GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Cuvintele ALESE pogorâte din CUVÂNTUL Divin în Slova Marilor POEŢI

 

Cuvintele ALESE pogorâte din CUVÂNTUL Divin în Slova Marilor POEŢI

 

Cele mai frumoase POEZII ale celor mai sublimi POEŢI ai Crucii

 

 

   „Ce de oameni s-au strâns, frăţioare!

   Livizi şi supţi, desculţi şi rupţi!

   Zgribuliţi aşteaptă în bătaia vântului,

   Să le frâng în două, ca pe soare,

   pâinea rumenă a CUVÂNTULUI.”

    (Constantin-Aurel Dragodan)

 

 

   Cuvintele alese poartă veşmântul sublim al vieţii ţesut din Aura CUVÂNTULUI!

   Cuvintele alese brodate din Lumina divină, cântă, încântă, cuvântă, binecuvântă!

   Cuvintele alese urzite din VIAŢA VIEŢII sunt dătătoare şi purtătoare de viaţă!

   Cuvintele alese răsucite cu borangicul harului înfrumuseţează viaţa spiritului!

   Cuvintele alese susură grăirea vie, curată a sufletului primenit întru frumuseţe!

 

      POEŢII CRUCII Mari şi Mici (măsură a harului, a credinţei, a iubirii şi a jertfei cu care au conlucrat, dar şi ca întindere spirituală) au fost hărăziţi şi ocrotiţi de Mântuitorul Iisus HRISTOS şi de Maica Sa, Maica noastră, Fecioara MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, pentru a se ÎNFIA Cerului, cu o mare parte din Neam, să treacă prin Mlaştina deznădejdii şi prin Pădurea cu fiarele cele mai fioroase, pe drumul apocaliptic al Calvarului, al Iadului GOLGOTEI româneşti, fiind permanent loviţi, pălmuiţi, scuipaţi, defăimaţi, împroşcaţi cu vorbe veninoase, profanatoare, murdare, biciuiţi, torturaţi, ţintuiţi în piroanele urii, răstigniţi sub rânjetul bestiilor călăi.

 

   POEŢII CRUCII Mari şi Mici au străbătut întregul Drum al CRUCII de la un capăt la altul în toţi anii mulţi, cât au fost întemniţaţi pentru dubla vină: l-au iubit pe Dumnezeu mai presus de fiinţa lor, alături de marea dragoste de Neam, de Patria şi de Popor.

 

   POEŢII CRUCII Mari şi Mici au fost smulşi din Sânul VETREI Străbune, din Sânul FAMILIEI creştine, din Sânul BISERICII Strămoşeşti, din Sânul ŞCOLII tradiţionale - AULA şi ALTARUL Pantheonului spiritual, din Sânul PRIMĂVERII vieţii, abia înmugurite, abia îmbobocite, abia înflorite, din Sânul Creaţiei harice purtătoare de DEMNITATE, ONOARE, EROISM, MARTIRIU, MUCENICIE, GENIU, PROFETISM, SFINŢENIE, prin care doreau cu zel şi luptau cu jertfă să ctitorească o Ţară Nouă, o ROMÂNIE TAINICĂ, o DACIE a Spiritului întru Frumos, Adevăr, Libertate şi Iubire.

 

   Trupul lor viguros prin care clocotea seva, doldora, dogoritoare de viaţă, ca un Trunchi falnic de Cireş, ce-şi sumete mândru Coroana spre înaltul albastru de Cer, cu mugurii ca nişte mărgele ieşite din verdele vieţii şi bobocii plesniţi înspre mirifica floare, a fost frânt, crengile tăiate, mugurii striviţi, bobocii smulşi, florile călcate în picioare de călăii CRUZIMII şi URII feroce împotriva Neamului şi a lui Dumnezeu.

 

   Dar SUFERINŢA brodată cu sângele lor eroic, martiric şi mucenicesc s-a făcut SCARĂ la Cer, pe care DUMNEZEU  a pogorât la ei, iar Ei au urcat la Tatăl ceresc.

 

   POEŢII CRUCII Mari şi Mici au ţesut în Suferinţa lor jertfelnică de zi cu zi, POEZIA religioasă – BROCARTUL creaţiei mistico-isihaste, pe care au ipostaziat cu sângele lor curat, sublim şi sacru PURPURA celor mai frumoase SLOVE, AURUL celor mai strălucitoare POEME şi ARGINTUL celor mai serafici PSALMI.

 

   POEZIA religioasă ţesută cu suveica spiritului, în războiul şi cromatica rugăciunii permanente sub pâipâirile de foc ale dăruirii a devenit anafură şi Potir al cuminecării pentru mare parte din poporul creştin ortodox întemniţat în Gulagul roșu românesc.

 

   POEZIA POEŢILOR CRUCII s-a ţesut pe cerul MEMORIEI lor - DAR pentru Neam şi Dumnezeu, cu har şi credinţă, cu trudă şi nădejde, cu foc şi sânge, cu durere şi lumină, cu îndurare şi patos, cu îngenunchere-închinare şi erudiţie, cu trăznete şi surâs de zori, cu frângeri şi lacrimi, cu suspine şi spini, cu iertare şi Iubire!

 

   Să mărturisim ADEVĂRULUI, că o parte din POEŢII Crucii au fost condamnaţi la moarte, iar după ce Dumnezeu i-a graţiat au fost întemniţaţi de iudele ateo-comuniste la 23, 22, 21, 20, ori 18, 15 ani, + supliment de Domiciliu obligatoriu!

 

 

   Andrei Ciurunga (1920-2004)

 

   Andrei Ciurunga – Robert Cahuleanu a fost hărăzit de Bunul Dumnezeu, încă din fașă cu o natură poetică de excepție, iar prin iezerul de foc al temnițelor roșii și al CANALULUI MORȚII, peste care Mântuitorul HRISTOS a picurat Harul Său, a urcat în Pantheonul mistic al eternității Spiritului valah, ca mare POET al CRUCII.

   Mireasa spirituală a sufletului său a fost mândra, frumoasa, însângerata Basarabia.

 

                  ABECEDAR

 

  „Aseară Dumnezeu mi-a dat în dar/ zâmbind în barbă, un ABECEDAR:/ Iubit-o, în zadar te tot ascunzi:/ pe O l-a pus în ochii tăi rotunzi,/ pe A, sonor, în râsul de cristal,/ pe U în arcul părului, oval,/ pe I când dai din deget şi-ameninţi,/ pe E în strungăreaţa de la dinţi.// Şi-aşa, din semn în semn, până la Zet,/ nu s-a pierdut nimic din alfabet,/ căci ştie El, Bătrânul de departe,/ ce dulce e cititul fără carte...” (Andrei Ciurunga, Versuri pentru Ina-miniaturi, Sagittarus, Bucureşti-1996)

 

                    AM PLECAT CU VERSUL

 

   „Am plecat cu VERSUL către marea febră./ Undeva, în urmă, dincolo de Prut,/ rămâneau salcâmii, cartea de algebră,/ buzele părtaşe primului sărut...// Într-o zi, când toate ne vor fi postume,/ lacrima, surâsul, zborul îndrăzneţ,/ se va-ntoarce poate, obosit de lume,/ VERSUL, numai VERSUL, fără cântăreţ...”(Andrei Ciurunga, Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995, Ed. Arvin Graphicus – 2002)

 

   Vasile Voiculescu (1884-1963)

   Vasile Voiculescu a fost un MODEL ca Om creștin ortodox, ca Medic- „Doctor fără de arginți” și fastuos în haina de ofițer superior al mândrei Armate Române, dar corola tuturor a fost Marele Poet creștin, care prin tributul de suferință și ofranda de jertfă întru Hristos și Neam a urcat pe înălțimile spirituale ale Marilor Poeți ai Crucii.

 

                    GÎNDULUI

 

   „GÎND slăbănog, deprins numai la şes/ Să calci în pulberea de vorbe tocite;/ GÎND lesnicios ca o femeie, copilăros la înţeles,/ Urmînd lenevos pîrtia de tălpi şi copite,/ Nărăvitule să dormi pe puf de cuvinte:/ Scoală şi găteşte-te, că de-acum înainte/ Am să te port prin vorbele mele cele mai colţuroase,/ Să te înglodească şi să te doară.// Razna, din albia limbii de rînd afară,/ Pe cărări de piatră abia slomnite/ În graiul cu urcuşuri bolovănoase,/ Peste praguri de expresii încremenite,/ Sus pe coclauri de munte,/ Un munte de calm şi tăcere,/ De unde apele a cărat toate vorbele mărunte/ Şi unde văzduhul miroase a cimbru şi-a miere:/ Acolo să aţipeşti pe stînci de grai tare,/ Somn sfios, ca fiarele,/ În noaptea cu stele pe ilic.// Să răsari treaz şi ciulit odată cu soarele,/ Neliniştit, ager şi voinic/ Şi aţintit, prădalnic, ca la vînătoare,/ La orice foşnet,GÎNDULE, să sari în picioare!” (Vasile Voiculescu, Ultimele Sonete Închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară şi Alte Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti-1981)  

 

                  COBOARĂ CUVINTELE

 

   „Deacolo, din pajiştea de aur a durerii,/ Unde gândurile pasc în turme neştiute,/ Zmulse din florile tainei şi iarba tăcerii,/ Coboară CUVINTELE, negre mieluşele mute.// Sufletul pe poteci întortochiate le mână şi le bate, suduind, la vale,/ Plăpânde, blânde, neînţărcate/ Şi le duce să le taie ’n zalhanale.// Fără de zbieret merg la junghiere:/ File ’negrite umplu pământul,/ Căci lumea zilnic tot mai mult. cere/ Frageda carne de gânduri, CUVÂNTUL.// Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,/ Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur/ Turma de gânduri s’a pierdut în munte/ Şi-i veştedă, ’n creier, pajiştea de aur.” (Vasile Voiculescu, Poezii, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,Bucureşti, 1944)   

 

                  GRAI VALAH

 

    „Grai tămâiat, căţuie de petale,/ Gândul mi-a ciobănit pe plaiurile tale./ Umblă singur pe munţi de sare/ Vânt bătrân cu miere ’n spinare.// Şerpi de răcoare verde ’n pâraie/ Cărări de bucium lung te stretaie.// Granguri de aur boabele-ţi ciugul,/ Şesul ţi-l ară dorul cu plugul.// Calc des cu sufletul arsu-ţi coclaur/ Din fund oftează strămoşii de aur.// De piscul tău, unde se ’mbină/ Pale de nori cu limbi de lumină/ Buzele-mi razăm fremătătoare,/ Slăvit pristol de piatră şi floare.” (Vasile Voiculescu, Poezii..., op. cit.)

 

                    PESCUITORUL DE GÂNDURI

 

   „În sufletul cu ape când turburi când domoale/ Necontenit zvârli mreje de vorbe împletite,/ Ca să le scoţi deapururi netrebnice şi goale,/ Sau ciuruind de mâluri amare şi clocite.// Şi totuşi, jos acolo, afund, unde ascunse/ Simţirile ’n ghioace rodesc mărgăritare,/ Stau aţintite gânduri de aur, neajunse,/ Ce line prin amurgul adâncului fac zare.// Amăgitor răsfrânte de recile lor ape,/ Ies uneori prielnic şi-ating la ţărm ţărâna,/ Jucând aşa de blânde şi-atâta de aproape/ Cât să te pleci pe suflet şi să le prinzi cu mâna.// Arar doar câte unul ca ’n vis se aridică/ Sfios pân’ la năvodul cuvintelor viclene/ Şi săgetând limanul s’apropie cu frică./ Încremenit, nu sufli; sloit, nu baţi din gene.// Şi iată-l viu, se sbate sălbatec, prins în fire:/ Se ’nmoaie ’n aur mreaja urcând nălucitoare,/ Dar gândul ager sparge reţeaua ta subţire/ Ce-ţi cade, sfori de vorbe ’ncâlcite, la picioare.// Cufundătorul numai s’aruncă şi se lasă/ Cu ochi deschişi prin hăuri vuind întunecate:/ Strivit de greutatea ce ’n adâncimi apasă/ Şi podidit de sânge, la ele-abia străbate.” (Vasile Voiculescu, Poezii..., op. cit.)

 

   Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

 

   Radu Ștefan Demetrescu Gyr a fost menit de Împăratul VIEȚII – HRISTOS să ardă în sufletul său două vieți: prima ca Învățător, Pedagog și Sacerdot al CULTURII Duhului, al TINERETULUI creștin ortodox, prin care să capteze toate râurile – izvoarele – energiile spirituale ale Neamului, ale Patriei dragi, ale Bisericii străbune, culminând cu condamnarea sa la moarte din partea MORȚII – ațâțată de hoardele barbare ateo-comunisto-bolșevice din lăuntru și din afară și a doua Viața mistică-hristică reoferită de Domnul VIEȚII – IISUS, ca Sacerdot și Profet al CUVÂNTULUI, în care s-a adus jertfă pe sine întru jertfa VETREI Străbune, întru mântuirea NAȚIEI sale binecuvântate de Dumnezeu întru suferință, martiriu, mucenicie și sfințenie.

 

   El a fost un rondel al bucuriei, un cântec de leagăn, o romanță a iubirii, un testament pentru vii, un colind încătușat, un poem al demnității pentru întemnițați!

 

   În el a odrăslit o candelă a ciocârliei, o simfonie de curcubeu, o rapsodie a dăruirii, un omofor al slovei, un stihar al stihului, un undelemn al jertfei, o lamură a crucii.

  

 

   Pentru toate darurile sale, îndurările, suferințele, martiriu, dăruirile, MIRELE VIEȚII i-a conferit VIAȚA ca POEZIE mistică, încununându-l cel mai mare POET al CRUCII.

 

             CĂDEM ÎN VORBE

 

   „Cădem în vorbe, goi făr-de veşminte./ În râpa lor ne prăbuşim făptura./ Pe povârnişul frazei daţi de-a dura,/ cădem din piscuri albe în cuvinte.// Cădem în vorba dragoste, ca-n zgura/ rămasă după mari incendii sfinte,/ în câte-o şoaptă ce ne arse gura.// Cădem, cum pică lacrima pe faţă,/ în putreda cuvintelor plămadă:/ silaba vis ori îngăimarea viaţă.../ cădem în vorbe ca-ntr-un vârf de spadă,/ sau ca-n spărtura unui bloc de gheaţă,/ ca-n tot ce-i scris nălucilor să cadă.” 25.XII. 1969. (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993)

 

             CUVINTELE

 

   „Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri/ sau se reped şi-mi rup fâşii din carne./ Ca taurii, mugind, mă iau în coarne,/ deasupra mea ca nişte ciori vin stoluri.// Dar, uneori, se-apropie să-mi toarne/ lumina lor în nemplinite goluri/ şi sună grav, ca din adânci subsoluri,/ schimbate-n orgi şi-n aurite goarne...// Cuvintele mă răstignesc în cuie,/ lung mă străpung cu-o veninoasă ţeapă/ şi tot cuvintele ca o căţuie/ îmi tămâiază lacrima sub pleoapă,/ şoptindu-mi: sîntem clare trepte. Suie/ în veşnicia care va să-ceapă.” 29.V.1970. (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor...)

 

                        LA O CARTE

 

   „Nu te-am dospit în slava vieţii crunte,/ nu te-am vrut stemă pentru nici-o frunte,/ nici cupă-ntinsă darnic spre iubire,/ nici către ceruri treaptă de safire.// Nici dor suav, nici patimă fierbinte/ nu te-a-ncheiat în mădulare sfinte.../ Din groaza morţii te-am crescut, o, CARTE,/ mistrie-mi eşti şi târnăcop în moarte.// De mă târăsc cu jnepii şi scaieţii,/ te vreau cuţit înfipt în pieptul vieţii./ De-ngenunchez sub joagăr de furtuni,/ vreau, CARTEA mea de fier, să mă răzbuni.// Ce naltă eşti, odrasla mea voinică,/ cu gresii în tălpi, cu fulgere în chică.../ Din fiecare pagină creşti tare,/ precum un zeu din fundul de vâltoare.// Biet slăbănog cu mlaştinile-n piele,/ julit de pietre, terciuit de stele,/ cum am putut să dau făpturii tale/ ADÂNCUL VEŞNICIEI TRIUMFALE?// Te las în urma mea să treci prin viaţă,/ cu piept de foc, ne-nvinsă şi semeaţă,/ văzând sub talpa ta cum se descheie/ văzduhul din ţâţâni de curcubeie.// Tot ce n-am fost, FII TU FĂRĂ SĂ SÂNGERI!/ TU FII TRIUMF, când eu am fost înfrângeri,/ tu fii hanger, sunt frunză ce se zbate,/ sunt brumă eu, TU FII ETERNITATE!// Smulge-mă, CARTE, morţii şi durerii,/ sporeşte-mă cu trainice imperii,/ şi clipa mea, oloagă şi subţire,/ răzbună-mi-o, făcând-o NEMURIRE!” (Radu Gyr, Ultimele Poeme, Ed. Vremea, Bucureşti, 1994)

 

                             SCRISORI NESCRISE

 

   „Adesea viaţa noastră-ascunde,/ într-un biet colţ de paradis,/ nicicând sosite, de-niciunde,/ scrisori ce nu ni s-au trimis.// Nu ştim ce-am vrea pe foi să fie,/ ce cânt de dragoste nescris,/ dar mâna care nu ne scrie/ o legănăm mereu în vis.// Şi frazele ce n-or să vină/ mai scumpe-n aşteptare ni-s,/ şi umbra ce n-a scris lumină/ în piept ni-i floare de cais.// Şi-aşa tot stăm în uşi deschise,/ pândind c-un dor nicicând ucis/ scrisori de-a pururi netrimise/ de mâinile ce nu ne-au scris.” (Radu Gyr, Ultimele Poeme, Ed. Vremea, Bucureşti, 1994)

 

     Vasile Blănaru-Flamură (1913-2000)

 

   Vasile Blănaru-Flamură a avut și el privilegiul hristic al celor două vieți, trecând, ca mulți camarazi în lanțuri grele pe sub ghilotina condamnării la moarte de aceiași călăi hidoși, schimonosiți de ura lor diabolică împotriva Neamului și ai lui Dumnezeu.

 

   O ploaie de lacrimi căzute în ropot onomatopeic peste Taina crucificării Națiunii dacoromâne, a odrăslit în ființa lui temerară, reflectată în Icoana Neamului – Splendoare și Jertă, ca un CRIN printre Zăbrele peste oameni, vremuri și stele.

  

              CUVINTE N-AM

 

   „Cuvinte n-am, doar suflet în pârjol,/ să-mi cânt în imn durerea fără preget./ E minunat să mori năvalnic, rotocol;/ îmi arde-n jar cuvântul rupt şi gol/ şi caut resemnarea-n vârf de deget.// Cuvinte n-am să cânt ca-n alte dăţi/ un madrigal compus din colb şi zgură./ Hei, vino, cer, senin să mi te-arăţi,/ ca-n dăinuirea-mi frântă-n răutăţi/ să-mi fie săvârşirea pe măsură...” Zarca 1964.

  (Vasile Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele-Din POEMELE unui fost condamnat la moarte, Ed. Spco, Bucureşti-2000)

 

       Constantin-Aurel Dragodan (1919-2000)

 

   Constantin-Aurel Dragodan, s-a încadrat în cei 22 de ani de temniță grea pe care i-a oferit regimul distrugător al sistemului apocaliptic, instaurat prin trădarea regelui Mihai I și prin vrerea Tătucului samavolnic și a armatei sale roșii, devastatoare.

 

   Voința sa, un freamăt argintiu țâșnit din lanțuri și clopote în vârtejul stelelor de argint ce se cern peste amintiri și trăiri, unde luminile răsar și apun, i-au împletit sufletul într-o maramă de cer din care picură florile dalbe ale rugii și rubiniul inimii peste aurul osemintelor ce temeluiesc ctitoriile Neamului, întru frumusețea lui.

 

                 CENACLU ÎN ÎNCHISOARE

 

   „Prelung în ureche ne huruie dubele,/ celulele, casnele, ard în plămâni,/ pe umeri ne-a pus întunericul şubele/ iar foamea ne duce de mâini./ De cinsprezece ani colindăm închisorile,/ de cinsprezece ani sorbim amărăciunile/ până la fund,/ de cinsprezece ani scrijelim zidurile,/ tot mai afund,/ să-ncrustăm visele şi ororile.// Măi Radule, Măi Ştefane, Vasile, Nichifore, Ioane,* băiete,/ aţi scris fiecare perete?/ tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,/ lăcata, zăvorul, cătuşa?// Să nu rămână nimica nescris,/ nici un ungher, nici o coadă de lingură,/ să vorbească temniţa singură/ cu litere strâmbe şi lungi, de proscris.// Cuvintele ard cu văpaie în noaptea de/ zgură,/ c-am pus în amara, cumplita scriptură,/ tot sângele nostru din rană, fierbinte,/ tot aurul strâns de pe scumpe-oseminte./ S-aşternem în stihuri răstriştile toate,/ neamul să le cunoască şi să le-nveţe pe/ de rost./ Cu toţi laolaltă vom izbuti, poate,/ s-arătăm a mia parte din ce-a fost.” Aiud, 1956. (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanţuri-Poeme 1945-1964, Ed.Ramida, Buc.1992)

   * Se referă la Gyr, Vlădoianu, Blănaru-Flamură, Crainic, Caraion.

 

              BIBLIOTECA ÎN ALFABETUL MORSE

 

   „Cavou fără cruce, sub negrul blestem,/ Cu sumbre celule, firide de gheaţă,/ Cetatea tăcerii în care zăcem/ Departe de lume, departe de viaţă!// Cu ţipăt târziu, cucuvelele stranii,/ Trecând prin nesomn de lihniţi deţinuţi,/ Ne sfâşie noapte cu triste jelanii,/ Ca plânsul copiilor noştri pierduţi.// Departe, mor visele toate pe rând,/ Tiptil, deznădejdea ne muşcă, năpârcă,/ Şi zilele schiloade se duc schiopătând/ Cu unul din noi, sau cu altul, în cârcă.// Dar surd, câteodată s-aude ceva:/ Un V ciocănit uşurel în perete./ Atunci tresărim bucuroşi că ne va/ Purta pe aripă chemarea discretă.// Serafică orgă, destoinic strigoi!/ Pereţii par clapele claviaturii/ Pe care măiestrele degete moi/ Morsează cereşte poemul culturii.// Şi zidul dispare topit în azur./ Porniţi peste vreme p-o tainică punte./ Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum/ Cuvintele Predicii Lui de pe Munte.// Din nou patriarhii şi sfinţii apar,/ Din nou Academos grădina-şi deschide./ Prietene Platon, mai plimbă-ne iar/ Prin lumea ideilor tale splendide!// S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:/ Pe mantie, Charles cu-amurgul Citerei,/ Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,/ Mihai, strălucind ca luceafărul serii.// Un K deodată zări prin pereţi,/ Şi toate minunile-n gol dispărură./ Semnal de pericol e K, şi, înceţi,/ Apar pe la uşi temnicerii, cu ură.// Cu inima strânsă în gheare de fier,/ Auzi cum pe-aproape scrâşneşte zăvorul./ Pe cine-ai mai prins nemilos temnicer?/ ... Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul.// Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris,/ Celulele negre aşteaptă posace,/ Pe furii ce rup din Eden interzis,/ Regali, trandafirii luminii cu ace.” Aiud, 1958. (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în Lanţuri-Poeme 1945-1964, op. cit.)

 

   Demostene Andronescu este născut în 3 Decembrie 1927, în Câmpurile de aur ale Țării Vrancei și merge pe 96 de ani, fiind încă verde...)

 

   Demostene Andronescu a fost și este încă, un răsfățat al Cerului abastru și al pământului verde, dacic, în care oficiază zilnic trăirea întru Liturghia Poemului cult, cădind cu fulguirea gândului serafic și pana păunului cu mulțimea ochilor de heruvim ce ne privesc de pe coada sa majestuoasă, slove de jar, pe cărarea fierbinte a Neamului, smulgând astfel, Clipa din eternitatea suferinței și dăruind-o CLIPEI veșniciei dragostei întru HRISTOS și legendarii, sacrii și nemuritorii STRĂMOȘI.

 

                              PEISAJ LĂUNTRIC

 

   „Până departe-n fund se vălureşte,/ Ca un ocean, un lan de amintiri/ Şi-n zări lăuntrice treptat descreşte/ Şi se înalţă munţi de ne-mpliniri.// O holdă de dorinţi, un gard, doi paltini,/ Un stol de remuşcări şi de regrete,/ O pajişte de dor cu maci de patimi/ Şi peste toate-un gând ca un erete.// Păreri de rău ca gene de pădure/ Ascund sub umbra lor un ochi de iaz/ Ce tulburat din dedesupturi sure,/ Doar nuferii speranţii-l mai ţin treaz.// Pe-o coastă stearpă, spinii îndoielii,/ Un trandafir sălbatic înflorit,/ Pe mirişti arse, graurii durerii/ Şi-n fund, un nuc de patimi desfrunzit.// Prin lanul de-amintiri încet coboară/ Şi pasc tăcute turme de tristeţi,/ În bozii i cucute trag să moară/ Surpate gânduri, fulgeraţi ereţi.”

 

                   DE VORBĂ CU SUFLETUL MEU

 

   „O, suflete al meu, de ce ţi-ascunzi,/ Plângând cu hohote, în palme faţa?/ Hai, şterge-ţi ochi-albaştri şi povaţa/ Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi?// De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii/ Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete/ Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete,/ Demult, demult, de când eram copii.// Mereu înfrânt, tu freamă-ţi ca un pom/ Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,/ Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă/ Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz, şi-n somn.// Te potoleşte, pentru Dumnezeu!/ Ce-atâta bocet? Doar nu eşti muiere!/ Te înţeleg, eşti munte de durere,/ Dar nu uita, durerea nu-i un rău.// Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer/ Din care răul cu-ndârjire muşcă,/ Atâtora li-s zilele biciuşcă/ Şi pentru-atâţia viaţa e piper!// E-atâta jale-n lume, atâta plâns,/ Atâta dor, atâta suferinţă!/ Sărmanul ins, chircit în neputinţă,/ Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.// Şi-n loc să-şi facă din durere pod/ Peste mocirla vieţii-n sus, spre slavă,/ El, sângerând din răni adânci otravă,/ Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.// Sărmana gloată, în genunchi mereu,/ Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,/ Nepricepând că scrânciobul durerii/ Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.// Şi-n fiecare clipă câte-o stea/ Se stinge-n locul ei precum o pipă,/ Şi trebuie ca-n fiecare clipă/ Alcineva să moară pentru ea.// O, suflete al meu, fii tu ulcior,/ Fii amforă durerii, veşnic plină,/ Şi, sângerând celor din jur lumină,/ Învaţă, blând, să mori în locul lor!/ Pricepe că cu fiecare spin/ Ce dureros în carne ţi se-mplântă,/ Pe un obraz o lacrimă se zvântă/ Şi-n lume-i o durere mai puţin.// Cu fiecare suferinţă-a ta,/ O suferinţă undeva se stinge,/ Cu fiecare picur roş de sânge/ Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.// Şi-n fiecare limpede apus,/ Cu fiecare-ngenunchere-n tină,/ Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină/ Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.”

 

                    ÎMI PLÂNGE SUFLETUL CA UN COPIL

 

   „Îmi plânge sufletul ca un copil/ Zvârlindu-şi floarea de pe ramuri ciunge/ Şi-ngenuncheat, cu el alături, plânge/ Şi-un înger trist din ceata lui Gavril.// O, suflet, suflet păcătos şi şui,/ Lunatic suflet, spune ce te doare/ De-ţi risipeşti abia deschisa-ţi floare,/ Petală cu petală, vântului?!// Ce patimi crâncene, ce dor stufos/ Te bântuiesc de freamăţi ca pădurea?/ Ce boală muşcă, cruntă ca securea,/ Din trunchiu-ţi desfrunzit şi noduros?// Ţi-e dor de cer, de pământesc ţi-e dor?/ Vrei sfânt să treci prin viaţă, vrei lumeşte?/ Hai, suflete nemărginit, vorbeşte/ Şi te-oi aprinde asemeni stelelor!/ Ţi-aş da, să taci, luceferi verzi, ţi-aş da/ Argint din lună, aur greu din soare,/ Şi scuturând pe tine stog de floare,/ Ca pe-o pădure te-aş înmiresma.// Ţi-aş face din luceferi jucării/ Şi te-aş căra în cârcă până-n stele/ Să le culegi ori să te joci cu ele/ De-a v-aţi ascunselea cu îngeri vii.” (Demostene Andronescu, Peisaj Lăuntric-versuri din închisoare, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)                                                            

 

     Maica Teodosia-Zorica Laţcu(1917-1990)

 

   Erudita Poetă religioasă Zorica Lațcu a fost hărăzită de Mirele HRISTOS, de Preamilosârda și Preafrumoasa Crăiasă Fecioara MARIA, să-și schimbe soarta mireană în destinul monahicesc al Monahiei Teodosia, înnobilându-se ca Poetă mistică a Crucii sub renumele de Maica Teodosia de Vladimirești.

 

   Maica Teodosia și-a scris poemele ca pe niște file de acatist, ca pe niște mărgăritare ale suferinței ivite din roua Neamului, ca pe niște tăceri tainice ce grăiesc lumină, ca pe niște fulgi de păpădie în care se resfiră pulbere de luceferi, ca pe niște viorele surprinse în lacrima surâsului divin, ce pogoară azurul peste turlele cerești.   

 

                          TĂCERE

 

   „Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/ Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.// Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,/ M-am coborât în lumea nerostirii,/ Şi-n cutele de piatră i-am gătit,/ Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.// Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/ Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.// De-acolo, din limanul necuprins,/ Din lumea fără mal a nerostirii,/ Pe treptele tăcerii s-au prelins/ Din ascunziş, luminile iubirii.” (Zorica Laţcu, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)

 

                           GÂNDURILE MELE

 

   „Am trimis departe gândurile mele,/ Să-şi desfacă-n larguri albele vintrele,/ Să plutească-n zarea negrului ocean,/ Unde creşte floarea vie de mărgean// Unde-n ape lucii, grele ca cleştarul,/ Sub zăvor de taină, stă mărgăritarul./ Sunt în larg ostroave verzi şi desfătate,/ Unde cresc în codri, lemne aromate,/ Şi în ape negre se răsfrâng palmieri,/ Adâncindu-şi vârful în celălat cer.// Gândurile mele le-am trimis departe,/ Dar din zarea largă s-au întors deşarte./ N-au adus nici perle limpezi, nici mărgean,/ Şi nici roduri rare de peste ocean.// Gândurile mele s-au întors în port,/ Triste, grele, negre, un convoi de mort./ Cu vintrele rupte se întorc sfărâmate,/ Fără-ncărcătura grea de aromate...// Spre ostrovul tainic, dincolo de zări,/ Gândurile mele au plutit pe mări,/ Au plutit departe, nopţi şi zile-n rând,/ Un ostrov de taină veşnic căutând.// S-a întors în mine gândul istovit,/ Dar ostrovul tainic nu l-a mai găsit...” (Monahia Teodosia – Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Ed. Doxologia-Iaşi, 2013)

 

   Constantin Oprişan (1921-1958)

 

   Constantin Oprișan, tânărul înțelept în care filosoful german Martin Heidegger, surprinsese pe viitorul mare gânditor ortodox carpatin, nu a fost condamnat la moarte de iudele fariseice, proletare, el chiar a fost omorât de bestiile demonice, slujbașe acelui funebru regim diabolic, instaurat samavolnic peste regatul creștin, adus în naufragiu titanic de nevolnicul cârmaci Mihai, cu pretenții de salvator. Salvator de sine poate și de împăunata custode a închipuirii, care bântuie peste Casa de Săvârșin, săvârșindu-se..., întru fantoma unei năluciri monarhice de mult apuse.

 

   Frângându-i-se falnicul Trunchi de filosof creștin al lui Constantin Oprișan, din cioturile rămase, Dumnezeu a odrăslit Mucenicul și Poetul mistic al Crucii, din a cărui COROLĂ, pogoară Arhanghelii stihurilor peste Aurora Boreală a Slovei isihaste.  

 

                   SĂ SIMT, S-AUD, SĂ VĂD...

 

   „Să simt, s-aud, să văd născutu-s,/ De-aceea, Doamne, dă-mi ce-Ţi cer:/ Auzul surdului Beethoven/ Şi văzul orbului Homer.// Precum Socrat trăind iubirea,/ Să-mi dai paharul ei deplin/ Şi ura rabinului Tarfon/ Să-mi fiarbă fierea în venin.// Să cad pe firul raţiunii/ Mai jos ca Marx în murdării,/ Apoi, purificat ca Plato,/ Să urc abstractele tării.// Suspinul meu să-nalţ olimpic/ Pe lira inimii suavă,/ Apoi, ca şi Baudelaire, oftatul/ Să ştiu să-l vărs ca pe-o otravă.// Pornind cu recea minţii lance,/ Pe Dante din infern să-l scot/ Şi-n carnea mea însângerată/ Să-şi taie visul Don Quijot.// Să plâng pe Nunţile lui Ruysbroeck,/ Purtând în gând pe Aristot,/ Şi ca să pot cunoaşte, Doamne,/ Tărie dă-mi să sufăr tot.// Apoi, zvârlind ca pe o zdreanţă/ Orgoliul meu wagnerian,/ Să cad înfrânt de sfânta-Ţi milă?/ Ca cel din urmă franciscan.” (Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi Alte Poezii, Ed. Christiana, Bucureşti-2009)

 

   Mihai Buracu (1930-2011)

 

   Mihai Buracu a fost predestinat de pământ și cer, de strămoșii și sfinții Neamului, să-și schimbe soarta de creștin numeric, în destinul mărturisitorului zelos, al eroului care a strivit iadul fumegând al Infernului Pitești și al bravului Cavaler al Onoarei, ce a spulberat sub copitele calului-sinele-erudiția spiritului, pulberea Canalului Morții, făcând să răsară între spinii lagărelor și ciulinii Bărăganului, unduirea suavă a Miresmei Florilor Muceniceși, ca o mângâiere peste poporul dac prea mult încercat.

 

                              E SCRIS AŞA...

 

   „E scris aşa ca soarta să ne mai joace-o farsă/ Şi-n pragul revederii să-mi dea iar calea-ntoarsă/ Spre lagărul tăcerii şi-al marilor dureri./ Nu-i chip să-ţi cer de-acuma alţi ani pentru vegheri.// Din când în când doar gândul de vrei să-l mai aduci/ La casa-mprejmuită cu vise şi uluci,/ Să se oprească-n stradă şi să privească printre/ Împutrezite scânduri şi-apoi târziu să intre/ Şi-n prag să se-nfioare de-atâta amintire./ Ce pânză uriaşă şi straniu de subţire/ Te farmecă? E praful ce când ai tras de stor/ Umplu pentru o clipă nemaiumplutul gol/ Şi-acum adoarme iarăşi pe cărţi şi pe tablouri.../ Îţi aminteşti? Sunt toate măruntele cadouri,/ Ce-au însemnat o viaţă de arşiţi fără scrum.// Dar nu... Ar fi mai bine ca să te duci de-acum,/ Căci chipul meu din raza sculptată de lămâi/ Cu ochii plini de lacrimi parc-a gemut: <<Rămâi!>>/ Şi parc-albind la tâmple, cu-acelaşi dor la sân,/ Plângând de-atâtea vise, ai dat din cap: <<Rămân!>> Piteşti – iunie 1951. (Mihai Buracu, Din Psalmii Tinereţii, Ed. Eubeea-Timişoara, 1998)

 

                          PROOROCUL

 

   „Nu-s eu acel ce trebuie să vie/ Cuvântului să-i deie veşnicie./ Sunt doar solia Lui. Sunt ca Ioan/ Şi-asemene-i vă chem lângă Iordan.// În apa-i sfântă vă spălaţi veşmântul,/ Căci, Iată, Domnul v-a trimis CUVÂNTUL./ Ca tunetul de greu sau ca o şoaptă/ În graiul Lui, dând alte legi iubirii,/ Va curge apa sfânt-a mântuirii/ Şi pentru fiecare, de va cere,/ Se va găsi un strop de Înviere./ Aşa cum cer şi eu ca-n clipa-aceea,/ Când gura-mi ca verşi-o Salomeea,/ Încolăcit de trupul ei fierbinte,/ Să nu-mi vând harul versurilor sfinte,/ Căci pentr-o noapte-n braţele femeii/ S-ar bucura zarafii, fariseii,/ Şi spaima s-ar întinde în norod/ C-am împărţit păcatul cu Irod/ Şi-n jugul cald al coapselor măiastre/ M-am lepădat de cântecele noastre.// Mai bine, când de joc sfârşită, goală,/ Stârnind furtuni de patimă în sală,/ Din capul meu însângerat, pe tavă/ Să-şi stâmpere dorinţa cu otravă.../ ...Vai vouă, ce cu suflete deşarte/ Aţi îndrăgit păcatele de moarte/ Şi le-aţi cântat şi le-aţi jertfit la zeii/ Ce v-au deschis alcovul Salomeii./ Amarnici proorocesc strigând: Vai vouă,/ Ce nu v-aţi botezat în legea nouă,/ Cu duhul adevărului şi versul/ Acelui ce sfinţi-va universul.” (Mihai Buracu, Eu sunt Scribul... Amintiri şi Poezii din Închisoare, Filos – 2012)

 

   Slovele Poemelor POEȚILOR CRUCII s-au risipit/ se risipesc ca niște mirifice Mărgăritare, ca niște CUVINTE alese peste sufletele frumoase ce se cern doldora și etern peste Nație, răzvrătind amintirile, prigonirile, răstignirile întru Mireasmă de Cer.

 

   Cuvintele alese ale POEȚILOR CRUCII rămân mireasmă a dăruirii, farmec sfânt într-o simfonie a cântării, arome dulci de trandafiri înrourați, chemarea unui dor nespus, cuprinderi de zări necuprinse, pogorâri de iubiri serafice, dâre de lumini arcuite într-un Curcubeu al spiritului, primeniri de vis în tainice iviri!

 

 

                              GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

  

   7 Ianuarie 2023, Sf. Prooroc IOAN Botezătorul