă dacă ai scrie și direct în pagina de fb asta ar exclude inspirația, talentul, cultura...

nu mai știu dacă în poezia de mai jos am schimbat vreun cuvânt până a ajuns în volum (se poate verifica), în orice caz, a ieșit din destulă caznă, nu direct din pagina de facebook, precum Afrodita din spuma mării...

tranșee

ți s-a întâmplat vreodată să fii atât de obosit de tot ceea ce faci pentru că nu înțelegi

ți s-a întâmplat să mori ore-n șir în fața unui ecran pe care tot încep și se termină filme să-ți dorești să fii sub cerul ăla din care cade când ploaie când ninsoare când soare aprig când furtună de nisip

când petale albe în băltoacele de sânge petale roșii de foc pe suprafețe diafane

și întotdeauna criminalul cel mai desăvârșit dacă-mi dai voie să-i spun așa este cel mai frumos cel mai sexi cel mai blând cel mai nervos cel mai rapid cel mai înțelept cel mai moral cel mai generos șiașamaideparte

ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să trăiești în lumea din monitor în care ucizi ucizi ucizi tot ce iubești și te zbați te bați te lupți și-ți dai toată viața pentru a o salva pe a dușmanului tău de moarte întorci și celălalt obraz o dată de două ori și chiar de mai multe ori decât merge ulciorul la apă și-apoi împlânți adânc cuțitul în inima celui aproape îl umpli de sânge și mereu se întâmplă binele și prin uciderea fratelui mai binele binelui

și te lupți fără odihnă din când în când mai asculți o poveste îi mai arunci dușmanului câte un zâmbet galeș fără urme de echivoc corect ca la carte ca la cartea sfântă ca la constituție ca la directiva cutare

și-l iubești și-l iubești din toți rărunchii cu scrâșnet de lacrimi și de muci și de bale îl tot iubești până cazi lat frânt pulbere strivit dezarticulat kaput într-un somn de trezie copiii afară nu-ș ce fac parcă ar da cu bombe deși sunt atât de fragezi atât de nevinovați au tot viitorul înainte părinții lor au telefoane ultima generație și mașini multe nici nu ai loc să intri în bloc de ele și sunt atât de ocupați de sastisiți de traficul din marele oraș când trebuie s-o-ntindă la munte la mare pe balcon am atât de multe flori încât noaptea le implor să-mi facă loc la aer să verific poziția stelelor

în viața ta nu mai e loc de nimic nou totul e atât de vechi și de dureros ca o femeie care-a născut prea mult ca un bărbat care se-apleacă peste un prag pe care nu-l mai poate trece

*

din romanul „Astra” (Paul Goma):

„Octavian oftează adînc, pentru întreaga omenire, şi porneşte spre uşa bibliotecii, cu pasul lui greu, aşezat (un bocanc – pauză – alt bocanc). Întoarce mereu privirea încoace, doar-doar unul dintre noi, rămaşii pe loc, îi va spune despre ce este vorba, ca să facă economie de cei douăzeci de paşi; măcar de cinci; de ultimul măcar. Eu însă tac. Iar Septimiu nici nu se mai uită la el, s-a îndepărtat şi de mine: păşind prin zăpada întărită de ger, înfundîndu-se în doi timpi, de crustă, pînă la genunchi, s-a dus sub bradul de lîngă statuia lui Bariț, după ce a privit în jur, din bucăți egale, bine tăiate, şi-a aprins o țigară.

La prima țigară, la primul fum, Septimiu e şi mai elev decît alții: suge ca dintr-o țîță, de patru-cinci-şase ori, pe-loc; apoi, cu ochii închişi, molfăie, rumegă fumul cu buze răsfrînte-floare; după aceea îl dă afară, dar numai pe nas şi, ca de obicei, în public, îl sloboade la piept, îndărătul reverelor paltonului, înălțate. Eu îl aştept cu privirea la gura pulpanelor.”

 *

„În viscolul năpraznic şi gerul mare al Bărăganului, în zori de zi cineva bate discret în uşă. Cine putea fi? Numai miliţia şi securitatea puteau fi! Nu! Era Paul Goma, omul cinstit şi corect. Iar ce a păţit el va rămîne cartea lui de vizită pe viaţă: poate fi mîndru de noaptea de groază prin care trecuse. Fusese luat noaptea de acasă de căpitanul securist Livescu şi de încă un securist voinic, care l-au scos din aria D.O. şi, în gerul năpraznic, i s-a cerut să fie informatorul securităţii. Sigur că le-ar fi convenit să aibă ca informator o persoană inteligentă, cunoscută de toată lumea (care avea încredere în el). Cînd Goma a refuzat, cu toate insistenţele lor, au început să-l bată cu sălbăticie, apoi l-au lăsat în zăpadă plin de sînge, avînd intenţia să trimită un miliţian: fiind găsit în afara razei D.O.-ului, urma să fie condamnat la 8 ani închisoare pentru „părăsire de D.O.”. Dar Paulică n-a cedat. Acum era în faţa colibei, cu sîngele curgînd în zăpada albă. Aproape îngheţase de frig. După ce a intrat în colibă, ne-a arătat urmele loviturilor primite de la barbari. Al l-a mîngîiat şi încurajat. Mai avea să meargă mult pînă la el acasă, dar a scăpat cu bine. Lumea ar trebui să-l aprecieze mai mult pentru curajul şi hotărîrea de care a dat dovadă, ştiind că dacă ar fi cedat ar fi avut o carieră strălucită şi operele publicate. Numai spunînd ce i-am destăinuit eu despre procesul C.N.E.-ului ar fi fost de ajuns ca să-l transforme într-o persoană fără griji, putînd să meargă liber acasă.”

*

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 s-a declanșat Operaţiunea conspirativă „IUG”, în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, membrilor partidelor politice, gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Să ne amintim din când în când că e vorba de oameni, mulți oameni, și de suferințele lor, și nu de simple statistici.

*

„Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, in cadrul Galei Premiilor USM pe anul 2017, i-a acordat lui Paul Goma Premiul OPERA OMNIA.”

Este un mic semn că există, măcar dincolo de Prut, oameni care se gândesc la Paul Goma, la cât de lovit a fost toată viața de ai lui, și că merită, măcar în al 12-lea ceas, un strop de recunoaștere, și este important că semnul acesta vine la Centenarul Unirii de la basarabeni, de la „basarabenii mei”, cum i-a tot numit/scris Goma...

Este și trist, ce s-a întâmplat ieri la Chișinău mi-a amintit de ce-mi scria Ana, nu cu mult timp înainte de a se prăpădi: „păcat că totul vine prea târziu pentru noi”.

Dragi prieteni basarabeni, e o mică bucurie care mă întristează.

Maia Morgenstern

Când am făcut filmul „A șaptea camera” nu ne-au lăsat să filmăm înăuntru.

Este un film de Martha Meszaros. O poveste adevărată și dureroasă: o biografie și un omagiu adus celei ce a fost Edith Stein. Evreică, născută într-o familie tradițională și religioasă, Edith Stein a fost una dintre primele femei filosof, profesor universitar, asistent și discipol al profesorului Husserl, creatorul curentului de gândire numit „Fenomenologie”.

Din convingere, Edith Stein s-a convertit la catolicism; mai mult, din devoțiune, ea s-a călugărit, intrând într-unul dintre cele mai severe ordine monahale: Carmelitele desculțe.

Apoi, Edith Stein a fost deportată și ucisă la Auschwitz. Regizoarea, Martha Meszaros, a făcut un film despre martiriul acestei ființe cu totul remarcabile: despre suferințele cumplite îndurate de ea, despre tortură și moarte. Despre crimele cumplite săvârșite la Auschwitz. O dezvăluire cutremurătoare ce arata cu luciditate atrocitățile petrecute în timpul Holocaustului: trenurile morții, camerele de gazare, crematoriile, barăcile, suferința, groaza...

Și totuși, NU a primit permisiunea de a filma în interiorul fostului lagăr de exterminare Auschwitz. Numai între cele două rânduri de sârmă ghimpată ale gardului ce înconjoară lagărul. (Cândva, prin gardul de sârmă ghimpată, circula curent electric).

SIGUR că ne-am pus întrebarea: De ce? De ce nu ni se permite să filmăm la Auschwitz? În incintă? Doar avem cele mai bune intenții!!

Am primit răspuns: Auschwitz a ajuns să fie un fel de platou de filmare. Si asta nu se poate! Iar tragedia Holocaustului - un fel fel de script general, generator de lacrimi, emoție, fior. Rețetă sigură pentru premii la concursuri...

Am inteles. Am înțeles ce înseamnă să nu iei în deșert numele durerii. Numele suferinței. Numele martirilor.

Nu, asta nu se poate. Nu poți folosi oricum, oricând și la orice memoria victimelor Holocaustului.

Nu.

1.   Liviu Antonesei

2.   Liiceanu a demisionat din GDS!

Printr-o scrisoare adresată membrilor grupului, GL își anunță demisia din Grupul pentru Dialog Social, motivînd-o cale de aproape 11 pagini. Scrisoarea are punctul de plecare în faptul că „ Ceea ce mi-ați permis să spun vineri la sfârșitul întâlnirii noastre se cere rotunjit și completat.”. GL pleacă de la ideea că „supraviețuirea Grupului trebuie judecată după patru criterii: ideologic, administrativ, psihologic și etic” și analizează laborios aceste dimensiuni, ajungînd la problema criteriilor pentru admiterea în GDS, așa cum fuseseră definite în 2012 de către Andrei Pleșu. Apoi, își exprimă dezamăgirile provocate de grup în vremea din urmă, aduce critici unor membri actuali, unii numiți, penrru alții folosind aluzii, pe care nu le înțeleg întrutotul.

Acum, ce să spun? E o știre interesantă. Luat de condei, era să scriu bună, dar mi-am amintit că GL & H mi-au deschis deja un proces, a cărui sentință o aștept în cursul zilei de azi. În rest, îmi amintesc că acest grup, ce mi se părea promițător la început, a pierdut pe drum membri foarte marcanți, inclusiv toti disidenții anticomuniști reali, de la Gabriel Andreescu la Mircea Dinescu și Radu Filipescu, fără a-l uita pe extraordinarul Ion Vianu… Iar ideea creață a atribuirii unui titlu de onoare procurorului Lazăr, a provocat un val mărișor de demisii. Sic transit… Pînă acum, n-am văzut să fi anunțat cineva în presă știrea.

Update! Eu m-am sfiit să public scrisoare, date fiind niște calificative folosite de epistolier la adresa unor oameni la care țin. Văd că a descoperit și presa vestea și nu se sfiiește să publice scrisoarea…

Dumitru Ichim

TAYLOR HEAD PROVINCIAL PARK, Nova Scoția

Cred că suntem încă departe de filmele științifico-fantastice despre inteligența artificială în care mașina computerizată să ajungă la conștiința de sine și să se răzbune pe creatorul ei. Să nu asculte de el? Da.

Ne-am uitat pe hartă, i-am dat JPS-ului directivele cum să ajungem la partea de sud Southern Beachs și... ia-o la dreapta, ia-o la stângă și după ce ne duce o bună bucățică de drum, ne mirăm ce îngrijit e parcul, cu ieșire la ocean și ne trezim în fața unei vile de toată frumusețea ( nu observasem semnul de proprietate privată) și JPS-ul ne spune că am ajuns la ținta propusă. Păi, n-ar fi rău...

Ne întoarcem și tastăm din nou cea mai apropiată plajă din ''Taylor Head Provincial Park'' și după vreo jumătate de oră ajungem.

Taylor Head este o peninsulă care pătrunde în ocean cam vreo 6 km. E cunoscută pentru speciile de animale și păsări sălbatice. Pentru cei care doresc excursiile pe jos ar fi cam vreo 14.2 km de-a lungul portului Mushaboom Harbour. În total linia de coastă ar fi de 16 km. Există și câțiva km de nisip alb, dar în general, este spectacolul natural al luptei de veacuri a oceanului cu stânca de bazalt pe care o transformă în mlădierea dorită, sau dialogul dintre cei doi lăsat la mijloc, oceanul cu diplomația lui, țărmul cu amenințările lui de a rămâne cărpănos și pus pe harțag fiecărui val.

Ce impresionează este diversitatea peisajelor într-o succesiune neașteptată, de la sunetul melancolic și catifelat al flautului rostit de foioase, până la finalurile de simfonie în care tobele oceanului se întrec cu toate galopurile de metal al alămurilor.

Pentru partea îngrijită pentru turiștii pretențioși sunt cabine de schimbat și podeț de lemn pînă la nisip. Pentru mine cele mai preferate ore erau cele petrecute în naturalețea pădurilor și a oceanului negreblat și cu bretonul tăiat după ultima modă de pe continent.

Am văzut în oraș pietre lustruite și de diferite culori care erau de vânzare. Dacă nu era ''economistul'' lângă mine eram ispitit să cumpăr câteva. Aici găsește tone așa că își pierd valoarea mercantilă, și în smerenia intră în dialog cu tine. Ele îți pot vorbi de timp cum apare el în interiorul lui. Cum apare în afară ni-l spune timpenia pendulei pe care am pus-o doamnă și stăpână peste noi. Asta chiar că e idolatrie! Uite ce spun aceste pietre despre timp prin pana lui Anatol France: ''Timpul este cel mai puternic dintre sculptori. Nu are ciocan, nici daltă; are drept scule ploaia, clarul de lună și vântul de Nord. El termină minunat munca dăltuitorilor de piatră. Ceea ce adaugă el nu se poate defini și valorează infinit.'' La toate acestea adaugi valul, unda, pentru că timpul dacă nu-l gândești cuantic nu-ți dai seama ce jalnică ființă suntem cunoscând numai cele două dimensiuni: spațiu și timp.

E ceeace Marcel Proust surprindea atât de bine că dragostea ne poate face liberi pentru că dragostea este spațiul și timpul măsurate cu inima. Nu v-ați întrebat de ce Hristos și-a ales discipoli, cu mici excepții, pescarii? Cât ar fi trebuit să învețe pe un ucenic ce este marea și ce este cerul? Așa că a trecut peste lecțiile de abecedar, de citire și a trecut cu ei direct la Împărăția Cerurilor care este asemănătoare cu Împărăția Apei baptismale, amândouă împărățiile fiind una și aceeeași - Împărăția Spiritului Sfânt. Ați observat la Brâncuși câtă teologie de inițiere întru tainele Spiritului ascund operele lui de artă? În toate găsim dogmatica aripei, în toate e zborul, în toate găsim coloana de foc a Infinitului care conducea poporul afară din sclavia spațiului egiptean și a timpului faraonic ca verigă a morții, în toate e Impărăția Cerurilor. Viața omului începe din Impărăția Oceanului, placenta începuturiloir de lumi,dar fără Impărăția Cerurilor ce ar putea respira omul? Englezii fac deosebirea între sky=cerul ca boltă a pământului și heaven=cerul ca boltă a spiritului. În acest context, omul respiră atât cu buzele cât și cu aripa spiritului.

''Vă voi face pe voi pescari de oameni!'' Sienkiewitz în romanul ''Quo vadis'' arăta cum creștinii persecutați de romani se identificau ca parolă desenând un pește. Pește în limba greacă este ''ichthys'' fiecare literă însemnând ( I.CH.TH.Y.S=Iisous Christos Theos You Sotir- Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul). Deci e vorba de altă mâncare de pește!

Nu poți să stai în fața mării fără să-și dai seama de micimea ființei tale în fața veșniciei. Aici începe adevărata angoasă. Pentru că marea te trimite, ca și Socrate, să te cunoști pe tine însuți. E adevărat că nu poți compara bobul tău de nisip cu nesfârșitul și negrăitul mării, dar nisipul cât e de mic. împreună, cu alte boabe formează țărmul mării. Nu oceanul este țărmul meu, ci eu sunt țărmul lui. În sinele meu sunt toate nebuloasele și galaxiile fără de margini ale universului pentru că eu le cuprind (comprendere) pe ele, eu le înțeleg, eu le îmbrățișez. Pe mine se ridică spre Dumnezeu întregul cosmos pentru că eu mă fac mic ca în Neculce și eu sunt cel care understand pe el ( under=dedesubt, stand=stau) și nu invers.

***

Stăm tolăniți la soare și ne simțim așa de bine. Pe toată acestă plajă nu e nimeni. Ne-am făcut mersul pe o cărare de 3 km dus și 3 întors și acum endorfinele își au cuvântul. Matei citește știrile pe telefon și îmi spune de o mare furtună care s-a abătut peste Sydnay. ''I-a bătut Dumnezeu!'', glumește Matei. Glumă la glumă! Vă aduceți aminte cum am fost primiți de Sydney? Păi aia poate fi considerată glumă? Când ne dăm jos din avion, noi obișnuiți cu marile aeroporturi ale lumii ne trezim cu o hardughie mai mare, un fel de garaj nenorocit, ei, nici chiar așa, dar nici departe!, frig, și bătea un vânt!! Ne-am uitat împrejur, niște pâlcuri de pini zgribuliți la marginea orizontului, de credeai că ești la capătul lumii cum credeau vikingii. Cât pe ce să ne întoarcem înapoi. Am închiriat mașina și... asta ne-a fost soarta! Ca numai după 20-30 de km să apară soarele la 20 și ceva de grade, să măture cerul de nechibzuința norilor, și să apară bivolii colinelor cu părul des al pădurilor! Acum altă viață! De aia am zis ca niciodată să nu judeci o țară după cum e aeroportul și omul după față.

Poate mult am mai sporovăit dacă nu ne-am fi dat seama că am plecat în grabă cu rucsacul gol de mâncare.

Ne suim în mașină și hai spre hotelul unde suntem cazați, care are un restaurant cu prețuri așa și așa, chiar dacă ospătărițele erau puțin cam vesele. Matei a cerut berea lui preferată și i-a adus alt brand, așa că a mai comandat una, iar mie care am comandat un cotlet New York steak câtt Statuia Libertății mi-a adus o aschimodie nenorocită spunând că nu asre ce a cerut. Na, de-ale ospătarilor! Adevărul e că deși Matei nu e tipul care să se îndulcească întru cele ale spirtoasele, dacă e să bea ceva absolut nu servește dacă trebuie să conducă.

Vorba lui Creangă: Foamea dă de-a dreptul! Așa că nu prea interesați de cormorani și alte păsări rare ne uitam după vreun restaurant. Ne oprim pe marginea drumului și căutăm pe tabletă. Evrica! Punem pe GPS, mergem vreo 3 km și ajungem la un drum închis pentru construcție. Ia-o înapoi și înghite în sec! Nici măcar un prăpădit de McDonald!

Când aproape ne resemnasem și să mergem direct la hotel iată că partea stângă vedem semnul pentru Salmon River Country Inn, restaurant și hotel.

După atâtea rătăciri am fost răsplătiți cu vârf și îndesat. Restaurantul cu specialitățile bucătăriei germane era ceva de lux cu mobila și aranjamentele pentru a sugera ''good old times'', cu farfurii de porțelan și pahare din cristal. Fețele de masă ireproșabile, fotografii de epocă pe pereți, vazu cu flori prospete din grădină, și peste tot o curățenie nemțească. Am mers totuși în grădina de vară, pe margine râului Salmon River.

În spatele restaurantului au o grădină de unde culeg legumele proaspete pentru restaurant. Grădina se termina sub un munte stâncos, pe abrubtul căruia se cățărau brazi și tufișuri adaptabile stâncilor. Grădina de jur împrejur e îngrădită cu mreje și năvoade. O briză bate ușor din partea râului și în vârful unui stâlp - un pescăruș ca parte inutilă de decor, încearcă să-și facă prezența scrijelând albastrul imaculat al cerului.

Peste râu, în fața noastră, pe colinele împădurite, case de vacanță cu ieșirea la râu. De fapt râul e cât Dunărea pe unde i se ia... măsura cotelor! Mă uit la această perspectivă de liniște, de pace și împăcare și gândul te duce în legendele Rinului, iar acolo în vârful muntelui parcă și văd meterezele și tornurile unui castel din care să se risipească lumina unui bucium.

Ce bem? ne întreabă ospătarul. Normal - bere nemțească, rece și cu gulerul ridicat ca al regilor portughezi din faimoasele picturi europene. Râul dă în golful Jeddore Harbour și oferă celor din grădină un subtil aer sărat din partea oceanului.

Proprietara restaurantului și hotelului văzând că trag toată lumea de mânecă să aflu cât mai multe date despre locurile și oamenii de aici, foarte prietenoasă se așează la masa noastră, ne salută. Îmi ia carnețelul de note și scrie: ''Margrit Wedister says thank you for coming in!''.

Aflu că aici era un sat al indienilor, că restaurantul a fost întemeiat în 1924 și se numea ''Head of Jeddore''.

Discutăm de toate că: are șapte camere, casă de vară și apartamente pentru copii adoptați, că Margrit, zice ea, ar însemna ''perlă'', de Goethe, Schiller și Rilke, că tot e neamț, și iată ospătarul ne aduce două platouri încărcate de cele ale bucătăriei nemțești pentru niște flămânzi la nivelul internațional.

După încă o ''gulerată'' nemțească, proaspătă și răcoroasă ca un sonet, îi zic lui Matei: ''Uita la puișorii de mesteacăn ce drăgălași sunt, cu părul lung până la nivelul apei. Au vrut și ei să se urce pe povârniș după pinii de acolo, dar sunt prea mititei. ''Iar vorbești prostii!'', zice Matei, și îi face semn ospătarului să-mi aducă o cafea neagră...double esspreso!

Adrian G. Sahlean

Traducerea literară, act de creație

3.Am primit la redacţie un articol polemic – o reacţie la articolul publicat în numărul anterior de către Radu Toma, intitulat “Plagiat şi personalitate” – scris de către Adrian G. Sahlean. Îl publicăm, având în vedere că este un alt punct de vedere privitor la ce este şi cine este, de fapt, un traducător literar (P. Sragher).

Nu se putea ca numărul dedicat traducerilor literare avand ca temă centrală „plagiatul“ să nu mă intereseze îndeaproape. Editorialul lui George Volceanov, bine articulat, trece în revistă perspective istorice, filozofice, etice și morale – este educativ, dar titlul relativizează întrucâtva conceptul de plagiat. „Îndeletnicirea de ieri, de azi, dintotdeauna…” (de la preluarea variantelor orale în antichitate, sau împrumutul inspirator, citatul restrâns nedeclarat, etc.), ar putea fi interpretată drept acceptarea unui obicei ‚normal’, când de fapt traducătorul de excepție care este Volceanov ia atitudine împotriva „șmecherelii balcanice” în care furtul de proprietate intelectuală, act penal, este un lucru obișnuit în România. Tema declarată fiind plagiatul, pespectivele abordate de autori în numărul prezent sunt binevenite.

Conștiința mea de traducător a fost însă profund „zgâlțâită” (cum se ‚spera’ în editorial) citind articolul semnat de Radu Toma ‚Plagiat și Personalitate’, în care se afirmă categoric, cu argumente sucite dar cu pretenție obiectivă, că traducerile literare nu sunt acte creatoare. Implicațiile acestei sentințe revoltătoare oferă chiar o justificare inconștientă pentru abuzurile legate de copyright, și perpetuează o mentalitate comună la români privind munca traducătorului literar.

Radu Toma (R.T.) abordează mai întâi ideea de plagiat. Trecând în revistă opinii legate de proprietatea intelectuală emise de-a lungul timpului, el le explicitează prin parafrazare, anticipând însă, de fapt, propriile sale concluzii despre statutul traducătorului – pe care le voi discuta în amănunt.

Vă invit să suspendați, pentru o clipă, prezumția potrivit căreia  un argument capătă greutate când, pentru susținerea lui, se invocă nume celebre. (Truth by authority  sau names dropping, cum se spune în engleză.)

Descartes credea că „mințile noastre sunt toate la fel”, doar că „o minte poate fi mai rapidă decât alta… înțelegând mai repede”. Când lui Newton i-a căzut mărul în cap, el a înțeles mai repede gravitația decât alții, căci altfel, „mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea” (!)

Chiar asta zice Descartes? Dacă la nivelul creierului pot exista viteze diferite de procesare a informației, mințile (adică partea gânditoare) nu sunt la fel. Fără aportul personal al gândirii, argumentul devine rizibil.

Revenim la explicitarea făcută de R.T lui Descartes, aplicată lui Newton: dacă ideea, indiferent cât de ingenioasă, devine publică și „se universalizează”, ea nu mai poate fi protejată de lege, „gîndește legiuitorul”.  „Ce poate fi însă apărat” este exploatarea economică a ideii (care a devenit proprietate intelectuală).

Observați că introducerea perspectivei juridice presupune deja calitatea de gândire a unei minți. Este evident că protejarea economică a legilor gravitației (proprietatea intelectuală aparținând lui Newton) e în altă categorie decât invenția și proprietatea intelectuală a unui patent industrial. Newton a rămas în istoria științei prin legea atracției universale, dar nici înaintea lui oamenii nu se aruncau în cap ignorând realitatea gravitației.

S-a introdus însă conceptul de proprietate intelectuală. Să vedem acum ce ar deosebi „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”, în viziunea lui Bernard Edelman, ale cărui criterii R.T. le ia drept „ghid” indiscutabil. (Pe noi ne va interesa în special relevanța lor pentru creația literară, căci stau la baza argumentului din finalul articolului).

Criteriile definitorii ar implica trei lucruri: un „efort intelectual” asupra unui obiect imaterial; lipsa oricărei constrîngeri exterioare; și rezultatul unei constrîngeri interioare. Adică, subliniază R.T. „o pasiune de nestăvilit”, o dorintă „estetică”.

Am intrat deja în domeniul logicii imprecise. Dacă lucrezi cu materie, sculptezi în lemn sau în piatră, nu te mai califici? Dacă scrii, pictezi sau compui la comanda unui ‚patron’ nu poți crea o operă de artă? Dacă constrângerea nu poate fi în niciun fel exterioară, nu înseamnă deja că e interioară? (Există constrângere neutră?) Dorința estetică nu e prezentă și în creații mediocre și neartistice? Logica ne indeamnă să întelegem condițiile necesare și suficiente, ceea ce nu este cazul de față.

Primul criteriu, explică R.T., reminiscență a gândirii antice, înseamnă că autorul „nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor.” (Vom constata permanența acestei idei în argumentul despre traducerea literară). Se sugerează însă că „juristul” privește autorul nu ca pe un inventator de lucruri noi (căci temele generale de dragoste, viață, ură, moarte, etc. există de când lumea), ci „aruncând o lumină nouă, personală” asupra acestor teme.

Argumentele articolului sunt dirijate către juridic, desigur, căci leit-motif-ul numărului respectiv al revistei este plagiatul creației literare și protejarea proprietății intelectuale. Dar criteriile prezentate amestecă concepte cu sentințe de valoare în accepții personale aproximative.

Unind preceptele juristului cu cele ale lui Edelman, se postulează că „travaliul intelectual” în cazul proprietății literare și artistice este „în primul rînd unul de creație”; iar travaliul este creator deoarece „este controlat nu de intelect” ci „de personalitatea celui care i se dedă lui” /actului creator/ (!?). „Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului” sau, cu o formulare pe care R.T. ține să o sublinieze: „lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea”.

Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Comentariile încep să ne intrige. De exemplu, ideea lui Edelman cum că opera literară are statut de „amprentă”, „expresie”, „exteriorizare” ori „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană” îl surprinde (!?), pentru că „nicio teorie estetică nu a afirmat vreodată” așa ceva (ca și când criteriile de personalitate ar fi trebuit incluse.) Alteori, formulările sunt de-a dreptul hilare. Opera literară ori artistică este „însusi autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele….”

Și mai caraghios: „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.” (Poți fi tuns, totuși, în timp ce dormi…)

De aici concluzia că „lucrarea spiritului este consubstantială cu autorul”. Nu zic că nu e, dar alăturarea unui concret trivial cu o asemenea generalizare este…imbatabilă!

* * * * *

Să trecem acum la partea a doua a expunerii dlui Toma, care ne interesează în mod special. Tema principlă din articol, plagiatul, nu îl obliga să-și dea cu părerea sau să emită sentințe despre traducătorul literar, dar el o face definitiv chiar și neîntrebat: „Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ.” Argumentele aduse mă obligă să răspund, în numele traducătorilor, la ceea ce este de fapt o insultă adusă uneia dintre cele mai complexe activități intelectuale, care combină competențele multilingvistice și culturale cu o gândire creatoare ce necesită un talent neînțeles și nu la îndemâna oricui.

Am remarcat, în prima parte a articolului, folosirea labilă a termenilor, uneori interschimbabilă, sau definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective pentru stabilirea proprietăților intelectuale sau literare. Au fost invocate concepte cu iz psihologic (intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argument (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune, etc).

Argumentul care consfințește, de fapt, pentru dl. Toma, eticheta aplicată traducătorilor este o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, ce ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, e un constructor, e un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. La fel e și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”) asamblează sau potrivește cuvinte.

Noi înțelegem că Socrate credea într-un „arhitect divin” și în „idei absolute”, dar este ușor de înțeles limitele acestei speculații filozofice. Ca orice demonstrație logică ce pornește de la o premisă absolută restrictivă, analogia lui Socrate… o ia pe de lături. (Până și axiomele matematice sunt valabile numai pentru un anume domeniu de definiție! Axioma lui Euclid nu se aplică în geometria lui Lobacevski sau în ipoteza lui Riemann).

Ca să înțelegem cât de absurdă este analogia lui Socrate pentru cazul traducătorului, trebuie să o ‘dezvoltam’ cu… metoda socratica, adică punând alte întrebări. Dacă tâmplarul are un ‘design’ diferit de cel al unui alt tâmplar, ideea e a lui sau tot de la „Arhitect”? (tâmplarul Iisus a apărut mai tarziu!) Dacă înveți să dai cu ciocanul și cu dalta ca să spargi pietre, dar ideea de statuie este ‘universală’, poți ajunge să cioplesti ca Phidias sau ca Brâncuși? Etc.

Nu!, ar părea să răspundă chiar și dl. Toma, când pomenește de „evolutia contribuției umane” (sublinierea mea) la generarea propriilor idei. „Începând cu sec. XV… omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume — o lingură, ca la Cusanus — /precum și / de lumi posibile complete….” /El poate crea chiar lumi/”…ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea.” „Astăzi,” mai adaugă dânsul, „dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții „creatori de lumi”.

Formularea este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu atle cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare , în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant, etc. creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite.

Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl. Toma: ”Nu putem gîndi ceea ce fac ei /traducătorii/ decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. De ce? Pentru că „actul creator constă… în modificarea unor reprezentări despre viată și moarte, dragoste și ură etc.” iar „romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte”. Mai mult: „Opera tradusă /de traducător/ este consubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.”

Dânsul nu poate gândi decât combinând ideile general-universale (cf. Socrate) cu logica de lemn vag-generală a dreptului european modern. În plus, s-a revenit la argumentul personalității creatorului, care nu s-ar aplica în niciun fel traducătorului, căci „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate!”

Vă amintiți cum ilustrează dl Toma consubstanțialitatea creației? E la fel cu tunsoarea sa și cu hainele pe care le poartă! Dar explicația despre a fi / a avea pentru plagiat? Plagiatorul fură nu doar ce nu este al lui, ce nu are, ci și ceea ce nu este! Cu alte cuvinte, i se substituie, îi fură creatorului și personalitatea, consubstanțială creației.

De ce n-am extinde filozofarea și la traduceri? Plagiatorul ia ce are traducătorul, fără să fie el autorul tălmăcirii. Dar traducătorul, de unde are traducerea? Cum se ființează ea, fără „consubstanțialitatea” lui?

Pentru dl. Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de ‚brățară de aur’, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștiințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducatorul… nimic! Desi „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație (obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire, etc.).

Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl. Toma este rigidă și curioasă; mă întreb chiar dacă noțiunea este într-adevăr înțeleasă! Iată o referință la îndemâna oricui, pe Wikipedia:

“Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul cât și intelectul. Personalitatea face parte din conștient, alăturindu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.”

Sublinierea îmi aparține, pentru că reprezintă elementul cheie al argumentului împotriva părerii dlui Toma. După dânsul, competențele traducătorului ar fi o simplă acumulare cantitativă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume”…” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”

Specialiștii il contrazic categoric. Tot Wikipedia specifică etapele personalității cuprinzand succesiv „percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare și declin.” Pe noi ne interesează cea de-a treia, care „…face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate unui dosar personal al persoanei.” (sublinierile mele)

Dle Toma, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu competențele lingvistice care se concretizează la un moment dat în creația sa! Atât literatura bună cât și cea proastă reprezintă tot amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. De fapt, este cosubstanțială gândirii omului. Chiar și ce scrii dumneata este expresia personalității, la fel cu tunsoarea și hainele. Nici erudiția d-tale sau competențele lingvistice nu sunt înăscute, doar modul cum sunt ele folosite reprezintă caracteristicile propriei personalități.

În capitolul introductiv din Migălosul Cronofag – traducand Eminescu (apropos, titlul este creația mea!) observam:

„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu functioneazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure—iar în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu—și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului.”

Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând ‚găselnițele’ tale (adică formulările inventate de tine) cu cele din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Căci traducerea înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu identităților – care există arareori.

Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar: Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient): Les sanglots longs / Des violons / De l’automne /Blessent mon cœur / D’une langueur monotone…  O traducere consacrată în română sună astfel : Al toamnei cânt / Viori de vânt / Îl plâng topite / Lovindu-mi lin / Sufletul plin / De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google: „Mult suspinele / Viori /Cădea / Înfășurată inima mea / Pe un moleșeală monoton.”

Oricât am căuta să definim obiectiv creația artistică si literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metafora nu se poate măsura cu metrul!

Îl invit pe dl. Toma să ofere și dânsul o variantă poetică pentru Verlaine. Îl provoc să încerce acest exercițiu „intelectual” care îl va apropia (poate) de înțelegerea actului creator din traducerea literară. Poate va deveni mai precaut pe viitor în verdictele ex cathedra privind traducerile. Nu l-a obligat nimeni să o facă, dar a simțit că trebuia să își dea cu părerea. A făcut-o demonstrând erudiție prin folosirea argumentelor… altora (!), trăgând însă concluzii personale cu logică curioasă, deseori contradictorie.

N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare. Este greu de înțeles pentru mine, trăind în SUA de peste 30 de ani, cum pe chiar situl Filialei Traducătorilor Literari al USR-ului un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. În timp ce, în Occident, traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor, românului i se pare normal să folosească traducerile literare, citându-le în reviste, pe situri de pe Internet, etc., fără menționarea traducătorului! Vă invit să găsiți dv. pe internet cine a tradus în română poemul lui Verlaine citat mai sus (nu i-am menționat dinadins numele!), ca să vă lămuriți cât de adevărat și de revoltător este ceea ce vă semnalez.

Articolul dlui Radu Toma nu este doar un exercițiu intelectual fără consecințe, câtă vreme un astfel de „argument juridic” poate fi invocat cu atâta seninătate. Dacă traducătorul literar tot nu are nevoie de har, de ce-am face atâta caz de folosirea/copierea/plagierea formulărilor sale?

Am scris Postfața la „Migălosul Cronofag” exact pe această temă, pentru că „șmechereala balcanică” care se reflectă în plagiat și furtul de copyright este strict legată de lipsa de respect, comună printre români, față de actul traducerii. Am să public Postfața și pe situl Fitralit, dacă prezintă interes, căci dreptul de autor îmi aparține.

Când mentalitatea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei, traducătorii literari din România, căci n-am citit niciun fel de reacție împotrivă acestui atac la persoană până acum.

Mentalitatea romanească legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorului din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității sale creatoare.

Silvian Floarea

Medicul de gardă trecu pe lângă un salon. Din interior se auzeau răcnete de durere… Intră… Un pacient internat își da cu ciocanul peste degetele de la o mână…

Medicul: – Simți vreo satisafcție, când faci așa ceva?

Pacientul: – Desigur!

Medicul: – Când?

Pacientul: – Când dau… pe lângă!

*

O blondă oprește mașina în fața semaforului la culoarea roșie.

Semaforul se face galben – blonda stă pe loc. Verde – blonda iarăși stă. Se aprinde iar roșu, din urmă fac semnal celelalte mașini.

De ea se apropie un polițist: – Doamna dorește altă culoare?

*

Mai mulți lupi au atacat o stâna și au prins câinele, pe care au vrut să-l mănânce. Acesta i-a rugat să îl lase în viață și s-a angajat să le faciliteze prinderea oilor. Lupii au fost de acord.

Timp de aproape un an, lupii, ajutați de câine, au mâncat oile.

După un timp, neavând ce mânca, lupii l-au mâncat și pe câine.

La înmormântarea câinelui, lupii discutau ce epitaf să scrie pe piatră funerară și din partea cui să fie scris.

Au fost de părere că "din partea prietenilor" ar fi fost exagerat, pentru că l-au mâncat. În același timp, "din partea dușmanilor" ar fi fost prea mult, pentru că au colaborat aproape un an la prinderea oilor. Așa că au ales să scrie "din partea colegilor".

*

Un catolic, un protestant, un musulman şi un evreu discută la masa de prânz:

Catolicul: - Am o avere mare... voi cumpăra Citibank!

Protestantul: - Sunt foarte, foarte bogat, aşa că voi cumpăra General Motors.

Musulmanul: - Sunt prinţ, sunt fabulos de bogat! Intenţionez să cumpăr Microsoft!

Evreul mestecă liniştit în cana de cafea, pune linguriţa pe masă, soarbe cafeaua, se uită la ei şi le spune pe un ton indiferent: Nu vând.

‎Gheorghe Neag

Universul cu o singură planetă

Iancu Alexandra

Admir un tablou pe care se suprapune o imagine albastră. Albastrul e liniştea unei mări din care se naşte frumusețea. O mare care îşi amestecă spuma într-o infuzie a frumuseții. Ceaiul care fierbe e chiar Afrodita. Lângă ea- o găleată cu lapte proaspăt muls. Laptele exhală mireasma lui Zeus-copil. Copil care acum îşi veghează copiii cu ochiul din Olimp. Ochiul îl zăreşte pe Alcide, hoțul de lapte. Proba tâlhăriei devine galaxie. Din galaxie se scurge laptele iubirii care hrăneşte propriul copil. Copilul aleargă cu uriaşul biberon în mână. Biberonul îi implantează calciu în straturi. Staturile se unesc vesele într-um cerc. Un cerc care atrage cercuri. Cercuri care cãntă muzica unei sfere. Sfera plânge la scufundarea în apa care-i dă numele de planetă. Planeta e legănată cu dragostea gravitației. Gravitația o trimite la plimbare cu racheta somnului. Somnul îi dezvăluie lumea.

Planeta în creştere

Un punct mic se vede mare la microscopul timpului. Timpul râde de corpul planetar înfometat. Înfometarea se luptă cu nucleul planetei care nu mai poate să mănânce. Nucleul nu ştie că "nu există nu pot". "Nu pot" e un cuvânt inventat. Invențiile sunt duşmanii progresului în lupta cu kilogramele. Kilogramele poartă arma foamei.

Planeta mică

"Toate planetele poartă pe degete inele planetare. Ea are mâinile goale."

"Toate planetele sunt mamele unor sateliți sănătoşi. Ea n-are nici măcar un plan-de-copil."

"Toate planetele se bronzează în jurul Soarelui. Ea-şi păstrează scoarța albă."

Gânduri se lovesc de scoarța înghețată ce acoperă nucleul fierbinte. Fierbere întreținută de clevetirile arzătoare care orbitează prin spațiu. Spațiul nu încape de cuvinte. Cuvintele se ciocnesc de vântul solar ce adie la urechea planetei. Urechea aşteaptă surzirea gândului.

Planeta atlet

Fuge prin spațiu şi fuge de sine. Fuge de fuga fricii care o înspământă. Spaima de planete completează catalogul fobiilor. Fobiile dansează în paşi de izolare. Izolarea se-nchide într-un ghețar care îmbracă planeta. Haine de gală aşteaptă parada singurătății pe acompaniamentul fricii. Planetele suflă în trambițe.

Planeta cu glas de aur

Din nucleu zboară note muzicale furioase. Furia loveşte praful cosmic care se-mprăştie de frică. Praful gâdilă nările planetelor şi le face să strănute. Strănutul lansează dialogul împăcării. Împăcarea răspunde cu un urlet. Urletul e glasul sufletului.

Planeta cu magmă curgătoare

O rochie tristă îmbracă scoarța planetei la balul solar. Balul ascultă o orchestră. Orchestra îşi face instrumente din plânsul planetei. Plânsul acoperă podeaua cosmică cu un ring de regrete. Regretele își vopsesc fața în culori uleioase. Oaspeții încep să alunece.

Planeta nouă, cu etichetă

Toate planetele care fac shopping prin spațiu îşi aruncă etichetele într-un loc. Locul întemeiază o fabrică care angajează planete-croitori. Croitorii împletesc din etichete un pulover şi îi pun etichetă. Eticheta dă preț puloverului unei planete. Planeta plăteşte la nesfârşit prețul puloverului. Pulover care prețuieşte cât o etichetă. Etichetă care e o ETICHETĂ.

Planeta pe placul tuturor

Zâmbetul e cheia unei uşi a unei case în formă de planetă. Zâmbetul îmbracā nucleul într-o magmă de miere. Mierea lipeşte planeta de celelalte planete. Planetele compun un stup de miere. Miere de stele. Stele cu praf. Praf cu vânt. Vânt cu univers. Univers atacat de albine.

Pseudoplaneta

Trăieşte o pseudoviață într-o pseudogalaxie. Pseudogalaxia e maestrul păpuşar care-şi ghidează marioneta. Marioneta vorbeşte prin gura vetrilocului. Ventrilocul inspiră aerul cosmic şi îl depozitează în săculeții de plastic pulmonar ai păpuşii. Păpuşa îşi respiră aerul ajutat. Aerul migrează la pseudoscoarța cerebrală într-un exod al gândurilor. Pseudogânduri despre nimic. Nimicul sare prin craterele planetei şi le dă sens; fals.

Planeta alergică la stele

Admiră metamorfoza stelelor în meteori. Meteorii sunt vaccinul antialergic al doctorului universal. Doctorul recomandă vindecarea cu întuneric. Întuneric cu pilule de asteroizi. Pilule cu anticorpi planetari. Anticorpi extraşi din corpul planetei bolnave. Boala luptă cu imunitatea din ea. Imunitatea luptă cu sine. Tratamentul prescris e în sine.

Zborul prin somn aterizează pe dimineaţa căii lactee. Dimineața miroase a lapte cu cacao în care rātăcesc cereale de stele. Stelele se scaldă în bolul magic cu miros de zi. O zi cu planetă. O planetă cu un univers. Un univers cu el. Cu bucăți de el. Cu bucăți de roci de diverse forme care aşezate mereu diferit dau aceeaşi formă geometrică- o sferă. O sferă îndrăgostită de matematica ei, de densitatea ei, de volumul ei, de plăcile şi rocile ei. Roci care-şi acceptă nucleul.

Din nucleu curge iubire. Iubirea pictează tabloul universal.

Daniel Voron

:femeile plâng după religia mea depravată semn în plus să nu pierd

din nou ceea ce ele numesc semnificație / semnificant în romantism

nu spăl paharul nu îl

întorc cu susul în jos

şapte trandafiri negri îmi învinovățesc trecutul cu zgomotul

făcut de gheonoaie în interiorul acestei grădini rezugrăvite

cu flori de gutui scorțișoară iasmin var şi tămâie proaspătă

(apa e potrivnică umbrei atunci când e silită să cadă în râu)

am locuit în aşternutul şopârlei mângâindu-i cearcănele

şi dansul nebun

şi foarte sticlos -- genunchii îmi orbiseră de atâta uimire --

fără scârbă

sau dispreţ

în aerul care începuse să pută

m-am

îngropat din ce în ce mai mult

(depărtările sunt ca mersul femeilor în lumina asfinţitului)

voi cine sunteţi şi

de

când aşteptaţi aici

p.s

îmbrăcând tot dezbrăcând cămaşa izmenele şi rănile lui Hristos te-am

privit (dar nu te-am văzut) atunci când îndepărtai tavanul cu picioarele

Streche Nicolae Florentin

Tu vrei să fie mai întunecat - Leonard Cohen

Dacă Tu esti Legiuitorul,

eu am ieșit din joc.

Dacă Tu ești Mantuitorul

eu sunt distrus și jalnic.

Dacă Slava este a Ta,

atunci rușinea trebuie să fie a mea.

Tu vrei să fie mai întunecat,

noi ucidem Flacăra !

Preamărit și preasfințit

să fie numele Tău Sfânt,

defăimat și răstignit in chip uman,

un milion de lumânări ard

pentru ajutorul ce n-a venit vreodată.

Tu vrei să fie mai întunecat !

Aici sunt, aici,

sunt pregătit, Domnul meu !

Există un credincios în poveste,

dar povestea rămâne aceeași.

Există un cântec de alint pentru suferință

și un paradox de blamat,

dar este scris în Scripturi,

și nu este vorba doar de-o revendicare.

Tu vrei să fie mai întunecat,

noi ucidem Flacăra !

Ei aliniază prizonieri acum,

gardienii i-au luat în vizor,

m-am luptat cu niște demoni,

erau din clasa de mijloc și îmblânziți,

nu știam că am dreptul

de a-i ucide și schilodi.

Tu vrei să fie mai întunecat !

Aici sunt, aici,

sunt pregătit, Domnul meu !"

Liliana Popa

Oraşul meu

Visez mereu un oraş fantomă

Cu case înalte şi străzi înguste

Cu porţile ferecate zi şi noapte....

Atît de înguste,

Încît e de ajuns să deschizi o fereastră

Şi să-i oferi o cafea vecinului

Peste lumi.

Păpuşi de porţelan dansează

Pe străzile înguste,

Se aşează în vitrinele deschise

Şi citesc Boccaccio.

Paiaţe râd pe străzi,

În clădiri aulice

Şi ajung în turnul celor uitaţi.

M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă

De pietrele din caldarâm.

Le-am străbătut până au devenit transparente

Ziua caut grădinile secrete,

Seara plutesc în gândul meu

Spre alt oraş din alt vis,

Cu amfiteatru şi porticuli,

Cu pieţe publice şi statui.

Ca seara să adorm pe treptele de marmură

Ale aceleiaşi catedrale.

(Florența - 2015) - Îți amintești Irina Munteanu

Mihaela Borzea

FIR DE OS

Din oglinzi cu rame de pământ,

Mă desprind și sufletul ți-l cânt,

Ochii ți-i imit pân' la sfârșit de vremuri,

Gândul ce-ți zvâcnește-n tâmpla gri

Îl sărut cu flori de iasomii,

Iar pe buze-ți țes un vers, să te cutremuri...

Nu-ntreba cu ce culori te chem,

Nici de ce te strigă din poem

Cerul dunărean, orfan de stele-n lavă,

Doar privește-n nuferi cum te strâng

Și sub gene lacrima ți-o frâng,

Ca un pește orb, din tine sorb otravă...

Delta ți-o strecor prin scoici căprui,

Printre cuiburi fără puf și pui,

Peste bărci mă-ntind spre-un grind ca spre un astru,

Verdele din sălcii ți-l pictez

Și-a lumină-ncep să delirez,

Așternut îți cos din fir de os albastru.

Din oglinzi cu rame de noroi,

Îți îngân dureri din doi în doi,

Fac din trestii foc și te provoc la viață,

Trecător prin timpuri fără ceas,

Să-mi așezi secundele sub pas,

Să te port mereu, în mersul meu prin ceață.

Jorj Maria

*

cândva

într-un magazin

ochii mi-au căzut pe un mantou

frumos elegant rafinat

vânzătoarea măsurându-mă

din cap până-n picioare

a zis

nu este pentru dumneavoastră

cândva

în sanatoriul de la pârâul rece

cu ana maria boariu tunsă chilug

frumoasă tristă frumoasă

cândva

când umerii s-au lăsat

hainele mele și-au pierdut

aroganța

privirea a coborât spre denivelările

rău prevestitoare din artere din trup

cândva

am devenit nerăbdătoare

acum am nevoie de ce rămâne nespus

am nevoie de toate nimicurile unui sfârșit

realitatea eclectică rulează

pe trotinete electrice

un infantilism premeditat plin de primejdii

cădere neterminată

umblu

prin tunelul de sticlă înfrântă

nu-mi amintesc unde a fost

cândva

strangulat prezentul

nu-mi amintesc pragul cel mai scăzut

al durerii

nu-mi amintesc cât timp ți-am supraviețuit.

Corina Dașoveanu

  

secolul se apropie de ușă,

ce minut de dragoste a întârziat...

intră,

spală-ți până când-ul pe mâini,

în istoria multului

nimeni nu crede

că se poate atât de mult.

(nu cei ce-și urlă durerea

sfâșie secunde din carne,

ci acei care-o ascund)

ți-am visat brațele,

cumva erau printre 4 versuri.

lungi, atât de lungi,

că nu le vedeam timpul când se sfârșeau.

închide ușa în urma poemului,

dragostea ca și moartea

o simți o singură dată.

Lazăr Magu

casă la crivina

vorbiți-mi iar de casa părintească

ascunsă între nucii ei preasfinți

- o poză veche care vrea să-i nască

pe toți cei care-au fost în ea părinți.

casa părintească mă cunoaște

chiar dacă eu prin lume-am rătăcit

și-am înserat în multe alte case

în care somnul nu mi l-am dormit.

aud cum râde casa părintească

în nopți de vară, depănând povești...

- aduceți calul care-i dus să pască

și prispa în albastru s-o vopsești!

la casa veche ușa bate-n vânt,

e ca un braț ce vrea să mă cuprindă.

întreaga casă e un templu sfânt

în care luna-i chiriaș în tindă.

George G. Asztalos

Încă una şi mă duc. Că plouă şi mi-e dor şi tre' să mă usuc:

Poveste cu fragi

Vindeam nişte fragi cu tata în piață aveam

Acele speranțe de speriați pe noi

Că vom aduna destul pentru o pâine

Așa că le-am luat în pumni

Și le-am aruncat pe toate în noroi

Lumea se distra de minune ca la spitalul de nervi

Tata s-a luat de cap încerca fără fragi să râdă

”Luați de mâncați” le-am zis ”Aici e trupul mântuitorului!”

Afacerea era stricată oricum o întorceam

Era o grămadă de varză și ceață

La ieșire un tânăr murdar cu față de Isus

Tot mai spera să-și vândă biblia în piață

Adela Conciu

CHEMAREA CĂDERII

Noaptea asta pare a fi cea

definitivă,

ca ridul ce ți-a crescut ieri

în tâmpla stângă,

foarte aproape de locul unde îți

picură cea de a doua inimă!

Lumina nu-ți mai țipă

în geana rătăcită prin pernă.

Vei învăța să te dăruiești complet

umbrelor,

ce-ți vor dansa un dans al ielelor

pe pielea ta albă

ca varul peretelui

ce-ți crește în ochi.

Spaima de a dormi singură

a devenit o miere

cu care vrei să-ți speli

toate păcatele rătăcite prin

orgasme apuse.

Îți modelezi trupul cu palmele

visului,

sculptându-ți mângâieri

adânci și ude,

precum sărutările dimineților

unui ieri furat.

Tălpile tale pipăie marginea rece

a infinitului

căruia îi aparți

carne, sânge și celulă,

auzi...

chemarea căderii,

cu vocea aripei pe care ți s-a odinnit

cândva iubirea

și zbori...și zbori,

cu ochii închiși, iubind!

Mos Nelutzu G

Poemul

Când voi striga

Pasărea!

Căutaţi-o,

nu vă mulţumiţi

doar s-o vedeţi,

căci îndată aripa,

împotrivindu-se

imensităţii găseşte,

drumul la cuib,

la oul ei,

zilele nopţile

în nemişcare tăcută,

ascultă până ce

chemarea puiului

o-ndumnezeieşte.

Tăcere!

Auziţi zborul gândului?

Aşteptaţi!

Îl veţi auzi.

Când voi striga

Pasărea!

nu vă-ncordaţi privirea

s-o vedeţi imediat.

O veţi vedea mai întâi

aşa cum o ştiţi

cu gândul.

O veţi vedea negreşit.

‎Vasilisia Lazãr-Grãdinariu

‎

1.   Pustiu

Octombrie, lacustru, se scurge-ncet din cer

Şi streşine oftează cu lacrimi reci şi grele,

Se tânguie văzduhul, avan miroase-a ger

Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele.

E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina,

Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul.

Pe dealuri părăsite stăpână-i doar rugina,

Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul.

Arar se-aud în şoaptă cuvinte-nfiorate,

Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia,

Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate

Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.

‎Ramona Muller

‎

Tango celibatar

într-un colţ al destinului

timpul nu mai pune întrebări

doar umbre color îmi explică

mişcările tangoului celibatar

şi plânsul

fără durere

fără nume

fără casă

vreau să mă întorc în locul

în care pot îmbrăţişa lumina

şi întunericul îşi cântăreşte nopţile

dar câtă sare încape

într-o lacrimă

când aceeaşi poveste nefardată

îşi devorează falimentul

veşmintele de doliu nu au pretenţii

Traian Vasilcău

Ce spun știe PreaÎnaltul:

Am doar un dușman---Păcatul!

De el de m-aș izbăvi

Veșnicia aș trăi.

De el dacă m-aș lăsa

Iadul s-ar cutremura,

Dumnezeu s-ar bucura,

Iarba ar psalmodia!

Ce spun vede PreaÎnaltul:

Am doar un dușman---Păcatul!

De el de m-aș lepăda

Dragostea aș cîștiga!

De el de m-aș scutura

Neamu-ntreg ar învia!

M-ar găsi și ar cînta

Și cu el în Rai m-ar lua!

Să-l glorific în cuvinte

Tămîiate și preasfinte!

Mirela Tufisi

LEGENDA ZBURATORULUI

În păr porți un trandafir

Și in suflet mari iubiri

Zburatorul l-ai vrajit

De tine s-a îndrăgostit.

În noaptea cu doruri grele

Pe cărări cu praf de stele

Îndrumat de blânda lună

Coboară la tine copilă.

Părul lung ii flutură in vânt

Când coboară pe pământ

Ochii lui de căprioară

Te seacă la inimioară.

Într-o rază de lumină

A zărit dulcea copilă

Ce privea de la fereastră

Zburatorul să-l zãreascã.

O ruga pe buna Lună

Ca să dea multă lumină

Să poată vede pe cărare

Zburătorul când apare.

Luna ruga-i asculta

Cărarea o lumina

Iar în umbra unui nor

L-a zarit pe Zburator.

Zburator tu crai de noapte

Inima mai tare-mi bate

Lasă umbra norului

Pune capăt dorului.

Inima tu mi-ai furat

Sufletul e indurerat

Coboară tu pe pământ

Ține-te de jurământ.

Copilă boboc de floare

Tine-mi calea pe cărare

Vin să implinim iubirea

Că de dor mi-arde inima.

Și din norul intunecat

Coboară cu mare drag

Un tânăr cu plete in vânt

Zburatorul indragostit.

Copila cum il zări

De pieptul lui se lipi

Inimile se împreună

Luna de pe cer suspină.

Au trăit iubirea lor

La lumina stelelor

Dorul inimii au stins

O iubire ca de vis.

Dar iubitul Zburător

Craiul văzduhurilor

Nu putea ca să rămână

Lângă frumoasa copilă.

Înspre zori de dimineață

El o sărută pe față

Și plecă cu un greu dor

Pe calea Zburatorilor.

Copila când se trezi

Zburatorul nu-l găsi

Inima el i-o furase

Dor in suflet îi lăsase.

Ochii is plini de lacrimi grele

Și suspină de durere

Noaptea nu poate să doarmă

Zburatorul ea îl cheamă.

Dar strigatul ei de dor

Nu intoarce pe Zburător

El colindă nor cu nor

Cântând cântece de dor.

Copilă doar glasul lui

Dă viață sufletului

Când cerul e înnorat

Tu auzi al lui oftat.

Când cerul tunete scoate

Inima-n Zburător arde

Cerul când fulgeră tare

Spre tine catã cărare.

Când auzi oftatul lui

Dă veste vulturului

Să te ducă în al lui zbor

Să-l găsești pe Zburător.

Că el nu poate zbura

Că i s-a frânt aripa

Drumurile-i sunt incurcate

Și tot rătăcește in noapte.

De-l găsești îi redai viața

Și inimii lui speranța

Și porniți pe un drum cu soare

Un zburator și o muritoare.

Dorina Chiriac

Prietene drag,

Iți las ție cu limbă de viață

toate visele mele neîmplinite

Visează-le tu mai departe

Nu care cumva să-ndrăzneşti

să împlineşti pe vreunul

Lasă-le şi tu mai departe cuiva

să circule aiurea

din creier în creier

să-şi mai facă şi alții iluzii

că nu e viața-n deşert.

Cu tine vorbesc, prietene drag,

mai ales când nu eşti

Te inventez in lipsă

așa cum ai fost

de altcineva cândva inventat

şi-ți spun numai ție, prietenule imaginatule dragule,

cine sunt de-adevăratelea eu

şi cum mă cheamă pe mine

când mă chemi tu când mă chemi.

Nu-ți urez nimic azi, prietenul meu,

să-ți ajungă azi că ştiu eu că imi eşti

cine eşti când imi eşti

şi cum te cheamă pe tine când te chem eu

când te chem.

asta să ştii numai tu. şi asta ştiu numai eu.

la multi ani, Marius Manole

, neîncadrabilule iubitule.

ne plouă, Marius, ne plouă.

Norica Isac

cu tălpile curate

ți-ai spus că dragoste nu va mai fi pentru tine

că dintre toate hainele

singuratatea îți stă cel mai bine

că desculță poți să străbați cu lejeritate

drumuri pe uscat si pe mare

ți-ai lăsat la ușa casei

pantofii țesuți cu fir de mătase

albi pantofi de mireasă

- mă voi întoarce - ai promis -

cu tălpile curate

pentru ultimul drum

încălțată cu ei să străbat căi stelare -

șaptezeci de păsări albastre câte șapte

te însoțeau pe pământ să nu uiți

promisiunea întoarcerii

cu tălpile curate

***

cum te poți îndrăgosti de un om

găsindu-i sufletul între paginile unei cărți!?

în fiecare dimineață pe pereții tăi

fumegă resturi de lumânări

omul doarme în patria viilor

pe un pat de unde umbra ta se ridică

să plece la mii de kilometri

spre tine