Valentina BECART - Nimic nu-i imposibil, când spiritu-i boem...

Valentina BECART

Nimic nu-i imposibil, când spiritu-i boem...

Volumul de poeme „Buze-n templul dimineții” apare la editura Princeps Multimedia, Iași, în anul 2018 și poartă semnătura poetului Sebastian Golomoz. Se bucură de o postfață semnată de distinsul poet Daniel Corbu. Câteva date: Sebastian Golomoz este licențiat în drept, cu un master în drept și Administrație Publică Europeană, la Universitatea Danubius din Galați. A studiat și la Facultatea de litere  din cadrul Universității Jean Monnet, Saint-Etienne, Franța. Este redactor la ziarul Realitatea. Volume publicate: Un romantic incurabil, Ed.Zigotto, Galați, 2012; Scrisoare către Alex(t)andra/ Lettre pour Alex(t)andra, ed. Armonii Culturale, Adjud, 2014; Sub zodia visării, ed. InfoRapArt, Galați, 2016; Codul iubirii/ The code of Love, haiku, ed. Pompidu, Galați, 2016. Este prezent în peste 17 antologii colective. A avut și are colaborări cu diverse reviste literare: Cronica, Iași; Vatra-veche, Târgu-Mureș; Basarabia literară, Republica Moldova; Tecuciul literar-artistic, Tecuci etc. Tema fundamentală a acestui volum este iubirea sub toate aspectele ei: oscilând între „angelic și demonic, între divin și infernal”. Sebastian Golomoz, aflat la „vârsta promisiunilor”, își deschide sufletul în fața cititorilor, ca o floare într-o dimineață senină. Lirismul său, de o mare delicatețe, poartă, deseori, amprenta legănărilor nostalgice ale valurilor. Rătăcind prin grădinile imaginarului – de mână cu iubirea visată,„niciun vis nu e prea înalt/ nicio iubire nu e imposibilă/ pentru cel care iubește fără măsură” -  încearcă să antreneze în structura versului întreaga-i trăire pură, sensibilitate. Metafore relevante, care conferă versului profunzime și alunecare fină spre estetismul poetic, se regăsesc în fiecare poem. De exemplu: „dezmierdând cuvinte de porțelan”; „două cupe de mojito ochii ei”; „în complicitatea difuză a luminii”; „fluturii pleoapelor mele”; „în poeme cu metehne feminine”; „ într-o lumină brâncușiană”; „ tristețe îmbălsămată” etc. Cuvintele  sunt  cele care ne ajută să comunicăm. „Există două limite ale cuvântului ca semn, din care derivă un dublu eșec al invocației. O limită e în afara noastră; chemi, dar de „dincolo” nimeni nu răspunde. O altă limită e în noi; nu poți exprima pe de-a-ntregul ce e în tine.„Omul  nu poate spune decât lucrurile potolite, împuținate, făcute trup, ale vieții lui lăuntrice.”( N. Balotă – Arte poetice ale sec. XX). Poetul Sebastian Golomoz ne face părtași la zbuciumul său poetic, lirismul izvorând din apele limpezi ale simbolurilor. Extrag din volum câteva expresii care mi-au reținut atenția, expresii care conferă consistență și rafinament versurilor, cuprinzând în țesătura lor nuanțe variate ale semnificațiilor: „pășea sfioasă printre silabe/ dezmierdând cuvinte de porțelan”; „iubito, cuvintele ți se nasc pe ochi/ înainte ca gura ta să le ucidă”; „retina ochilor e sătulă/ de sicerități selective”; „moartea e singura femeie/ imposibil de cucerit”; „lumina pâlpâie în sufletele noastre/ precum ochii leoaicei în paradis”; „visul se înălța vesel ca un lampion”; „ochii  rămânându-i două geamantane/ golite de vise”; „ca o notă de subsol/ la picioarele tale”; „până când amintirea ochilor tăi/ se va stinge-ntr-un poem” etc. Pentru ca energiile poetice să străbată întreaga poezie, e preferabil a se căuta verbul cel mai potrivit, expresia cea mai adecvată astfel ca rostogolirea în albia efervescenței lirice să se facă cu ușurință. Volumul „Buze-n templul dimineții”, volum în care descoperim un „suflet vinovat de frumusețe”, cuprinde  atât poeme în vers alb, cât și poeme clasice, cu ritm și rimă. La final, ca bonus, pot fi găsite câteva haiku-uri. Uneori, textile lirice tind spre o filosofare existențialistă, poetul fiind un „cerebral” care dorește să afle adevăruri, să înțeleagă sensul lumii, al iubirii, acest „ludic poem”. Nu știu de ce, sau poate știu... voi „începe” cu sfârșitul, cu declinul iubirii. Orice lucru are un început și un sfârșit, din păcate. „În fața colii albe/ gândurile îmi sunt mânate/ de pretenții ambițioase/ ce refuză să accepte că/ visurile noastre nu s-au potrivit”... Iubirea este cea care dă vieții un sens, ne umple sufletul cu izvoare de lumină, ne urcă, ne coboară, ne bucură și ne întristează, în același timp. Există un timp pentru iubire. Aripile se deschid, sufletul își etalează cea mai frumoasă stare. De undeva, de la orizont, apare ea: la început seducătoare, încărcată de taine. O cuprinzi cu privirea, o sorbi cu toată ființa. Apoi, discret, începe jocul, începe tangajul inimii. Când alunecând pe ape line, pline de soare, când pe ape învolburate, pline de spaime. Și-n tot acest timp, o urmărești, o cauți, o aștepți, o dorești... După cum spuneam: există un început pentru toate, dar, din păcate, există și un sfârșit. Să vedem cum s-a întâmplat mirajul? Unde își aștepta poetul iubirea? Se pare că „într-o cafenea”, mai spre fereastră, pentru a o întâmpina cu privirea, pentru a-i zări chipul „de-o frumusețe cuminte”. Atunci când pe „geamul aburit” a desenat o  „inimă sinceră”... a înțeles că e timpul să-și mărturisească iubirea. Doar atunci când „buzele ni se ating/ cu o energie primăvăratică”... abia atunci simți inima cum îți tresaltă și viața se strecoară în fiecare fibră, precum seva în trunchiuri. Era pregătit poetul pentru iubire? Pentru „vibranta ei sensibilitate?” Iată ce ne mărturisește: „Ce început sublim,/ sărutul pe frunte!/ Când iubirea te surprinde/ nepregătit pentru fericire”... Abandonându-se acestui sentiment – ca o lavă incandescentă – va afla că flăcările pot încânta, dar pot provoca și durere. Iată câteva expresii care scot în lumină frumusețea și vibrația sufletului, având alături „complicitatea difuză a luminii”: „ce frumos ne stă îmbrățișați/ în bucle noi onirice”; „trupurile incendiate de săruturi efuzive”; „și acum cămașa mea poartă amprenta/ visului tău de femeie îndrăgostită”; „iubito, dragostea a intrat peste noi/ fără să bată la ușă.” Cu toate că erau „stăpânii” clipelor pline de magie, de iubire, pe nevăzute, neștiute „între noi se perindau umbre melancolice”... ne spune poetul. Oare cât a durat până a apărut acel „covor hibernal” pe care iubirea nu mai îndrăznea să pășească? Și, iată cum..., într-o zi, cu „vântul a plecat cuvântul/ iubire”. Cu toate acestea, poetul pare convins că „noi suntem inseparabili/ la fel ca poezia și muzica.  Încet, dar sigur, în suflet se cuibărește îndoiala, incertitudinea: „azi plouă pe interior/ plouă cu așteptări/ plouă cu neîmpliniri”... Sub masca cuvintelor se poate desluși  un conflict lăuntric, o sfâșiere. Să fi fost iubirea doar un foc de paie? „Cu fruntea sprijinită de amintire”... poetul își ascunde o lacrimă. Chiar dacă a fost înșelat în iubire, dacă sufletul s-a frânt... „tot nu     i-am putut/ trânti ușa în nas iubirii”. Momentele de singurătate l-au curtat adesea. Avea nevoie de ele pentru a se regăsi, vindeca. Și pentru acest lucru și-a luat ca aliat tăcerea. „tăcerea se învață/ n-am nevoie de cuvinte/  acum ascult muzica ploii”.   În poemul „Ea nu-și dă seama” descoperim  tristețea ce-i bântuie sufletul, dezamăgirea de a nu fi înțeles...; „ea este un înger de lumină? În ochii mei ce/ nu mai știau să verse/ lacrimi de fericire”.... „eu fumez vise cu noi/ purtându-mi tristețea elegantă/ în poeme cu metehne feminine/ și visul meu de a fi împreună/ pare un trandafir/ ofilit prea devreme”.  Cu toate că a fost rănit... el așază iubita într-o lumină pură, lumină izvorâtă din sufletu-i delicat, frumos și sensibil. Există momente când poetul savurează „nehotărârea” iubitei: „ochii tăi mă strigă/ ca din gură de șarpe/ să rămân lângă tine/ și mie îmi place/ să mă învârt/ în cercul nehotărârii tale”. Te întrebi, de multe ori: dragostea poate răni? E puțin spus! Uneori, durerea te devoră, simți cum altarul iubirii e cuprins de flăcări, și rămâi neputincios în fața acestei priveliști zdrobitoare.; „când două răni se întâlnesc/ durerea intră în moarte clinică / și din sărutul/ a două puncte/ iese învingătoare/ linia inimii.”(Știu că mă iubești). Ce poate fi o linie? Un suflet redus la tăcere. Sau poate un strigăt ce nu răzbate de sub clipele prăbușite asurzitor. Remarcabil este poemul ” Să iubești femeia”: „Să iubești femeia/ care vorbește cu ochii/ și a cărei mângâiere/ devoalează taina cuvintelor./ Să iubești femeia/ care a trăit viață de hârtie/ și doar dintr-un zâmbet/ îți poate oferi/ o provocare inteligentă. Deci, dragostea poate fi „oarbă”, dar pentru poetul Sebastian Golomoz trebuie să fie și ”inteligentă”, să aibă substanță trainică și nobilă. De multe ori, în nopțile lungi de nesomn, „înfruntând demonul nopții”... poetul simte cum este copleșit de singurătate, de deznădejde. Redau câteva exemple relevante: „singurătatea amară”; „într-o oră incertă”, „e frig în camera de foc”; „liniștea mea e hărțuită de tăcerea ta”;„și singurătatea poate fi/ o femeie frumoasă/ într-o simfonie ncturnă”;                      „nelipsindu-mi/ curajul singurătății/ nu mi-e străină/ psihologia așteptării.” ( Autoscopie). Până la urmă, visul este cel care te hrănește, îți dă aripi. Crede poetul în vis? În „Iubirea ca un vis” avem următoarea mărturisire: „în orășelul mort/ tocmai  se năștea o iubire cuminte / visurile mele au fost/ sărutate de ochii ei.” Citind versurile lui Sebastian Golomoz, nu pot să nu mă gândesc la expresia lui Blaise Pascal: „inima își are propiile rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște”. După o experiență nefastă, poetul nu renunță. Își dorește o iubire intelectualizată, o iubire unde sufletul și intelectul să se întrepătrundă, să creeze o osmoză, o armonie: „verticalitatea inimii mă îndeamnă/ să nu înșel frumusețea intelectuală/ Co o iubită de ocazie/ La lumina întâmplării/ Ci să aștept răbdător/ pe femeia care, îmi va oferi liniștea perfectă.”( Într-o primăvară). De cele mai multe ori, poetul nu-și iartă greșelile..., dar ce inimă nu greșește!? După ce ai fost provocat, incitat, sfâșiat... trebuie să înveți să te ridici, chiar și atunci când ochii rămân „două geamantane/ golite de vise”...Uneori, parcă îi auzi chemarea de la miezul nopții: „Mi-e dor de tine, cu ochii te strig/ Ucide-mi visele sau hai să-mi dai/ Sărutul tău, cămașă antifrig.” (Prizoniera nunții necesare). Dar ce-ar putea fi viața fără emoții, fără aceste trăiri care te învăluie asemenea unei muzici universale!? Din insomnii se hrănesc, adesea, „cele mai nobile gânduri”.Oricât ar fi de greu, de dureros... ” cu zâmbetul pe buze/ sensibil ca o șoaptă/ eu fac naveta/ de la un vis la altul/ fără emoții n-aș simți că trăiesc.” Luându-și ca aliat divinitatea, poetul trăiește cu credința că orice emoție frumoasă, orice zbor trebuie  să-și afle împlinirea dorită. Redau câteva versuri din poemul „Preludiu în patru puncte cardinale”: „Freamăt astral. Amurg îmbujorat./ Farmec poetic./ Lună rușinoasă./ Fericirea ne întâmpină/ În pași de dans.” Cum ne întâmpină poetul Sebastian Golomoz? Cu sufletul la vedere, cu întregu-i alai liric, delicat, armonios... tresărind la întâlnirea cu iubirea.  Un visător cu suflet curat, dornic să „smulgă” cuvântului, pe măsură ce vor avea loc noi arderi alchimice, întreaga semnificație, întreaga taină...